Ocheane intoarse

Un articol de COSMIN BORZA

Adina Dinitoiu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii in fata politicului si a mortii, Prefata de Paul Cornea, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2011, 526 p.

 

Livius Ciocârlie scrie – cum afirma cu destula indreptatire multi dintre comentatorii sai din ultimul deceniu – la o singura carte. Fiecare nou volum al sau se sedimenteaza in ceea ce Gabriela Gheorghisor numea inspirat o „virtuala «carte de nisip» autobiografica“. Desi experimenteaza constant la nivel formal, incât „De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri (2001), „Batrânete si moarte in mileniul trei“ (2005), „Cu dintii de lâna“ (2008), „Cu fata la perete“ (2010) ori „Cartea cu fleacuri“ (2010) puteau beneficia de subtitluri imposibil de anticipat pâna si de cei mai nonconformisti teoreticieni ai genului diaristic (de la „jurnalul pe trei voci“, la „jurnalul jurnalului“, la „jurnal de vise si de idei critico-filosofice“, la „jurnal de aforisme si de stari de spirit“, pâna la „jurnal-eseu“, la „egofictiune“ ori la autoironicul „ce-i trece omului prin cap“), Livius Ciocârlie ramâne fidel unei amprente stilistice si tematice degraba recognoscibile. Cu toate acestea, nu am citit nicio cronica in care – dincolo de obiectii marginale – sa fie sanctionate eventualele manierisme ori limitari de imaginar ale acestor confesiuni. O asemenea valorizare unanima e destul de rara in critica româneasca si strârneste suspiciuni, gasindu-si, de obicei, justificari in sfere extra-estetice, anume in influenta/pozitia institutionala a autorului ori a editurii care il promoveaza. Nu e si cazul lui Livius Ciocârlie, fapt confirmat si de cea mai recenta carte a sa: „La foc marunt“ (2012).
Eul ca tert inclus
Problematicile abordate sunt cele binecunoscute (identitatea echivoca si eteroclita, batrânetea, moartea, singuratatea, trecutul traumatizant recent, conditia artistului), dupa cum familiara se dovedeste si configurarea insemnarilor diaristice (coloratura aforistica, dublata de ironii si autoironii expresive, completate de paradoxuri cautate, totusi niciodata ostentative).
Jurnalul nu ofera, insa, aproape deloc senzatia de déjà-lu. Aceasta, pentru ca, oricâte nuante ar fi de adaugat, Livius Ciocârlie insceneaza unul dintre cele mai complexe si mai autentice dialoguri cu sine din literatura autobiografica autohtona. E indreptatit autorul sa constate ca in jurnale, mai ales in cele publicate in timpul vietii, „problema sinceritatii nu se pune“, ramânând „materia prima, tratata in diferite feluri, nu scopul“ lor, dar, de putine ori, fictionalizarea eului intim isi gaseste un antidot mai patrunzator decât in „La foc marunt“. Fara a apela la speculatii aride, fara a implica puseuri irationaliste funambulesti, dimpotriva chiar, mizând pe un admirabil relativism judicios, diaristul reuseste performanta de a construi o interioritate a tertului inclus. Pe tot parcusul volumului autobiografic, Livius Ciocârlie filtreaza intreaga sa existenta livresca sau pur si simplu cotidiana prin tensiunea fertila instaurata intre cele doua laturi ale personalitatii sale: rationalul, scepticul, cinicul si (auto)ironicul, convins ca toate proiectele intelectuale-scripturale au intrat in zodia desertaciunii, vs. pateticul, (auto)iluzionatul, sensibilul, entuziastul, atras si cucerit de toate „fleacurile“ vietii. Nu o previzibila sinteza intre apolinic si dionisiac, nici o romantica impacare a contrariilor particularizeaza jurnalul lui Livius Ciocârlie, ci o continua scrutare si, implicit, relativizare a optiunilor, conceptiilor si evenimentelor. In locul evidentierii unor rasturnari interpretative, autorul prefera sugerarea unor nuante. Gândirea sa respinge oximoronul sau paradoxul ofensiv si promoveaza fisurile pe care orice judecata ultimativa le contine.
De aici, o raportare matura, echilibrata, la propria interioritate, aflata parca perpetuu intr-o etapa cvasi-adolescentina. Pentru Livius Ciocârlie faptul ca batrânetea se manifesta doar la nivel biologic, si deloc la cel spiritual, nu constituie o simpla butada. „Imaturitatea mea – recunoaste cu autoironie diaristul – e a celui inceput si neterminat“. Vârsta pensionarii i-a adus destule tabieturi si convingeri intelectual-culturale ori identitare, insa toate isi pot gasi numeroase invalidari sau doar relativizari, experimentate de autor cu voluptatea cu care altii isi traiesc marile revelatii existentiale.
Astfel, „La foc marunt“ include destule secvente in care cel care declara ca „nu-i place sa traiasca decât pasiv“ intensifica ritmul existential, descoperindu-si – in amintire, vis, carti, experiente cotidiene – euri camuflate, neconstientizate, respinse ori numai uitate. Intr-un loc, se declara „avocat al batrânetii. Cu o conditie: sa fie constienta de ea“ si contrabalanseaza atât patetisme melodramatice ori speculatiile provocatoare ale lui Gombrowicz, cât si proiectiile echilibrat-“idealiste“ ale lui Ion Vianu, cu observatiile caruia consimte, totusi, adeseori: „As spune ca «a treia vârsta» este mai dinamica si mai aventuroasa decât maturitatea“. In alte locuri, Ciocârlie initiaza o intriganta despartire de Proust: admirat si citit de „vreo sase ori incântat“, acesta este savurat inca datorita elementelor de „poetica a rupturii“ si a inovatiilor stilistice, dar i se releva si artificiozitatea ori afectarile retorice – „unde nu e ironic nu-l mai suport“. Subtile apropieri si instrainari de sine sunt prilejuite si de alte lecturi identificatorii: o cronica dura a lui Sorin Lavric despre Ciprian Valcan, pe care o citeste ca si când i-ar fi adresata; un eseu critic dedicat de Caius Dobrescu lui Mircea Ivanescu, de unde asuma „internalizarea incertitudinii“ ca etapa pentru „experienta indeterminarii, adica a libertatii“, dar isi contesta, din nou (auto)ironic, puterea de a accesa cu discernamânt „libertati responsabile si explorative“; diverse fragmente din cartile lui Pascal, Cioran, Lévinas ori Susan Sontag, cu care intra intr-un dialog savuros si de care se detaseaza ori de câte ori abordarile acestora frizeaza absolutismul ori implica judecati atât de ingenioase, incât reflecta exclusiv narcisismul intelectual al autorilor.
Merita pomenita in acest sens una dintre glosele ce poarta marca Livius Ciocârlie, un fel de punere in abis a intregului sau jurnal: „Am invatat ceva. Uneori, din neajunsuri poti sa tragi foloase. Fiind lipsit de subtilitate, desi mi s-a atribuit, pot sa-mi dau seama când subtilitatea se substituie justetii si cum e posibil sa se dezvolte interpretari impresionante al caror unic neajuns este ca nu sunt la obiect“. Dincolo de modestia autorului (jucata doar atunci când implica valente cinice), ramâne rara in cultura româna aceasta capacitate de a nuanta si echilibra – pornind chiar de la imaginea de sine – toate conceptiile pe care unii le scriu cu majuscula.
Intelectual public asteptat
Nici nu e de mirare ca „La foc marunt“ intereseaza si pentru fragmentele in care protagonisti devin câteva dintre figurile centrale ale scenei publice autohtone. In astfel de momente, Livius Ciocârlie se dovedeste fin psihanalist sau caracterolog, dar si un pertinent simptomatolog al tarelor vietii românesti de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial.
Remarcabil ramâne, mai intâi, portretul prietenului Nicolae Manolescu, redescoperit odata cu recitirea „Temelor“, dar pe care nu il mai poate percepe decât prin filtrul instrainarii cauzate de activitatea si cartile sale de dupa 1989: „Vital, pare incapabil sa-l inteleaga, ba chiar sa-l admita, pe omul slab, vulnerabil, neputincios. (…) Se socoteste, intâi si intâi, profesor, ceea ce, aflând demult, m-a mirat. (…) Nu e un gânditor solitar, nici unul colocvial; se adreseaza, imaginar, unei sali. Nu e un critic artist, nu-l intereseaza unicitatea operei. O pune in cât mai multe relatii, ca sa-i gaseasca sens. Socoteste ca nimic nu e mai trist decât sa nu-ti fie impartasite suferintele si bucuriile. El vrea sa comunice bucuria de a citi. (…) Sufera pentru ca, din nevoia de autoritate critica, incertitudinile nu si le poate comunica“.
Aceeasi glisare a planurilor dinspre valorizari convingatoare spre rezerve critice pe cât de civilizate, pe atât de transante, care functioneaza uneori mai incisiv decât o satira fatisa, marcheaza si paginile despre cartea de dialoguri semnata de Vladimir Tismaneanu si Mircea Mihaies. Unele dintre comentariile lui Livius Ciocârlie ar putea deveni epitafuri expresive pentru grupurile de dialog social manifestate in tranzitia româneasca: „Au de ce sa polemizeze cu adversarii lor, analizeaza bine complexul politico-jurnalistic-financiar al opozitiei si dedesubturile lui. Inteleg ca-l lauda pe Basescu. Ce nu inteleg e cum de nu-i gasesc nicio umbra (nici lui, nici guvernarii). Macar pentru credibilitatea demonstratiei. Asa, aluneca dinspre analiza spre jurnalistica, care te indeamna nu sa reflectezi, ci sa aprobi sau sa respingi. Nu mi-ar placea sa scriu de parca as fi membrul vreunui partid“.
Tot o pozitionare nepartizana, lipsita de ispita moralizarii ori a victimizarii, vadeste autorul in dezbaterile (revigorate in ultimii ani) despre compromisurile sau culpele etice din timpul comunismului. Numai ca de aceasta data asertiunile diaristului sunt cu o bataie si mai ampla, putându-se constitui in veritabile pretexte pentru rediscutarea „rezistentei prin cultura“ si a „liberalizarii“ din deceniul sapte. De pilda, Livius Ciocârlie infirma atât existenta categoriei de „informator“ („Evantaiul era foarte larg, de la cel care te apara la cel care iti era rauvoitor. Am in dosar informari care in anii ’50 m-ar fi trimis la inchisoare si altele care, daca ar fi ajuns in alta parte, astazi as fi academician“), cât si valabilitatea argumentului fricii („Zic frica, gândindu-ma la perioada Dej. Ulterior, frica n-a mai fost justificata. I-a ingenuncheat pe nevricosi, iar altora le-a servit de pretext“). Si mai stimulativa ideatic imi pare supozitia autorului ca „dezghetul“ de dupa 1965 necesita o deposedare accentuata de acceptiile sale pozitive. Intocmai ca Polonia lui 1955 vazuta de Gombrowicz, România post-stalinista ii apare lui Ciocârlie drept definitiv pervertita: „cred ca slabirea surubului dupa 1965 ne-a alterat mai rau decât teroarea lui Gheorghiu-Dej“. Pornind cu onestitate de la propriile slabiciuni, autorul constata ca normalitatea autentica (nu doar iluzorie) in care a reusit sa traiasca din când in când a generat o aplatizare a oricaror pulsiuni revolutionare sau macar protestatare, iar consecintele sale traumatizante nu mai pot fi ispasite astazi.
Iata de ce, chiar daca se poate anticipa ca jurnalele viitoare ale lui Livius Ciocârlie se vor integra intr-un orizont de asteptare bine conturat, le astept cu maxim interes. E o reactie de lectura pe care cred ca am resimtit-o doar când am parcurs seria autobiografica a lui Radu Petrescu.

Un comentariu pentru “Ocheane intoarse”

  1. mai 24, 2012 la 9:28 pm

    Oooos! Un articol despre Livius Ciocarlie sub datele tehnice despre o carte de Adina Dinitoiu! Alooou, redactia!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper