Hollande presedinte

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Sarkozy plateste hiperprezidentialismul

 

La 6 mai, francezii au ales un nou presedinte: socialistul François Hollande. Sarkozy a pierdut. Invocarea ,,votului de criza“ de catre dreapta si a orientarii întregii campanii electorale împotriva presedintelui în functiune nu ofera argumente suficiente pentru explicarea esecului. Ele intra în calcul dar nu sunt cauze. Sarkozy a platit excesul de putere, hiperprezidentialismul, cum îl  numesc francezii. Pe parcursul singurului sau mandat, el a suferit o constanta scadere de popularitate. Desi se revendica gaullist, narcisismul lui politic i-a marcat constant involutia, uneori pâna la îndepartarea de spiritul gaullismului, cel de a face politica franceza pentru francezi. Sarkozysmul, scria un ziarist francez, a fost pariul unui clan care i-a adus presedintelui o impopularitate din care nu s-a mai putut sustrage. ,,Nu-i place sa piarda; se socoteste mai bun decât oricine“, a declarat în noaptea fatidica un important membru al familiei lui politice. Nu era o remarca, ci un repros voalat pentru vina de a fi pierdut. Sarkozy a cultivat sentimentul de teama fata de altii, xenofobia s-a insinuat în filozofia lui de guvernare. A facut din imigranti un pericol atunci când simtea ca nu mai are argumente pentru neputinta de a scoate Franta din criza. I-a exonerat deliberat pe bogati de orice fel de responsabilitate sociala si a tratat ,,asistatii“ cu o lipsa de întelegere inexplicabila chiar si la un politician de dreapta. Austeritatea a fost obsedanta lui solutie pentru iesirea din criza. Terenul si l-a minat singur iar adversarii lui politici au exploatat inteligent derapajul. Austeritatea nu este o fatalitate, imigrantii nu poarta vina pentru deteriorarea climatului economic; adevarul este în alta parte, în lipsa unei politici inteligente de crestere economica, a replicat socialistul François Hollande. Ocultarea cauzelor crizei s-a dovedit tema otravita pe care Sarkozy si-a oferit-o singur pe toata perioada campaniei electorale. Aceasta încremenire în ambitia de a fi singurul întelept al Frantei l-a costat în drumul lui spre un al doilea mandat la Elysée. S-a constatat ca traseele celor doi protagonisti la alegeri a avut au fost parcurse invers: Hollande, de la anonimat spre performanta si victorie, Sarkozy de la siguranta la confuzie, ezitare si înfrângere. Un ziarist a vorbit despre acest traseu cu o ironie amara descriindu-l ca pe un drum de la caricatura la personaj, pentru învingator, si de la personaj la caricatura pentru învins. Ar fi prea mult sa se spuna ca socialistul François Hollande a fost beneficiarul unei solutii miraculoase care sa-i fi convins pe francezi sa-l aleaga. Nu a avut o platforma ideologica de stânga, precum François Mitterrand în 1981. Despartirea de Marx l-a avantajat. Ca si despartirea de ,,elefantii socialisti“, batrânii care pândeau mereu sa le vina rândul la putere. printre care s-a aflat si celebrul, de acum Dominique Strauss-Kahn. Nu toti francezii care l-au ales pe Hollande l-au dorit presedinte. Dar toti cei care l-au votat nu l-au mai vrut pe Sarkozy. Antisarkozysmul în Franta dobândise de mult cote îngrijoratoare pentru dreapta. Francezii nu i-au mai tolerat lui Sarkozy comportamentul arogant si nu au mai vazut în el garantia pentru viitorul lor. Se spune ca pâna si mentorul lui politic, fostul presedinte Jacques Chirac a votat cu Hollande.
În traditia alegerilor din Franta, ultima campanie electorala a oferit câteva noutati: spectacol mediatic fara precedent, combativitate, agresivitate pâna la limita violentei verbale. Mai importantã decât aceste aspecte pe care, din pacate, nu avem cum sa le evitam, este constatarea ca, de data aceasta, batalia pentru Elysée nu a mai fost între doi lideri de partide antrenati sa câstige pentru ei si pentru propria lor familie politica, ci între doua fracturi în care s-a trezit Franta. O Franta nu neaparat divizata ideologic. Ceea ce a contat a fost tipul de guvernare si comportamentul politic. Sarkozy îsi dorea o Franta puternica. si francezii si-o doresc, dar o Franta puternica si dreapta pentru toti. François Hollande a preluat aceasta aspiratie si a metamorfozat-o electoral mai profitabil: ,,exista o singura Franta, o  singura natiune“: Francezii tocmai asta asteptau. Acum, dupa înfrângerea lui Sarkozy, dreapta franceza si partidul Uniunea pentru Miscarea Populara îsi concentreaza puterile pentru câstigarea ,,celui de treilea tur de scrutin“, adica alegerile legislative. Un nou esec ar fi fatal si aproape sigur ar fi pus pe seama politicii personalizate în exces a lui Sarkozy. O remarca: desi democratia franceza favorizeaza existenta mai multor partide, grupuri si grupuscule, chiar si extremiste, conversiunea lor finala înspre dreapta sau înspre stânga nu poate fi evitata. Succesul lui Marine Le Pen în primul tur de scrutin, socotit istoric, a facut ca Frontul National sa irumpa, dar nu sa câstige scena politica a Frantei. Centrul lui François Bayrou nu a reusit nici de data asta sa progreseze. Balansul liderului MoDem nu poate fi mentinut într-o democratie precum cea franceza în care, pâna la urma, alegatorii împing totul între limitele alternativei dreapta/stânga.
Francezii au optat pentru schimbare, pentru un nou tip de guvernare, altul decât cel oferit de dreapta de peste doua decenii. Criza care i-a lovit în ultimii patru ani i-a determinat sa-si puna întrebarea ce este de preferat: un stat puternic care sa asigure bunastare tuturor sau un stat puternic care sa permita aspiratia tuturor la  bunastare. Pe aceste teme s-a dus întreaga campanie electorala iar ultimii protagonisti, Hollande si Sarkozy, le-au sintetizat în singura lor dezbatere directa televizata la: problemele socio-economice, „l’esprit du rassemblement“ (înteles aici ca spirit de comuniune de interese), locurile de munca, fiscalitate, imigratia, politica energo-nucleara, Europa, atitudinea Frantei fata de institutiile si politicile Uniunii Europene, retragerea trupelor franceze din Afganistan. Cu exceptia unor raportari frecvente la Germania si la politica Berlinului, referirile la dosarele relatiilor Frantei în interiorul NATO si cu marile puteri, Statele Unite, Rusia, China, au fost rare si prudente. «Prioritatile mele, a spus Hollande, sunt cresterea economica si tânara generatie; pentru acestea vreau sa fiu judecat la sfârsitul mandatului meu».
Victoria liderului socialist francez a fost salutata în toata lumea. Este o chestiune de curtoazie atunci când ratiuni politice majore nu fac posibil gestul de recunoastere. si, totusi, trebuie spus ca Franta are acum un presedinte pe care americanii nu l-au agreat si pe care cancelarul german Angela Merkel nu si l-a dorit partener european. Americanii l-au socotit pe Hollande  ,,omul moale si gri“. Reconsiderarea ulterioara a atitudinii lor s-a datorat prestatiei acestuia din timpul duelului televizat cu Sarkozy, din 2 mai, cu numai patru zile înainte de victorie. Atunci, comentatorul politic al unui post de televiziune a constatat ca functionarul de partid crescut în umbra lui Mitterrand s-a dovedit ,,ferm si distins“. Presedintele Barack Obama l-a felicitat pe noul presedinte pentru victorie si l-a invitat sa viziteze Statele Unite oricând doreste. Hollande nu a fost nici în gratiile cancelarul german Angela Merkel. Nu fac parte din aceeasi familie politica iar tandemul pe care Angela Merkel l-a facut cu Sarkozy functiona destul de bine. În plina campanie electorala, doamna cancelar îsi propusese sa-l însoteasca pe Sarkozy la mitingurile electorale dar pâna la urma s-a razgândit. Cine a sfatuit-o a facut bine. Doamna de fier a Europei a devenit mai prudenta înainte de al doilea tur de scrutin si a declarat: ,,voi colabora cu oricine va veni la Elysée“. Angela Merkel i-a promis noului presedinte ca va fi primit în Germania cu bratele deschise. Trebuie crezuta. Dar l-a avertizat ca nu va accepta sa renegocieze tratatele de stabilitate si de disciplina bugetara, asa cum noul presedinte a promis francezilor. Vom vedea ce va iesi de aici pentru soarta Europei. Sa mai spun ca Moscova, Beijingul, Londra, Roma, Madrid, Lisabona si Atena si-au calculat mai bine pasii. Asta înseamna sa stii sa-si prezervi diplomatic interesele.
Peste foarte putin timp, la 10 iunie, vor avea loc alegeri legislative. Sarkozy si partidul lui le socotesc al treilea tur de scrutin. Un eventual nou derapaj al dreptei ar putea sa scoata pentru o vreme pe gaullisti de la putere sau chiar sa conduca la ruperea Uniunii pentru Miscarea Populara, ultimul bastion gaullist. Este, însa,  prudent sa asteptam rezultatele alegerilor pentru a avea o imagine mai completa a fortelor politice care vor conduce cu adevarat Franta. Ceea ce se poate avansa, deocamdata, este ipoteza ca de noul echilibru politic intern va depinde în primul rând soarta celei de a V-a Republici, instaurata cu o jumatate de veac în urma de generalul Charles de Gaulle. Adica soarta institutiilor franceze. Dar asta este o problema a francezilor însisi. Pentru europeni, mai importante decât schimbarile interne ar putea sa se dovedeasca influenta Frantei asupra refacerii culorii politice a continentului si a reformelor institutiilor comunitare europene. Criza pe care a traversat-o Uniunea Europeana nu este numai una financiara. Poate nici nu este cu adevarat financiara. Este una de functionare a modelului comunitar fixat prin Tratatul de la Lisabona,  dublata de o criza de crestere economica si de competitivitate. Aceasta pune în discutie viitorul însusi al Uniunii Europene.
Franta intra într-o schimbare institutionala si politica. Lumea priveste din nou cu interes spre Paris iar pe presedintele ales îl asteapta evenimente internationale care îl vor obliga sa-si confrunte rapid promisiunile electorale cu realitatea. Imediat dupa ceremonia instalarii sale la Palatul Elysée, prevazuta pentru 14 mai, noul presedinte va participa, în intervalul 18-21 mai, la doua summit-uri, cel al G-8 de la Camp David si cel al NATO, de la Chicago. Este o proba de foc, mai ales ca, la Chicago, va trebui sa confirme oficial retragerea trupelor franceze din Afganistan pâna la sfârsitul acestui an. Nu este greu de imaginat reactia Casei Albe la aceasta stire.
O ultima remarca pe care o socotesc necesara. Imediat dupa comunicarea rezultatelor alegerilor, trist, coplesit de responsabilitate, teatral, fostul presedinte Nicolas Sarkozy s-a recunoscut învins. El si-a asumat întreaga vina pentru esecul lui si al partidului din care face parte, Uniunea pentru Miscarea Populara. Era de asteptat. Ceea ce a surprins a fost demnitatea cu care si-a luat adio. El i-a îndemnat pe francezi sa-si respecte noul presedinte: ,,sa fim demni, sa fim patrioti, sa nu urâm!“. Sincer sau nu, îndemnul lui Sarkozy arata ca în politica mai este loc pentru civilizatie si onestitate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper