Eliberarea criticii

Un articol de NICOLAE BÂRNA

Într-un peisaj literar în plina miscare, în care observam tot timpul reconfigurari ori ajustari, de amploare si importanta diferite, desigur, mai apucam sa înregistram si momente de relativa stabilitate ori sa constatam ca se deseneaza si trend-uri care pot fi urmarite, în perspectiva apropiata, si – pâna la „proba contrarie“, adica pâna la înregistrarea unor evolutii care sa le contrazica –, pot fi presupuse a fi menite unei oarecari persistente.
Una din aceste tendinte parca tot mai vizibile este reprezentata de o revigorare a istoriei literare. Datorata, parca, mai ales generatiei tinere de autori, celei „douamiiste“, care, iata, în mod poate surprinzator, daca în proza si mai ales în poezie a dat opere nu o data interesante si valoroase, nu a uimit totusi receptarea cu texte care sa impuna peremptoriu calificativul excelentei, daca nu al „capodoperei“, în istoria literara e pe cale sa faca acest lucru. Vorbesc de istoria literara cu „bataie“ ampla si perspectiva majora, nu marunt factologica, adica de „istorie critica“, formula pretentioasa, care a fost, dupa cum stim, proclamata si ilustrata în fel si chip. Au aparut, desigur, în anii din urma, importante lucrari de sinteza ori de „bilant extins“, semnate de autori experimentati si acreditati, din generatiile de mult consacrate, dar care lucrari, fara sa fie nici neglijabile, nici inutile, nu prea au dat – indiferent de efortul mediatico-publicitar care s-a facut într-un caz sau altul – impresia „evenimentului“ major în peisajul bibliografic national.
Un asemenea „eveniment“, imposibil de contestat ca atare, l-a reprezentat însa, cu nu multa vreme în urma, cu totul exceptionalul volum „G. Calinescu. A cincea esenta“, al criticului si istoricului literar sibian Andrei Terian, care si-a consolidat autoritatea, deja impunatoare, în rândul breslei comentatorilor si interpretilor profesionisti ai fenomenului literar.
Acelui volum-eveniment i se adauga, iata, la o alta scara cantitativa, poate ca mai putin impresionanta la nivelul consistentei cantitative si al propensiunii catre exhaustivitate întru ilustrarea temei alese, însa absolut comparabila stralucirii calitative, al relevantei si desavârsirii elaborarii, recent aparutul volum al confratelui – mai tânar – clujean al lui Terian, Alex Goldis, volum intitulat „Critica în transee. De la realismul socialist la autonomia esteticului“ (editat de Cartea Româneasca, la sfârsitul anului 2011).
Lucrarea e atât de buna încât îl descumpaneste pe eventualul comentator. Într-adevar, daca îi consemnezi însusirile asa cum sunt, pare suspect, necreditabil (mai, chiar asa de buna sa fie? unde s-a mai vazut?), iar daca te straduiesti cu tot dinadinsul sa-i gasesti pete si „scaderi“, atunci… nu e fair. Si nici nu e usor! Prin pertinenta extrema a cercetarii si excelenta executiei, a livrarii sau comunicarii rezultatelor acesteia, dezarmeaza orice eventuala dispozitie spre cârcoteala. Enumerarea însusirilor constatate poate deveni jenanta prin monotonia caracterului lor implicit elogios, dar… asta e situatia, un minim scrupul de onestitate îndeamna la consemnarea lor ca atare. Transparenta, claritatea, limpiditatea, precizia, obiectivitatea, rigoarea, abtinerea de la lansarea în sustinerea unor ipoteze hazardate ori a unor polemici fara sustinere solida, lipsa oricarui histrionism, dar si, totodata, expresivitatea binevenita a unui text critic deloc plat, deloc lipsit de relief, niciodata plictisitor, dimpotriva, deseori pur si simplu captivant, în sensul cel mai deplin, agreabil la modul superior, colorat, dupa cum a remarcat Al. Cistelecan, de „ironie controlata“ – toate acestea sunt însusiri evidente ale volumului lui Alex Goldis, imposibil de escamotat.
Cartea nesuscitând rezerve nici pe plan metodologic, nici în ceea ce priveste obiectul considerat si nici la nivelul structurarii lucrarii în sine, cea mai adecvata dare de seama asupra ei nu poate fi decât o succinta prezentare descriptiva, cu referire la particularitatile de continut si de constructie ori enuntare. Obiectul cercetarii este cel expus succint în subtitlu: urmarirea si lamurirea felului în care, în mod concret, s-a trecut, de la critica ideologizata si aservita factorului politic, respectiv autoritatilor regimului totalitar, din perioada dictaturii „realismului socialist“, la o critica mult mai apropiata de statutul ei legitim, dotata cu un grad destul de ridicat de independenta fata de exigentele regimului politic, si dedicata menirii sale adevarate. Autorul procedeaza cronologic si metodic, relevant-selectiv, la examinarea statutului, situatiei, posibilitatilor si înfaptuirilor criticii în perioada stalinista, de dominatie a „realismului socialist“. Dupa cum ne explica Alex Goldis, „functionarea interna a realismului socialist merita atentie întrucât evolutia formelor critice s-a realizat prin demascarea treptata a mecanismelor ideologizante. Realismul socialist n-a fost contestat direct niciodata de-a lungul criticii românesti postbelice, însa conceptele lui implicite au fost puse sub semnul îndoielii. (…) Eroziunea gradata si lenta face ca la jumatatea deceniului al saptelea cultura stalinista sa para ca se naruie din interior“. Realismul socialist nu a fost, asadar, contestat frontal si explicit, însa, dupa 1961 – în contextul unei relative îmblânziri a rigorii controlului politic exercitat de oficialitate – , din rândul criticilor pe atunci tineri, nou intrati în activitate, se gasesc contestatari ai unor aspecte punctuale. Astfel, treptat, sistemul ideologizant dogmatic din perioada anterioara este „ciuruit“ si subrezit, pâna ce, practic, se destrama. Procesul este urmarit de autor, cu „documentele“ în fata, si explicitat, în toata complexitatea lui. Alex Goldis remarca: „O noua generatie de critici, compusa din Eugen Simion Matei Calinescu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea sau G. Dimisianu e protagonista asa-numitelor dezbateri despre «modalitatile prozei», despre realism sau despre mostenirea marxist-leninista. Daca nu militeaza direct pentru înlaturarea modelului realist-socialist (…), criticii argumenteaza în schimb în favoarea largirii notiunii de realism. Pledoaria pentru fantastic sau oniric, spargerea omniscientei naratorului în favoarea polifoniei vocilor, complicarea personajelor tipice prin trasaturi secundare, toate sunt lovituri piezise la adresa monolitului realist-socialist“.
Treptat se învedereaza, se impune ca acceptabila, capata libertate de circulatie opinia ca, daca mesajul operelor lor se conformeaza – sau nu contravine – ideologiei oficiale, scriitorii au libertatea de a selecta dintr-o gama variata de modalitati ori maniere artistice concrete. A fost acesta un pas foarte important în eliberarea literaturii de tutela oficiala, dat fiind ca conducea la eliminarea tranzitivitatii impuse literaturii de asa-zisa metoda a realismului socialist. Admisibilitatea – astfel cucerita – a diversitatii de procedee conducea la un spor de complexitate si ambiguitate al operelor, deci la un grad de dificultate crescut, si în cele din urma insurmontabil, pentru factorii sau „organele“ de control de a încerca sa mentina instrumentalizarea literaturii ca unealta de influentare politico-ideologica. „Razboiul“ acesta (daca îi putem spune asa, si cred ca îi putem…), de autonomizare treptata a literarului, a fost unul „de transee“ (dupa cum o sugereaza inspirat titlul cartii), în sensul ca reprezentantii „taberei“ înnoitoare, dedicata reinstaurarii autonomiei esteticului, se atinea, retransata, „în transee“, nu se expunea focului inamic prin iesiri premature si imprudente. Pe de alta parte, se poate observa ca de la un moment dat si asa-zicând zbirii ideologici ai oficialitatii au trecut oarecum „în defensiva“, Un razboi „de uzura“, totusi nu foarte îndelungat, însa în care sunt greu de depistat „batalii“ hotarâtoare. Alex Goldis precizeaza: „Pledoaria pentru estetic se face rezervat, printr-o serie de strategii si de retractilitati. Liberalizarea reiese mai degraba dintr-o atitudine generala decât dintr-o actiune consecventa si individuala estrem de îndrazneata. Chiar cei care îsi permit mici licente în raport cu sistemul platesc printr-o serie de conformisme. (…) Sintagma de liberalizare deontologica, cu sensul restabilirii unor reguli elementare ale profesiei, e mai potrivita în context decât cea de liberalizare politica. Pentru a explica – declara criticul – strategia non-polemica, dar coroziva a saizecistilor, am cautat o serie de figuri ale ambiguitatii care dramatizeaza în grade diferite raportul dintre combativitate si pasivitate: «razboi de transee», «greva japoneza», «razboi rece», «dezbatere cu manusi»“.
Sunt relevate argumentat si comentate concludent, cu perspicacitate si echilibru, diferitele particularitati, episoade si peripetii, definitorii ori incidentale, ale acelui „razboi rece“. De pilda importanta hotarâtoare a cronicii literare – si a cronicarilor, deci… – în impunerea liberalizarii (abordarile sintetico-teoretice, principiale, deci, de fapt, de ideologie literara, nefiind multa vreme posibile datorita dominatiei formale, oficiale, a liniei asa-zis „marxist-leniniste“, niciodata abolite explicit…). Sau recursul strategic, la promovarea „calinescianismului“ ca un fel de „berbece de lupta“ (formularea îi apartine lui Nicolae Balota) al tinerilor critici, ducând la cvasi-institutionalizarea, de facto, a acestuia drept singura modalitate admisibila de abordare a literarului, manevra explicata de împrejurarea ca G. Calinescu era admis, de oficialitatea vremii, ca termen de referinta si instanta prestigioasa, în vreme ce Maiorescu si Lovinescu înca nu fusesera „reabilitati“, si erau denuntati drept „reactionari“.
Alt aspect relevant al epocii si fenomenului cercetat, sesizat si pus în lumina de autor, este acela ca „liberalizarea însasi a refacut, în mic, treptele evolutiei culturii“. Drept episod important, hotarâtor, al afirmarii vocii proprii a generatiei critice saizeciste, ca artizan al liberalizarii, este evocata dezbaterea initiata de Nicolae Manolescu, în paginile „Gazetei literare“, la începutul anului 1966. Sunt nu doar observate, ci analizate si explicate atent anumite episoade care au particularizat lupta pentru liberalizare si autonomizare ideologica, în contextul românesc al epocii, cum ar fi de pilda disputele – ce-i drept, mai degraba mocnite, ori curmate înainte de vreo acutizare spectaculoasa – dintre calinescieni si anticalinescieni, polemica, ori, mai bine, zis, dezacordul principial dintre reprezentantii „Cercului de la Sibiu“ si saizecistii „calinescieni“, ori retinerea manifestata de acestia din urma fata de orice tendinte nu doar fatis ideologizate, dar si scientiste, tehniciste, conectate la modul de abordare deschis de stiintele limbajului (foarte la moda, în epoca, în tarile occidentale, nu însa în aceeasi masura si la noi, unde orice nuanta de scientism amintea de procedarile criticii oficiale din perioada imediat anterioara), practic blocându-le manifestarea, ori surghiunindu-le într-o marginalitate „academica“. Totusi, eliberarea criticii române, în anii ‘60, de sub tirania realismului socialist s-a înfaptuit nu numai prin reînnodare cu asa-zisul „impresionism“ interbelic, ci si cu recurs la achizitii de data recenta, din critica occidentala, respectiv din panoplia de metode si perspective de abordare ale „Noii critici“ franceze din epoca. Iata cum sintetizeaza, conclusiv, Alex Goldis lucrurile, în aceasta chestiune: „Focalizarea asupra raporturilor subtile dintre constiinta si opera, preferinta pentru o «critica analitica», atenta la inflexiunile textului fara a aluneca în tehnicismul lingvisticii, cautarea semnificatiei în ceea ce opera ascunde (…) sunt principii înnoitoare, dar care nu bulverseaza maniera traditionala a criticii. De aceea, ele vor fi împartasite aproape unanim de saizecisti. Civilizatia miraculoasa a cartii critice iesite la suprafata începând cu 1967 are la baza un aliaj sui generis de calinescianism si Noua Critica franceza, cu aripa ei existentialista sau tematica. (…) Forma «eseistica», opusa monografiei ideologizate, favoriza acea «critica pura» la care tinteau saizecistii“. Pe de alta parte, preeminenta „impresionismului“ era favorizata de o situatie paradoxala, oarecum „perversa“: „Oficialitatile preferau provizoratul impresionist unei reale comuniuni de idei. La rândul ei, pentru a nu pierde atât de rapid terenul câstigat cu eforturi, critica tânara descalifica din start orice pozitie care ataca inocenta ideologica a impresionismului“.
Este practic imposibil nu doar sa rezumam detaliat, ci chiar si sa enumeram acum toate aspectele investigate productiv de critic. As mai mentiona doar ca, reunite în sectiunea „Critica imanenta. Cartile deceniului sapte“ si oarecum „adaugate“ adevaratei naratiuni demonstrative care ilustreaza obiectul de capetenie al volumului lui Alex Goldis, capitolele analitice privind unele carti de critica importante ale epocii considerate nu „fac rau“ în nici un fel echilibrului de ansamblu al volumului: ar putea fi considerate, de cârcotasi, drept „burti“ dilatatorii, dar nu sunt asa ceva, pentru ca ilustreaza si sustin de minune, oportun si neredundant, „filonul principal“! Iar rezumatul final – conclusiv, recapitulativ si auto-descriptiv – este remarcabil, „adunând“ si reafirmând totul în modul cel mai percutant si concentrat! Un exemplu stralucitor al rezultatelor obtinute ni se pare enumerarea finala a trasaturilor criticii înnoitoare si „liberalizatoare“ a anilor saizeci: „Intentia de a întemeia aproape demiurgic o literatura e obsesia ultima a saizecistilor, din care decurg toate celelalte optiuni si «teme» critice: încrederea în realitatea compensativa a literaturii; primatul literaturii si al adecvarii la opera în defavoarea discutiilor despre critica; complexul de superioritate fata de teoreticieni, care ar slefui inutil la propriile instrumente; pledoaria pentru diversitate, dar combaterea relativismului; optimismul cu privire la capacitatea criticului de a consacra valori; ambiguitatea dintre responsabilitatea morala derivata din acest gest si fascinatia autoritatii critice; contradictia dintre deschiderea moderna spre «înnoire» si atemporalitatea clasicista necesara garantarii valorilor“.
Toate aceste chestiuni si constatari, aparent neprielnice lecturii agreabile, menite mai degraba, s-ar zice, informarii si explicarii, si nu neaparat desfatarii intelectuale, sunt lamurite de-a fir a par si puse în pagina într-o prezentare, repet, captivanta, urmarita cu bucurie si greu de uitat cu una, cu doua.
Într-o comprehensiva cronica din „Cultura“, Al. Cistelecan opineaza în final ca „avem aici, cu siguranta, debutul unui mare critic“. Cui nu va fi parcurs volumul lui Alex Goldis, afirmatia i s-ar putea parea cumva exagerata, excesiv binevoitoare, cordial hazardata. Cui l-a citit, nu i se poate parea decât perfect adecvata si adevarata.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper