Irina Mavrodin, vremea amintirilor

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Cu ani în urma, îmi intitulam comentariul la un volum de amintiri ale Irinei Mavrodin în dialog cu regretatul jurnalist Alexandru Desliu: „Vremea amintirilor, timpul marturisirii“. Acum, când Irina Mavrodin a iesit din scena vietii si timpul confesiunii a trecut implacabil, continua doar vremea amintirilor si a evocarilor. „Remarcabila poeta Irina Mavrodin, profesoara universitara Irina Mavrodin, eseista Irina Mavrodin, extraordinara traducatoare a operei lui Proust, colega de generatie si de idei a unor scriitori de valoare europeana, Petre Stoica, Modest Morariu, Mircea Ivanescu, Dan Laurentiu“, cum o caracteriza Dumitru Radu Popescu într-o prezentare de pe coperta a patra a volumului, rememoreaza si se confeseaza pe parcursul a 210 pagini cu o cuceritoare naturalete si cu o sinceritate nelipsita totusi de discretie. Am citit acea carte de excelenta literatura subiectiva cu o emotie aparte: emotia celui ce s-a nascut, a copilarit si si-a trait – cum altfel, decât intens? – adolescenta, ca si Irina Mavrodin, în Vrancea. „Vacantele lungi pe care le petreceam la tara, la Satu-Nou, lânga Panciu, la via strabunicului meu, preotul Gheorghe Popescu, ma introduceau în viata satului, la care participam cu un fel de copilareasca fericire – povesteste poeta. Îmi placea sa ies în întâmpinarea vacilor când veneau de la pasune, sa le mân mergând desculta prin praful gros, sa am mândria de a le aduce acasa (…) Dar, înca de atunci, ceea ce citeam îmi intra parca direct în sânge…“
Ei bine, satul meu se afla la nu mai mult de un kilometru distanta – peste Susita, odinioara nabadaioasa când ploua „la deal“, cum zic localnicii, de fapt la munte, astazi o albie secata în cea mai mare parte a anului – de satul vacantelor Irinei Mavrodin si al familiei sale. Apoi, ca si marea traducatoare a lui Proust, am fost elevul Liceului „Unirea“ din Focsani si i-am mai „prins“ pe câtiva dintre marii profesori pe care i-a avut si ea. Din pacate, nu si pe parintele sau, ilustru profesor de franceza, intrat în mitologia acestui auster si prestigios lacas de învatatura si de formare a caracterelor. Am avut, fie si pentru câteva momente senzatia ca, adolescent, în uniforma si cu matricola pe mâna stânga si la sapca, ma plimb din nou pe sub castanii bulevardului principal al orasului, într-o stare ce adeseori era deopotriva una de jubilatie si de clandestinitate… Pe sub aceiasi monumentali castani, ca si prin aceeasi gradina publica se plimbase cu vreo 15 ani înaintea mea autoarea „Spatiului continuu“. Ma trece un frison când ma gândesc ca adolescenta de atunci a tradus în limba româna cele sapte volume ale capodoperei proustiene „În cautarea timpului pierdut“, munca de creatie care i-a ocupat 17 ani din viata. Imaginea mea în acest caz este cea a cuiva care s-ar duce la poalele Magurii Odobestilor, acea uriasa piramida verde cu vârful ajuns la cota 1001 metri, ce ne fascina în copilaria noastra de vrânceni, si ar încerca s-o mute din loc cu misterele ei cu tot. Dar sa ma întorc pe Bulevardul „Napoleon al III-lea“ din Focsani – care pe vremea mea se numea „Fr. Engels“ – pentru a evoca un moment dramatic din biografia Irinei Mavrodin si a prietenei sale Silvia Danaila „de mare inteligenta si foarte frumoasa“, doua eleve de 17ani, carora li s-a întrerupt brusc voiosia, optimismul, specifice vârstei tuturor proiectelor, si plimbarile pe amintita strada. În urma unei cure de slabire, s-au îmbolnavit de tuberculoza pulmonara. La o întrebare privind o prima revelatie existentiala pe care a trait-o, Irina Mavrodin îsi aminteste ce gândea în ziua când împlinea 17 ani: „12 iunie 1946; au trecut deci cincizeci si sapte de ani de atunci. Era o zi însorita, cerul era foarte albastru, iar eu, bolnava de tuberculoza, ma internasem cu o ora înainte la sanatoriul Moroieni, unde credeam din toata fiinta mea ca voi muri. Si întrebarea era simpla, asa cum si-o pune orice fiinta muritoare: de ce trebuie sa mor, când e atâta viata în jurul meu? Însa aceasta întrebare avea totusi ceva special: spaima din ea era dizolvata de un sentiment de totala împacare, de armonie desavârsita cu o lume în care moartea nu-i decât celalalt chip al vietii. Poate ca aceasta ar fi cheia pentru întreaga mea poezie“. Nu-mi dau seama prea bine daca critica literara, pentru care Irina Mavrodin are o stima deosebita, a identificat aceasta cheie de patrundere în universul liricii sale. Intuiesc însa ca experienta, de fapt acea criza suportata si depasita din chiar ziua aniversarii unei vârste a marilor frenezii i-a marcat în cele din urma profitabil nu numai scrisul, ci si viata. Sper ca acum, dupa marea trecere, moartea sa i se înfatiseaza ca un alt „chip al vietii“…
La vârsta de aproape 75 de ani Irina Mavrodin îsi definea tineretea folosind adjectivul tumultuos: „Am avut mari iubiri, despre care poate cândva voi scrie, si mari nefericiri din dragoste. Eram deznadajduita, distrusa, si totusi nu credeam decât în iubire, în iubirea dintre barbat si femeie, care mi se parea valoarea suprema. Totodata, de parca ar fi fost vorba de doua fiinte si nu de una, îmi scriam cartile cu mâna altuia parca, îmi rosteam cursurile parca cu gura altuia. Totul a fost asa cum trebuie sa fie, totul e bine asa cum a fost, îmi spun privindu-mi în urma tineretea, viata. Sa nu uitam ca exista si un context, aproape mort acum: o boema artistica, literara, care îsi avea stralucirea si savoarea ei“. Aceasta împacare cu sine, aceasta acceptare a destinului si aceasta nostalgie a boemei literare, atât de fecunda pâna cu vreo doua decenii în urma, spun, si ele, ceva despre o personalitate puternica si complexa. Modul firesc, aparent detasat, dar de fapt profund implicat, sensibilitatea ca si directetea cu care îsi repovesteste iubirile si prieteniile cu barbati exceptionali sunt de o naturalete si o noblete sufleteasca proprii unei mari Doamne: „Din anul I de facultate, de fapt chiar de la admitere, îmi amintesc cum mi s-a întâlnit privirea cu privirea lui Modest Morariu. A fost un moment de mare intensitate, parca îi vad si acum ochii de un albastru-verde-cenusiu profund. Am ramas prieteni pe viata, pâna la moartea lui, îngrozitoare, caci a murit dupa o suferinta teribila…“ Poetul Dan Laurentiu a ocupat un loc deosebit în viata Irinei Mavrodin: „Pe Dan Laurentiu l-am cunoscut în anii saptezeci. Înainte de a-l întâlni, i-am citit poemele prin reviste, si am fost fascinata de poezia lui. Când l-am vazut în carne si oase, mi s-a parut ca are o aura, un fel de cerc luminos, un fel de cerc de flacari în jurul capului si al trupului lui (era ceva asemanator cu fenomenul descris în experimentele paranormale). Apoi l-am vazut de-a binelea, adica i-am vazut chipul si trupul cel de toate zilele; mi s-a parut extraordinar de urât, un fel de „aschimodie“ (sa îndraznesc sa scriu aici cuvântul asta?) care schioapata usor. Apoi, imediat, mi s-a parut ca are un farmec pe care nu-l mai întâlnisem, o charisma care m-a subjugat din prima clipa, ca si cum m-ar fi vrajit (la propriu). Mersul lui nu mi s-a mai parut dizgratios, ci, dimpotriva, plin de o ciudata gratie. Nu întelegeam ce mi se întâmpla sau, mai bine zis, întelegeam ca ma pierd si ca vreau sa ma pierd. Eram, literalmente, ca hipnotizata. Si asa am ramas ani si ani, pâna când el a murit“. Fascinanta mi s-a parut si povestea relatiei ambigue cu Mircea Ivanescu, una care, inexplicabil, nu a putut fi trecuta de protagonisti din zona pur spirituala în cea pasionala. Chiar si la vremea amintirilor, dupa multi ani, când cei doi, care colindau altadata cârciumile, întâlnirile din acele spatii fiind „tot atâtea exercitii de a tacea, de a exploata virtutile tacerii, de a comunica prin tacere“, acum scriitori de prim plan si profesori universitari la o vârsta respectabila (au fost si colegi „de banca“ la facultate), enigma – cum o numeste Irina Mavrodin, a continuat. Rar nu vrea sa o mai dezlege ca atunci. Se complace în ea, întrucât a devenit „o parte importanta din mitologia mea personala“. Mitologia unei intelectuale rasate, a unei femei cu totul remarcabile, al carei nume, observa cineva, e ca un titlu de carte.
Închei cu marturia Irinei Mavrodin despre un lider al generatiei sale, care i-a si dat numele: Nichita Stanescu. Ce a însemnat pentru congenerii sai creatorul „Necuvintelor“, care a schimbat paradigma scripturala? „Pentru noi, vreau sa spun pentru generatia noastra, Nichita era cel care rupsese cu proletcultismul, cel care impusese, pur si simplu, un alt fel de poezie, care continua marea traditie novatoare a poeziei noastre interbelice. El a stiut sa surprinda momentul cel bun – momentul când se terminase cu proletcultismul, când proletcultismul nu mai putea continua – si sa se foloseasca de el. Recitindu-l acum, inovatiile lui poetice nu mi se par atât de mari, dar atunci ele pareau – în contrast cu toata poezia care se publica – imense. Cred ca Nichita a avut marea inteligenta si mai ales intuitia poetica de a reintroduce principiul ambiguitatii în poezie, reinoculând o anumita doza de suprarealism – totusi bine temperat – poeziei românesti. Prin poezia lui, atât de noua în raport cu tot ce se scria la sfârsitul anilor ’40 si la începutul anilor ’50. Nichita a creat un precedent, deschizând calea spre publicare si altor poeti antiproletcultisti“.
Într-un interviu din anii 70, pe care l-am publicat în revista „Convorbiri literare“ si apoi într-un volum, referindu-se la rolul determinant al istoriei, Nichita Stanescu mi se adresa: „Va rog sa va imaginati cum ar fi scris astazi, nu spun Eminescu, pentru ca Eminescu a scris etern (ca si Rimbaud de pilda, confirma Irina Mavrodin – nota mea C.C,), dar poeti de prima marime ca Blaga, Arghezi, Barbu. Cum ar fi scris ei, daca ar fi avut în spatele lor Al Doilea Razboi Mondial?“
Parafrazând, am putea întreba, la rândul nostru: cum ar fi scris optzecistii, nouazecistii, postmodernistii, daca ar fi avut în spatele lor, precum generatia lui Nichita Stanescu si a Irinei Mavrodin, nu doar cel mai distrugator razboi, dar si proletcultismul? Simpla întrebare, mai ales ca istoria nu se judeca cu daca, tine loc de orice comentariu…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper