Îngrijorari de primavara

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Scriam, în urma cu câteva saptamâni, despre greva studentilor si colegienilor din Québec. „Va deranjam?“, întreaba una dintre pancartele protestului împotriva cresterii cheltuielilor de scolaritate. „Nu vrem decât sa schimbam Québecul!“ Au trecut aproape trei luni de când tinerii sunt zi de zi în strada, de când, justificat sau nu, politia aresteaza, intervine cu bastoane, cu gaze lacrimogene si grenade asurzitoare pentru a-i dispersa, si de când guvernul liberal al provinciei refuza sa cedeze în numele „realismului economic“.
O criza sociala, de fapt. O consecinta a credoului neoliberal despre utilitarismul lumii sociale. O fatalitate asumata, care mascheaza efectele si costurile deciziilor politice. Un viitor imaginat sub forma unui destin inevitabil, în care lumea se rezuma la o afacere între clienti ai unui sistem comercial. O glorificare a individului, înteles ca un simplu atom care plateste pentru ca sistemul sa se perpetueze în aceeasi forma. Nimic nu lipseste din aceasta ofensiva ideologica si mediatica neoliberala, dublata de omniprezenta politiei si a instigatorilor la violenta. Între tinerii din strada si imaginile lor din discursurile politice si din clipurile publicitare care cânta dezinvoltura individuala si consumul tuturor iluziilor ca mod de viata se deschide o prapastie larga. Tinerii reali din Québec afirma prin revolta lor ca ei nu sunt, nu mai vor sa fie ceea ce politicienii si publicitarii vor sa faca din ei. Tinerii din strada refuza sa sacrifice învatamântul pietei economice, sa devina ei însisi o marfa si sa îsi piarda spatiul de libertate care le apartine si care li se cuvine.
Am rezumat, pâna aici, comentariile intelectualilor si ale ziaristilor care s-au solidarizat în aceasta primavara cu tinerii indignati si visatori din Québec. Am facut-o cu gândul la preocuparile înalte si urgente ale intelectualilor nostri, care pândesc febrili posteritatea. Din câte am înteles, câtiva dintre ei au speriat atât de tare poporul de cititori, ca li s-a facut si lor frica. S-ar fi speriat de si i-ar fi speriat cu precadere si poporul cititor care-si varsa veninul pe internet. Undeva, în provincie, fotografia unuia dintre sustinatorii aprigi ai presedintelui tarii a fost chiar arsa, si, daca personajul în carne, oase, ochelari pe crestet, barba de doua zile si deliruri neoliberale nu si-a pierdut somnul, e numai pentru ca are amici în tara si în strainatate care-i înteleg sacrificiile pentru binele natiei nauce. Cuprins de spaima de a fi, eventual, linsat daca mai iese în strada sub pretextul de a se împodobi cu o desueta lavaliera, un altul scormoneste în biblioteca si pe internet si descopera ca omul e dintotdeauna fundamental rau si lumea se îndreapta categoric spre catastrofa. Un al treilea intelectual, luat în raspar pentru infantilism pornografic si voiaje la capatul lumii pe banii poporului, ajunge la o concluzie ceva mai emotionanta: românii au fost buni si civilizati în urma cu câtiva ani, când economia a mers mai binisor, dar criza a rascolit în ei tot ce e mai urât omeneste.
Un al patrulea plânge cu lacrimi de crocodil în revista damelor portocalii soarta trista a intelectualilor. Marcat de ocupatia vremelnica de consilier, un al cincilea îsi da saptamânal si sumbru cu presupusul despre ce si cum ar trebui sa faca fortele vii, cultivate, responsabile, cu simtul datoriei si al sacrificiului pentru ca tara sa nu se mai abata de la dogmele neoliberalismului. Alti câtiva intelectuali din acelasi grup, pâna în urma cu un an sau doi galagios amorezat de creatia lor politica odioasa, s-au retras în tacerea sfidatoare a celor care învârtesc afaceri sau se înfrupta din sinecuri. S-a speriat, în sfârsit, si poporul care nu citeste nici carti, nici ziare si nici reviste cu tiraje confidentiale, care îsi petrece timpul liber la televizor si caruia i se întâmpla, sarind de la un canal la altul, sa vada si sa auda cum bate câmpii unul dintre acesti intelectuali care, pâna sa-si faca loc în eternitate, s-a aranjat sa prospere în prezent; stupoarea si înjuraturile ramân între patru pereti.
Ca citeste sau nu, românul se sperie parca de la o vreme mai usor, si tot atât de usor, pentru ca nu are de ales, îsi cauta linistea în vorbe grele, care ranesc. Cândva, când se citea mai mult, când scoala si sanatatea erau gratuite, când nu exista internetul si, cu câteva exceptii, sub forma unor poeti de curte lamentabili, intelectualii erau stimati si admirati, românul glumea, deseori sinistru, la fel de speriat si la fel de neputincios ca si astazi. Rare mai sunt în prezent bancurile, anecdotele si povestile asemanatoare celor care îi stârneau altadata râsul purificator si sanatos si reasezau realitatea în adevaratele ei dimensiuni si adevaruri. Azi pe român îl sperie criza care nu se mai termina, îl sperie ziua de mâine, îl sperie guvernantii, hotiile fara sfârsit, îl sperie si cei câtiva iluminati care-l considera primitiv, imatur, incapabil sa priceapa mersul istoriei, democratia si binefacerile capitalismului. În douazeci si doi de ani a adunat în el atâta dusmanie, atâta sila, atâta naduf, atâta revolta, ca posibila instalare la putere a aliantei oarecum paradoxale dintre socialisti si liberali risca, daca nimic bun politic si social nu se întâmpla rapid în tara, sa nu-i schimbe câtusi de putin sentimentele nici fata de politicieni, si nici fata de intelectuali. Daca nu multa, cum ar fi normal, putina îngrijorare n-ar strica în aceasta primavara.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper