Freud si geografia inconstientului (II)

Un articol de Iuliana Alexa

Augustin Cambosie în dialog cu Iuliana Alexa

 

Psihanaliza este un proces terapeutic, dar si o privire filozofica asupra realitatii. Intre prejudecata si dogma culturala, acest discurs hermeneutic merita o analiza atenta si mai multa popularizare. Am discutat cu psihanalistul Augustin Cambosie despre fundamentele psihanalizei.

Cum interpreteaza analistul in relatie cu pacientii sai atât de diferiti?

Un analist nu se defineste niciodata doar in raport cu un pacient. Pentru a se numi analist, el trebuie sa aiba mai multi clienti in analiza. Asta il face sa devina mai neutru sau mai obiectiv, pentru ca problemele pacientului sunt multiplicate si impartite in numarul pacientilor sai. Nici un analist nu se poate ocupa mai mult de unul dintre pacienti, oricât de interesant ar fi acel caz, pentru ca economic, nu face fata, el are mai multe cazuri. Rezerva pe care si-o impune e ceea ce il fereste de prea multa implicare. Interpretarea intra intr-un context mai larg numit atitudine. Ea face ca lucrurile sa mearga mai departe pentru ca se construieste o relatie umana cu toate ingredientele unei relatii umane civile: dragoste, ura, ambivalenta, dezinteres, supermotivare. Doar ca, spre deosebire de orice alta relatie interumana, aceasta relatie devine obiect de studiu al analizei. Ea poate spune foarte multe in primul rând despre unde se gaseste pacientul in stilul sau de relatioanare, asa cum l-am discutat anterior: cele doua matrice de relationare invatate demult, pe care le folosim ulterior.

Deci totul se refera la Oedip…

Si la pre-Oedip. Putem relationa si fiind inca sub incidenta nevoii de a regãsi osmoza din relatia cu mama. Nu suntem in stare sa asumam o alegere de triangularizare pentru ca problemele ramase nerezolvate sunt masive la nivelul relatiei osmotice. Dar atentie: nu e atât de important felul cum are loc aceasta relatie, ci felul cum interiorizeaza copilul modul de functionare al mamei, pentru ca ea trebuie sa desfasoare alte activitati (alti copii, alte obligatii, sau poate ca e mai indolenta structural sau a prins-o maternitatea la o vârsta la care nu era destul de matura incât sa devina mai altruista) deci mama lipseste din peisajul copilului… Daca el poate face deal adaptativ cu absenta ei, copilul va putea sa contina o doza de abandon, nu se va sinucide când va fi parasit sau nu va fi iubit de un sef sau un profesor. Nu il va debusola incât sa isi puna problema… existus-ului. Daca problemele sunt grave si angoasa e structurata ca ceva iremediabil, atât copilul, cât si cel devenit adult vor fi influentati. Deci nu ne mai gândim la o triangulatie la maturitate… subiectul (in psihologie cel care vorbeste e subiectul si tot ce il inconjoara e obiect – fiinta, lucru, etc.) va cere din mediu, de la obiectele incojuratoare, un mod de functionare matern care sa ii incarce bateriile descarcate din copilarie, relationare compensatorie. E greu sa ne imaginam ca un barbat de 20-30 de ani va fi bine primit de anturajul sau când tot timpul el va cere sa „il ia în brate“, sa-l mangâie pe cap sau sa ii dea sa suga. Simbolic sau natural. Dar ceilalti nu au obligatii in acest sens si reactioneaza negativ. Si ce se intâmpla? Se mareste angoasa de separare. Pentru ca abandonul e din nou resimtit si reactia la abandon devine singura modalitate de functionare a aceluia. Adica se structuralizeaza. Or, ceea ce e structuralizat este prin definitie ceva de tip psihotic. E foarte greu sa il scoatem de acolo, el exista acolo, orice reactie a celui in cauza va fi influentata de ea, asadar reactia sa nu mai e libera.

Ce poate face o psihanaliza in acest sens?

Poate sa disocieze nevroza actuala, ce se intâmpla azi, de nevroza infantila, de punctul de aparitie. Prin analiza pacientul poate sa accepte situatia lui din prima copilãrie ca pe un lucru negativ si neplacut dar care nu mai poate fi schimbat. S-ar impaca si asteptarile, compensatia pe care o vrea ar ramâne la acel nivel, nu ar mai aparea in cotidianul de azi. S-ar elibera. De nevoia lui de a-i face pe toti raspunzatori de ceea ce i s-a intâmplat lui in copilarie, deci relationarea lui ar fi mai simpla si mai eficienta.

Si se intâmpla astfel?

Imi place sa cred ca da, ori de câte ori terminam o psihanaliza.

Pare foarte dificila schimbarea brusca a unui comportament construit inca din copilarie…

Da, numai ca nu vorbim despre brusc. O psihanaliza se desfasoara pe parcursul a câtiva ani. La nivel de trei sau patru ani parca nu mai pare asa de brusc. Poate ca nu e vorba despre o schimbare de 180 de grade a comportamentului ci de o eficientizare a lui.

Acest mecanism structurat devine redundant/dezadaptativ, nu din cauza ca el exista, ci pentru ca este folosit de fiecare data si când trebuie si când nu. Numai ca el trebuie folosit doar pentru situatia care il reclama si scos din situatiile in care nu e nevoie de el. Deblocarea lasa loc la foarte multa libertate de constructie, la alte mecanisme, care sa functioneze in situatii noi, pe care le blocau pâna in acel moment acele mecanisme.

E vorba despre o schimbare a personalitatii?

Nu. Personalitatea e mult mai complexa. Trebuie sa ne punem problema eficientizarii acestei structuri, a celei prezente, orice personaliate are parti bune si pãrti dezadaptative. Noi ne enervam cu totii, de exemplu. Daca ne enervam mereu insa, in orice context, asta e o chestie de structura. Alteori e nevoie sa ne enervam si avem nevoie de adrenalina, daca invatam când sa amânam si când sa ne abtinem.

Nu toti colericii sunt ineficienti, de exemplu. Sunt multi colerici foarte eficienti, foarte buni lideri, pentru asta nu ai nevoie de un temperament slab. Eminescu avea o structura slaba, de exemplu. Nu stiu cât de fericit l-a facut acest temperament pe el. Ceea ce ne-a lasat noua din usoara depresie pe care structura sa melancoliforma o are ne-a imbogatit foarte mult…

Deci, pâna la urma, judecam eficienta psihoterapiei psihanalitice in functie de rezultat.

Da, in termeni de rezultat si de adaptare. Mai e aici o problema: noi avem tendinta de a ne situa in postura de judecatori, ni se pare ca eficienta cuiva trebuie musai sa se vada din afara si sa o atestam noi, cei din jur. Noi stabilim ceea ce e eficient pentru X sau Y si nu el. Binele unui individ nu e mereu ceea ce consideram noi ca este astfel. Sa luam un exemplu: homosexualitatea. Printr-o mare greseala noi numim homosexualitate foarte multe realitati psihice. Si nu este corect, pentru ca implicarea unei persoane intr-o astfel de alegere sexuala nu depinde de fiecare data de vointa lui. A trata unele persoane care nu au avut alta sansa din punct de vedere biologic, genetic dar si educational, a-i acuza de un lucru ce nu a tinut de decizia lor, mi se pare o enormitate. Un homosexual intra in psihoterapie pentru ca comportamentul sau e dezadaptativ, e in conflict cu propria identitate. Ce ar trebui sa isi propunã analistul? (presupunând ca trebuie sa isi propunã ceva) Sa il vindece? Ar fi aberant. Homosexualitatea e o decizie a cuiva, nimeni nu e deasupra deciziei cuiva numai pentru ca el sau ea detine adevarul.

Varianta cea mai buna e sa il asisti pe drumul acceptarii identitatii sale. Oricât s-ar declara el in acord cu identitatea sa, in strafundul constiintei exista ambivalenta, pentru ca reactiile sociale fac ecou in el si fie ca il fac sa fie mai inversunat. In momentul in care abordam acest fapt, il asistam in a gasi in interiorul acestei situatii, cu toate dezavantajele sau avantajele, un moment de functionare cât mai aproape de eficient.

Aceasta ambivalenta apare si la indivizii crescuti in sânul unor culturi foarte liberale?

Desigur. Pentru ca noi suntem mostenitorii unei intregi istorii. Liberalizarea legata de acest subiect dateaza doar de câtiva ani. Asta nu poate sterge angoasa perpetuata din generatie in generatie, pentru ca acum câteva zeci de ani homosexualii erau omorâti in lagare de concentrare. Ce este mai greu de suportat, mai apãsator, istoria sau faptul ca azi, intâmplator, a iesit soarele? De multe ori istoria spune ca soarele de azi e o pura intâmplare.

Vorbim de transmitere transgenerationala? Ce inseamna asta? Cum se transmite un comportament de la o generatie la alta?

Foarte greu de raspuns si nu sunt foarte convins. Am niste idei dar nu stiu daca raspund la aceasta intrebare… In primul rând, filiatia sau mostenirea socioculturala este un determinism, o obligatie. Nici o generatie nu este o generatie spontanee. In momentul in care acest lucru este „scurtcircuitat“ in planul realitatii (copilul e abandonat in maternitate si nu isi cunoaste parintii si filiatia) el va avea tendinta adaptativa, pentru ca psihicul sau cu aceasta lipsa nu poate functiona. Copilul construieste alta realitate, de legãtura, care sa ii dea un sens. El isi construieste de fapt filiatia pe care o are de urmat, chiar daca ea nu e autentica. Aceasta fantasma functioneaza si este „reala“ pentru el, pentru copil. Iar el actioneaza in functie de ea. Când copiii sunt certati de parinti, ei se razbuna constuindu-si urmatoarea fantasma atât de banala incât, daca am putea plonja inapoi, in propria noastra copilarie, toti am recunoaste-o: „acestia nu sunt parintii mei, eu sunt copilul altei familii, mai buna si mai ingaduitoare, ei nu ma inteleg, ma cenzureaza, dar va veni un moment când parintii mei adevarati vor aparea si imi voi continua viata alaturi de ei“. Care e scopul acestei fantasme? Sa faca suportabile niste frustrari. Daca stiu ca aceastã situatie nu va dura, eu, copilul despre care vorbesc, pot sa o mai suport o vreme. Ma inarmeaza cu rabdare, la nivel individual. Pentru societate este la fel de bine, pentru ca in acest interval eu, copilul, voi cunoaste tot mai multe interdictii din spatiul social si invat, incet, incet, sa fac deal cu ele.

Asadar filiatia, imaginara sau reala, exista in orice om, pentru ca altfel nu am putea sa ne autodefinim. Exista niste studii facute in Franta pe familii de magrebieni veniti de mai multe generatii in Franta. Copiii lor sunt nascuti in Franta, naturalizati acolo, au invatat de mici franceza, nu mai au legatura cu tara de bastina, cei batrâni au decedat. Cu toate astea, tiparul lor socio-cultural e foarte influentat de apartenta la traditia Magrebului in obiceiuri, alimentatie, moduri de exprimare, chiar daca ei nu mai detin „sintagmele“ socio-culturale specifice religiei respective, felul de a relationa dintre barbati si femei specific acelei culturi, de exemplu. In rudiment putem gasi astfel de prezente chiar daca aparent nu a existat nici o forma de influentare.

Este psihanaliza si un demers de autocunoastere?

Psihanaliza nu poate fi doar o terapie sau un demers terapeutic sau un demers de autocunoastere decât in masura in care aceasta cunoastere vine prin intermediul analistului. Oricât de stapân ai fi pe o realitate clinica, pe concepte, nimeni nu poate sa isi faca singur nici cea mai mica analiza. Autoanaliza e desfiintata de „cazul“ lui Freud, a carui autoanaliza a durat vreo patru ani si care a dovedit imposibilitatea acesteia, pentru ca apararile l-au oprit si i-au permis sa faca niste licente de ale caror implicatii era constient. nPsihanaliza este un proces terapeutic, dar si o privire filozofica asupra realitatii. Intre prejudecata si dogma culturala, acest discurs hermeneutic merita o analiza atenta si mai multa popularizare. Am discutat cu psihanalistul Augustin Cambosie despre fundamentele psihanalizei. (Iuliana Alexa)

Cum interpreteaza analistul in relatie cu pacientii sai atât de diferiti?

Un analist nu se defineste niciodata doar in raport cu un pacient. Pentru a se numi analist, el trebuie sa aiba mai multi clienti in analiza. Asta il face sa devina mai neutru sau mai obiectiv, pentru ca problemele pacientului sunt multiplicate si impartite in numarul pacientilor sai. Nici un analist nu se poate ocupa mai mult de unul dintre pacienti, oricât de interesant ar fi acel caz, pentru ca economic, nu face fata, el are mai multe cazuri. Rezerva pe care si-o impune e ceea ce il fereste de prea multa implicare. Interpretarea intra intr-un context mai larg numit atitudine. Ea face ca lucrurile sa mearga mai departe pentru ca se construieste o relatie umana cu toate ingredientele unei relatii umane civile: dragoste, ura, ambivalenta, dezinteres, supermotivare. Doar ca, spre deosebire de orice alta relatie interumana, aceasta relatie devine obiect de studiu al analizei. Ea poate spune foarte multe in primul rând despre unde se gaseste pacientul in stilul sau de relatioanare, asa cum l-am discutat anterior: cele doua matrice de relationare invatate demult, pe care le folosim ulterior.

Deci totul se refera la Oedip…

Si la pre-Oedip. Putem relationa si fiind inca sub incidenta nevoii de a regãsi osmoza din relatia cu mama. Nu suntem in stare sa asumam o alegere de triangularizare pentru ca problemele ramase nerezolvate sunt masive la nivelul relatiei osmotice. Dar atentie: nu e atât de important felul cum are loc aceasta relatie, ci felul cum interiorizeaza copilul modul de functionare al mamei, pentru ca ea trebuie sa desfasoare alte activitati (alti copii, alte obligatii, sau poate ca e mai indolenta structural sau a prins-o maternitatea la o vârsta la care nu era destul de matura incât sa devina mai altruista) deci mama lipseste din peisajul copilului… Daca el poate face deal adaptativ cu absenta ei, copilul va putea sa contina o doza de abandon, nu se va sinucide când va fi parasit sau nu va fi iubit de un sef sau un profesor. Nu il va debusola incât sa isi puna problema… existus-ului. Daca problemele sunt grave si angoasa e structurata ca ceva iremediabil, atât copilul, cât si cel devenit adult vor fi influentati. Deci nu ne mai gândim la o triangulatie la maturitate… subiectul (in psihologie cel care vorbeste e subiectul si tot ce il inconjoara e obiect – fiinta, lucru, etc.) va cere din mediu, de la obiectele incojuratoare, un mod de functionare matern care sa ii incarce bateriile descarcate din copilarie, relationare compensatorie. E greu sa ne imaginam ca un barbat de 20-30 de ani va fi bine primit de anturajul sau când tot timpul el va cere sa „il ia în brate“, sa-l mangâie pe cap sau sa ii dea sa suga. Simbolic sau natural. Dar ceilalti nu au obligatii in acest sens si reactioneaza negativ. Si ce se intâmpla? Se mareste angoasa de separare. Pentru ca abandonul e din nou resimtit si reactia la abandon devine singura modalitate de functionare a aceluia. Adica se structuralizeaza. Or, ceea ce e structuralizat este prin definitie ceva de tip psihotic. E foarte greu sa il scoatem de acolo, el exista acolo, orice reactie a celui in cauza va fi influentata de ea, asadar reactia sa nu mai e libera.

Ce poate face o psihanaliza in acest sens?

Poate sa disocieze nevroza actuala, ce se intâmpla azi, de nevroza infantila, de punctul de aparitie. Prin analiza pacientul poate sa accepte situatia lui din prima copilãrie ca pe un lucru negativ si neplacut dar care nu mai poate fi schimbat. S-ar impaca si asteptarile, compensatia pe care o vrea ar ramâne la acel nivel, nu ar mai aparea in cotidianul de azi. S-ar elibera. De nevoia lui de a-i face pe toti raspunzatori de ceea ce i s-a intâmplat lui in copilarie, deci relationarea lui ar fi mai simpla si mai eficienta.

Si se intâmpla astfel?

Imi place sa cred ca da, ori de câte ori terminam o psihanaliza.

Pare foarte dificila schimbarea brusca a unui comportament construit inca din copilarie…

Da, numai ca nu vorbim despre brusc. O psihanaliza se desfasoara pe parcursul a câtiva ani. La nivel de trei sau patru ani parca nu mai pare asa de brusc. Poate ca nu e vorba despre o schimbare de 180 de grade a comportamentului ci de o eficientizare a lui.

Acest mecanism structurat devine redundant/dezadaptativ, nu din cauza ca el exista, ci pentru ca este folosit de fiecare data si când trebuie si când nu. Numai ca el trebuie folosit doar pentru situatia care il reclama si scos din situatiile in care nu e nevoie de el. Deblocarea lasa loc la foarte multa libertate de constructie, la alte mecanisme, care sa functioneze in situatii noi, pe care le blocau pâna in acel moment acele mecanisme.

E vorba despre o schimbare a personalitatii?

Nu. Personalitatea e mult mai complexa. Trebuie sa ne punem problema eficientizarii acestei structuri, a celei prezente, orice personaliate are parti bune si pãrti dezadaptative. Noi ne enervam cu totii, de exemplu. Daca ne enervam mereu insa, in orice context, asta e o chestie de structura. Alteori e nevoie sa ne enervam si avem nevoie de adrenalina, daca invatam când sa amânam si când sa ne abtinem.

Nu toti colericii sunt ineficienti, de exemplu. Sunt multi colerici foarte eficienti, foarte buni lideri, pentru asta nu ai nevoie de un temperament slab. Eminescu avea o structura slaba, de exemplu. Nu stiu cât de fericit l-a facut acest temperament pe el. Ceea ce ne-a lasat noua din usoara depresie pe care structura sa melancoliforma o are ne-a imbogatit foarte mult…

Deci, pâna la urma, judecam eficienta psihoterapiei psihanalitice in functie de rezultat.

Da, in termeni de rezultat si de adaptare. Mai e aici o problema: noi avem tendinta de a ne situa in postura de judecatori, ni se pare ca eficienta cuiva trebuie musai sa se vada din afara si sa o atestam noi, cei din jur. Noi stabilim ceea ce e eficient pentru X sau Y si nu el. Binele unui individ nu e mereu ceea ce consideram noi ca este astfel. Sa luam un exemplu: homosexualitatea. Printr-o mare greseala noi numim homosexualitate foarte multe realitati psihice. Si nu este corect, pentru ca implicarea unei persoane intr-o astfel de alegere sexuala nu depinde de fiecare data de vointa lui. A trata unele persoane care nu au avut alta sansa din punct de vedere biologic, genetic dar si educational, a-i acuza de un lucru ce nu a tinut de decizia lor, mi se pare o enormitate. Un homosexual intra in psihoterapie pentru ca comportamentul sau e dezadaptativ, e in conflict cu propria identitate. Ce ar trebui sa isi propunã analistul? (presupunând ca trebuie sa isi propunã ceva) Sa il vindece? Ar fi aberant. Homosexualitatea e o decizie a cuiva, nimeni nu e deasupra deciziei cuiva numai pentru ca el sau ea detine adevarul.

Varianta cea mai buna e sa il asisti pe drumul acceptarii identitatii sale. Oricât s-ar declara el in acord cu identitatea sa, in strafundul constiintei exista ambivalenta, pentru ca reactiile sociale fac ecou in el si fie ca il fac sa fie mai inversunat. In momentul in care abordam acest fapt, il asistam in a gasi in interiorul acestei situatii, cu toate dezavantajele sau avantajele, un moment de functionare cât mai aproape de eficient.

Aceasta ambivalenta apare si la indivizii crescuti in sânul unor culturi foarte liberale?

Desigur. Pentru ca noi suntem mostenitorii unei intregi istorii. Liberalizarea legata de acest subiect dateaza doar de câtiva ani. Asta nu poate sterge angoasa perpetuata din generatie in generatie, pentru ca acum câteva zeci de ani homosexualii erau omorâti in lagare de concentrare. Ce este mai greu de suportat, mai apãsator, istoria sau faptul ca azi, intâmplator, a iesit soarele? De multe ori istoria spune ca soarele de azi e o pura intâmplare.

Vorbim de transmitere transgenerationala? Ce inseamna asta? Cum se transmite un comportament de la o generatie la alta?

Foarte greu de raspuns si nu sunt foarte convins. Am niste idei dar nu stiu daca raspund la aceasta intrebare… In primul rând, filiatia sau mostenirea socioculturala este un determinism, o obligatie. Nici o generatie nu este o generatie spontanee. In momentul in care acest lucru este „scurtcircuitat“ in planul realitatii (copilul e abandonat in maternitate si nu isi cunoaste parintii si filiatia) el va avea tendinta adaptativa, pentru ca psihicul sau cu aceasta lipsa nu poate functiona. Copilul construieste alta realitate, de legãtura, care sa ii dea un sens. El isi construieste de fapt filiatia pe care o are de urmat, chiar daca ea nu e autentica. Aceasta fantasma functioneaza si este „reala“ pentru el, pentru copil. Iar el actioneaza in functie de ea. Când copiii sunt certati de parinti, ei se razbuna constuindu-si urmatoarea fantasma atât de banala incât, daca am putea plonja inapoi, in propria noastra copilarie, toti am recunoaste-o: „acestia nu sunt parintii mei, eu sunt copilul altei familii, mai buna si mai ingaduitoare, ei nu ma inteleg, ma cenzureaza, dar va veni un moment când parintii mei adevarati vor aparea si imi voi continua viata alaturi de ei“. Care e scopul acestei fantasme? Sa faca suportabile niste frustrari. Daca stiu ca aceastã situatie nu va dura, eu, copilul despre care vorbesc, pot sa o mai suport o vreme. Ma inarmeaza cu rabdare, la nivel individual. Pentru societate este la fel de bine, pentru ca in acest interval eu, copilul, voi cunoaste tot mai multe interdictii din spatiul social si invat, incet, incet, sa fac deal cu ele.

Asadar filiatia, imaginara sau reala, exista in orice om, pentru ca altfel nu am putea sa ne autodefinim. Exista niste studii facute in Franta pe familii de magrebieni veniti de mai multe generatii in Franta. Copiii lor sunt nascuti in Franta, naturalizati acolo, au invatat de mici franceza, nu mai au legatura cu tara de bastina, cei batrâni au decedat. Cu toate astea, tiparul lor socio-cultural e foarte influentat de apartenta la traditia Magrebului in obiceiuri, alimentatie, moduri de exprimare, chiar daca ei nu mai detin „sintagmele“ socio-culturale specifice religiei respective, felul de a relationa dintre barbati si femei specific acelei culturi, de exemplu. In rudiment putem gasi astfel de prezente chiar daca aparent nu a existat nici o forma de influentare.

Este psihanaliza si un demers de autocunoastere?

Psihanaliza nu poate fi doar o terapie sau un demers terapeutic sau un demers de autocunoastere decât in masura in care aceasta cunoastere vine prin intermediul analistului. Oricât de stapân ai fi pe o realitate clinica, pe concepte, nimeni nu poate sa isi faca singur nici cea mai mica analiza. Autoanaliza e desfiintata de „cazul“ lui Freud, a carui autoanaliza a durat vreo patru ani si care a dovedit imposibilitatea acesteia, pentru ca apararile l-au oprit si i-au permis sa faca niste licente de ale caror implicatii era constient.

Un comentariu pentru “Freud si geografia inconstientului (II)”

  1. mai 18, 2013 la 1:57 pm

    „Când copiii sunt certati de parinti, ei se razbuna constuindu-si urmatoarea fantasma atât de banala incât, daca am putea plonja inapoi, in propria noastra copilarie, toti am recunoaste-o: „acestia nu sunt parintii mei, eu sunt copilul altei familii, mai buna si mai ingaduitoare, ei nu ma inteleg, ma cenzureaza, dar va veni un moment când parintii mei adevarati vor aparea si imi voi continua viata alaturi de ei“. Care e scopul acestei fantasme? Sa faca suportabile niste frustrari.”

    M-ar interesa sa aflu ce se intampla in cazul copilului care stie ca este adoptat (o alta familie exista). Il mai poate ajuta construirea acestei fantasme sa depaseasca aceste frustrari?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper