Limitele subversivitatii prozei lui Mircea Nedelciu

Un articol de DANA PIRVAN-JENARU

Adina Dinitoiu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii in fata politicului si a mortii, Prefata de Paul Cornea, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2011, 526 p.

 

Volumul cu care a debutat in 2011 Adina Dinitoiu – „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii in fata politicului si a mortii“ – ofera cititorilor o amanuntita analiza a manierei si a masurii in care textele scriitorului optzecist au constituit un demers subversiv, o forma de rezistenta si de revolta – chit ca din interiorul turnului de fildes! –, in fata agresiunii si a anularii libertatii individuale impuse de regimul dictatorial comunist. Pe fondul unei ample prezentari teoretice a Generatiei ’80 si a fundalului cultural-politic, Adina Dinitoiu urmareste cu acribie procedeele subversive ascunse in textele semnate de Mircea Nedelciu, printr-o continua raportare la „mesajul“ estetic ori general uman al acestora. Lucrarea este divizata in capitole cu titluri sugestive pentru aspectele comentate, dar si pentru abordarea cronologica ce primeaza in fata celei tematice: „Mircea Nedelciu, teoretician literar. Activitatea publicistica inainte de 1989“; „Textualismul optzecist“; „Chestiunea postmodernismului romanesc. Postmodernismul polemic si politic“; „Optzecistii dupa 1989. „Desant ’83“ la un sfert de secol de la publicare“; „Proza scurta nedelciana“; „Romanele“; „Publicistica lui Mircea Nedelciu dupa 1990“ si „Mircea Nedelciu, un destin literar fracturat“.
Adina Dinitoiu isi incepe inspirat masivul volum de peste 500 de pagini cu un capitol care fixeaza din start coordonatele fundamentale ale gandirii nedelciene, lamurirea acestora facilitand intelegerea optima a strategiilor de subminare din interior, detectabile in volumele de proza scurta si in romane. Desi parte a unei „generatii“, Nedelciu a constituit, asa cum bine subliniaza autoarea in repetate randuri, o figura singulara, pe de o parte prin dorinta intensa de a interveni constructiv in lume prin literatura vazuta ca act angajant cu actiune sociala, iar pe de alta parte prin preocuparile teoretice care, luate ca atare, impresioneaza prin vastitate, dar care, in amestecul brut cu fictiunea, formeaza un „corset“ din care literatura sa iese datata, iar cititorul (nefamiliarizat cu codurile culturale implicate) – plictisit si confuz.
In ansamblu, cercetarea Adinei Dinitoiu este nuantata si bine chibzuita, caci autoarea nu se limiteaza la o impersonala trecere in revista, ci recurge permanent si la judecata de valoare, scotand in evidenta relativitatea sau esecul unor teorii, precum si sincopele narative sau stilistice din fictiune. Firul care strabate intreaga analiza are la baza ideea ca Mircea Nedelciu a sustinut implicarea activa a scriitorului in viata publica, in numele culturii si a dorit sa transforme cititorul naiv intr-unul avizat, racordat la realitatile societatii contemporane, aceasta remodelare dorindu-se un efect al tehnicilor de lectura. De aceea a preferat o proza care sa inconforteze cititorul, fortandu-l sa citeasca critic, sa avanseze in text gratie propriilor intrebari, ajungandu-se astfel la „lectura-intrebare“, superioara „lecturii-torpoare“. Scriitorul-teoretician a fost mereu convins ca poate face opozitie comunismului impreuna cu cititorul real, ca ingineria textuala are virtuti manipulatorii prin care se poate submina politicul, punandu-si speranta in experimentul literar radical. Nedelciu isi vedea textele deschise atat catre cititor, cat si catre social, ambele implicand o lupta subtila, textuala cu cenzura si un refuz al politicii de stat. El cauta o noua autenticitate a literaturii care sa devina „autentificare“ pe plan social. Demersul interpretativ releva insa si limitele acestor idei si asteptari, puterile iluzorii ale „textului“: „Lupta cu cenzura, diseminata in text, aluziva, ironia esentiala, subtextul, toate aceste atentionari textuale nu-si gasesc intotdeauna cititorul-tinta (cititorul inteligent, avertizat, „liber“ de presiuni comuniste); ba chiar se intampla sa fie citite exact cu masura inversa si sa fie taxate de complicitate cu regimul/cenzura“. Ca textul singur nu poate castiga o batalie doar cu armele implicitului, ale spusului pe jumatate, o dovedeste si receptarea controversatei Prefete a romanului „Tratament fabulatoriu“, scrisa de autorul insusi si discutata pe larg in volumul de fata.
Mizand mai mult decat era cazul pe omologia dintre structurile literare si cele sociale (idee a sociologului Goldmann), Nedelciu a riscat enorm, o alta urmare nedorita a radicalismului estetic implicat de textualismul nedelcian fiind, pe langa imposibilitatea transformarii curajului estetic in contestare reala a socialului si politicului, elitismul textelor sale care i-a redus numarul de cititori. Disocierea intre intentie si concretizare confirma limitele subversivitatii, fara a anula insa importanta acestei provocari: „Daca ar fi sa radicalizam, am spune ca social-politicul e miza teoriilor lui Nedelciu (si ale optzecistilor), finalmente o miza neatinsa, singura contradictie amputabila. Esecul unei rezistente la politic prin scriitura „esopica“ pune cel putin pe tapet posibilitatea impactului social al textului literar si al lecturii active“.
Inca din acest prim capitol al cartii, autoarea isi lasa ghicite ambitiile exhaustive in tratarea subiectului, dovada stand numeroasele citate din teoreticienii telquelismului, optzecismului, postmodernismului sau din critica literara consacrata creatiei nedelciene. Din dorinta de a fi convingatoare si de a-si cuprinde subiectul din toate unghiurile de vedere posibile, autoarea isi complica firul discursului interpretativ din cauza recurentei, a repetabilitatii si, uneori, a lipsei de relevanta a citatelor ample. Asta se intampla mai ales in urmatoarele trei capitole care ar trebui sa contextualizeze publicistica si proza lui Nedelciu. Ceea ce si fac, insa ar fi fost de preferat ca aspectele abordate (delimitarea textualismului optzecist de telquelismul francez in ceea ce priveste peocuparea pentru limbaj si diferentele de context socio-politic, problematica marxismului si productivitatea limbajului, stabilirea asemanarilor si deosebirilor dintre optzecisti, programul textualist, autenticitatea ca efect al procedeelor textuale, interesul lui Nedelciu pentru story, relatia dintre fronda si frica, gustul pentru teorie, latura polemica si politica a postmodernismului romanesc, textualistii vs. fictionarii in opinia lui Cartarescu, postmodernismul polemic, analiza si actualitatea textelor cuprinse in „Desant ’83“ etc.) sa se bucure de o sistematizare mai riguroasa, care sa evite intinderea lor pe mai bine de o suta de pagini.
In schimb, in capitolele dedicate prozei scurte si romanelor lui Nedelciu, analiza Adinei Dinitoiu este impresionabila, chiar daca mai gasim si aici ecouri ale dorintei de a epuiza subiectul. Este interpretat fiecare volum de proza scurta si fiecare roman, dar nu este o analiza disparata, ci ni se ofera o continuitate a analizei, prin compararea procedeelor textuale, dar si din punct de vedere al valorii estetice a acestora. Atenta atat la inteligenta narativa si la tehnica, dar si la formele de manifestare ale umanului, fara a ignora nucleele tematice (libertatea, iubirea, identitatea, sensul existentei, moartea, posesiunea, memoria, falia rural-urban, razboiul etc.), structurile formale specific nedelciene sau aspectele stilistice (scriitura energica si precisa, evitarea lirismului, a patetismului, descriptiile riguroase), autoarea recurge la o lectura cu lupa pentru a deconspira dedesubturile prozei nedelciene, fatetele ambiguitatii care fac din aceste texte o scriitura dubla, subversiva, ce-si obliga mereu cititorul sa-i fie complice in descifrarea mesajului cu subtext politic.
Foarte multe nuclee cu potential subversiv in scriitura multistratificata sunt „decojite“ in carte. De pilda, unul dintre cele mai importante este privirea (sau surogatul artistic al acesteia – fotografia) care are la baza tehnica godard-iana a montajului aparent haotic si care ofera posibilitatea unor „transmisii directe“ din realitatea sociala cenusie a comunismului. „Autobuzul“ reprezinta un alt centru de semnificatie generat de ideea traversarii (nu doar a diferitelor medii sociale, ci mai ales, in subtext, a cenzurii, a spatiului vigilentei, a supravegherii oficiale). Scrisul insusi este vazut ca un vehicul care serveste unei traversari: aceea a unei nelinisti, a incertitudinii, a unei stari de febrilitate. Unul dintre cele mai interesante cazuri de transfer semantic al complicitatii, evidentiat de Adina Dinitoiu este atribuirea numelui Gerovital unui caine, reprezentand, de fapt, „un nume de cod pentru critica subiacenta a unui socialism romanesc, vazut de turistii straini (unii de conditie mai modesta, gen pensionarele frantuzoaice, studentii olandezi etc.) doar ca destinatie pitoreasca, accesibila, privita cu superficialitate, dezinteres si dispret superior“. Conotatiile existentiale si politice ale falansterului din romanul „Tratament fabulatoriu“ sau ale frigului si ale fricii din „Zodia scafandrului“, vin sa intregeasca aceasta galerie a mijloacelor metaforice de „tradare“ a comunismului. Dar si a tragismului atemporal care imprejmuieste fiinta umana.
Comicul lingvistic, ironia, valentele dialogismului, strecurarea aluziilor, poetica microrealismului optzecist, insolitarea cotidianului, teoria incorporata in text, eterogenitatea paginii tiparite, caracterul ludic si ironic al textualismului, metatextualitatea, jocul dintre real si fictiv, deschiderea catre fantastic – sunt doar o parte dintre mijloacele subversive pe care autoarea le scoate la lumina din pliurile prozelor scurte si ale romanelor, pentru a dovedi eforturile pe care Nedelciu le-a facut din dorinta de a demonstra ca daca intelegi lumea in care traiesti poti interveni constructiv in ea si ca umanitatea se poate pastra prin scris. Insa, doar daca foaia de hartie isi gaseste cititorul avizat, dispus sa citeasca printre randuri si sa reziste la orice fel de manipulare. O speranta utopica, poate, dar – remarca Adina Dinitoiu –, o utopie absolut necesara, chiar daca subtilitatea si nesiguranta gasirii acelui cititor complice ii sunt, deopotriva, singura sansa si singura limita…
Adina Dinitoiu se dovedeste un detectiv iscusit in gasirea acelor falii subversive ale textelor nedelciene si o exegeta inteligenta a rezonantelor implicate, dar si a raportului dintre existential si politic, ceea ce face din volumul „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii in fata politicului si a mortii“ o lucrare esentiala in bibilografia critica a scriitorului optzecist.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper