Doru de care ti se face dor

Un articol de ION BOGDAN STEFANESCU

Doru Roman, percutionistul trio-ului Contraste si, totodata, solist al Filarmonicii „Banatul“ din Timisoara, a sustinut în ziua de 3 aprilie, la Muzeul National „George Enescu“, un recital exceptional.

În general, când participi la un concert de muzica contemporana si constati ca pe scena sunt mai multi muzicieni decât public în sala, nutresti un sentiment de mila pentru cei care au pregatit, cu multe ore de repetitii în prealabil, acel eveniment, fie ei interpreti sau compozitori. De data aceasta, însa, am avut sentimentul ca cei care nu au ajuns la recitalul lui Doru Roman au pierdut enorm. Cei câtiva spectatori au plecat complet ravasiti de luxurianta sonora creata prin zecile de instrumente de percutie pe care muzicianul-magician le actiona cu o maiestrie rar întâlnita pe scenele bucurestene. Tehnica, talentul si inteligenta muzicala îl îndreptatesc pe Doru Roman sa-si asume un rol de solist în peisajul muzical românesc, postura destul de rar întâlnita în viata muzicala europeana si mai cu seama la noi. Performantele sale au atras atentia foarte multor compozitori români si straini, care i-au dedicat lucrari de mare forta, de multe ori realmente spectaculoase, speculându-i interpretului abilitatile tehnice si chiar actoricesti.
Compozitorii, cu cât îl asculta mai mult pe Doru Roman, cu atât introduc în piesele urmatoare si mai multe instrumente, pentru ca acesta, pe de o parte, le are în colectia sa de sute de instrumente, pe de alta parte, le mânuieste pe toate cu o dezivoltura spectaculoasa: bongos-uri, tom-tom-uri, roto-tomuri, tobe mari si mici, piatti, crotale, tam-tam, temple-blocks, sogniali, marimba, vibrafon si zeci de mici instrumente care dau culoare si savoare gesturilor artistice. Toata asezarea instrumentelor a fost gândita dupa o strategie bine pusa la punct pentru ca lucrarile sa se succeada în mod firesc, fara pauze prea mari între ele, lucru esential pentru atmosfera recitalului, mai cu seama ca Radio România Muzical a imprimat acest eveniment, motiv pentru care erau instalate, printre zecile de instrumente, si foarte multe microfoane.
În plus, succesiunea pieselor prezentate a demonstrat si atentia cu care Doru Roman si-a programat aparitiile, trecând, cu fiecare piesa, prin stari si provocari tehnice într-un continuu crescendo.
Deschiderea a apartinut compozitorului Dan Dediu prin lucrarea „Cadenza“, practic un fragment ce apartine Concertului sau pentru percutie si orchestra dedicat tot lui Doru Roman. Acest extras cu momente sensibile, dar si de mare inventivitate ritmica, creeaza o lume sonora foarte bine conturata si condensata în doar patru minute. Aceasta cadenta reprezinta, de fapt, prologul concertului mai sus amintit. Asadar, Dan Dediu surprinde din nou prin faptul ca asaza momentul în care solistul îsi etaleaza veleitatile tehnice în debutul unui concert. În fapt, acest moment muzical are toate calitatile tehnice si semantice pentru a deveni o piesa de sine statatoare.
În scenariul propus, a urmat piesa Laurei Manolache, „Tranzitii pentru percutie si banda“, moment foarte bine ales pentru ca aducea în plus o lume sonora construita în mediul electronic, ceea ce a sporit paleta timbrala a instrumentelor de percutie. Sunetele de trombon si alte sonoritati grave construite printr-o baza de sunete computerizate conturau o atmosfera glaciala si îndepartata, resuscitata prin sunetele metalice ale instrumentelor de percutie. Prin intermediul muzicii am parcurs o croaziera imaginara printre gheizare si peisaje înghetate, asa cum numai în Islanda putem întâlni.
O surprinzatoare desfasurare timbrala, de un rafinament îmbatator, cu insertii de forta bine controlata am descoperit în lucrarea „Anabasis“ a lui Eugen Wendel, care a folosit ca sursa de inspiratie poemul cu acelasi nume de Paul Celan. Instrumentele cu membrane de piele, actionate cu buricele degetelor interpretului creau senzatia conturarii unei siluete din nisipul fin, adus de adierea vântului dintr-un desert care ne atrage cu obstinatie prin luminozitatea-i caracteristica. Combinatiile sonore sugerau o anumita incandescenta pe care numai razele soarelui împreunate cu nisipul viu o pot da. Prin multitudinea efectelor timbrale aveam senzatia ca tot ce aceasta „Fata Morgana“ atinge se sfarâma. Chiar si picaturile de ploaie se sfarâmau în palma siluetei. Atât compozitorul Eugen Wendel, cât si interpertul Doru Roman pot fi considerati adevarati alchimisti ai sonoritatilor, reusind sa ne faca sa traim pentru o perioada într-o lume de poveste pe care nu ne-am fi dorit sa o parasim.
A urmat o schimbare brusca de registru prin lucrarea „Mambolero“, piesa pe care i-am dedicat-o protagonistului minunatei seri de aprilie, cunoscându-i posibilitatile muzicale si actoricesti. Lucrarea a fost inspirata de versurile lui Nichita Stanescu: „Eu sunt cel mai singur / Eu am fost îndepartat de flaut / Nu va mai mirati / Ca Venus din Milo nu are mâini / Mâinile ei sunt betele / Cu care bat la toba“. Scenariul este bazat pe ideea unui presupus conflict între melodie si ritm. Care dintre aceste doua elemente esentiale ale muzicii detine suprematia? Melodia este sustinuta, pe banda, de flautul alto, printr-o incantatie care creeaza o atmosfera de ritual peste care se suprapune o voce din eter, grava, ce rosteste primul vers. Interpretul, costumat asemenea unui luptator ninja, cu betele strânse într-o teaca purtata la spate, intra în scena rostind urmatorul vers pe o liniste totala. Incantatia se porneste din nou si vocea se aude mult mai imperativ. Raspunsul interpretului vine brusc, oprind melodia flautului: „Mâinile ei sunt betele cu care bat la toba!“ si se porneste într-o cavalcada ritmica dublata de interjectiile ritmice ale vocii. Este o demonstratie de moment a suprematiei ritmului. O data provocarea lansata, flautul alto îsi aduce si alti aliati ce apartin familiei flautelor, adica flautul de concert, piccolo si bas, pentru a realiza o sectiune foarte percutanta cu efecte apartinând tehnicilor extinse de cântat la flaut. Percutionistul e cuprins de o adevarata isterie si încearca sa tina piept acestei cavalcade sonore. În cele din urma melodia si ritmul se contopesc într-un binecunoscut dans latino – Mambo – pentru a sfârsi chiar într-un dans erotic – Bolero – cu insertii de Mambo, culminând într-o explozie sonora realizata atât prin mediul electronic cât si prin instrumentele mari de percutie: timpane si tam-tam.
„Notte di festa“, lucrarea Violetei Dinescu, inspirata, probabil, din nuvela lui Caesare Pavese, este plina de vârtejuri si surprize timbrale, asa cum, de altfel, ne-a obisnuit cu fiecare noua compozitie. Practic, Violeta Dinescu, tese o adevarata dantelarie sonora, proprie perioadei baroce. Tehnica interpretului trebuie, întotdeauna, sa fie desavârsita, pentru a realiza întocmai cerintele dinamice si agogice ale lucrarilor sale. Si în aceasta piesa, Violeta Dinescu si-a gasit interpretul ideal prin formidabilui percutionist Doru Roman, care, o data în plus, si-a demonstrat veleitatile interpretative.
Si cum parca am fi avut nevoie de o demonstratie si mai elocventa a calitatilor sale, Doru Roman a ales pentru finalul recitalului piesa „Attracteur étrange“ compusa de Lucian Metianu. A fost o adevarata cavalcada si dezlantuire de forta, ca si cum totul abia ar fi început. În aceasta piesa, Lucian Metianu diseca cu dezinvoltura ritmul de samba, folosind principii matematice asemenea „inductiei complete“, pentru ca, spre final, sa-l recompuna dupa bunul plac, realizand o crestere ritmica si dinamica ce pur si simplu te ridica de pe scaun. Îmi imaginez ca daca aceasta lucrare ar fi fost interpretata într-o sala polivalenta, cu mii de oameni în sala, s-ar fi produs o adevarata isterie, iar miile de spectatori ar fi aplaudat si ovationat pâna la epuizare.
A fost un adevarat regal care ar fi meritat mult mai multi martori si o mediatizare pe masura. De asemenea, ar fi meritat sa se desfasoare în Aula Palatului Cantacuzino si nu în Sala Mica a Muzeului, scena Aulei fiind mult mai generoasa pentru amplasamentul instrumentelor. Din pacate, am aflat ca un conflict început acum aproape doi ani între conducerea Muzeului „George Enescu“ si cea a Uniunii Compozitorilor (împart acelasi minunat Palat Cantacuzino situat în inima Bucurestiului) a dus la separarea organizarii evenimentelor, iar cele stabilite în stagiunea Muzeului „George Enescu“ nu mai au dreptul sa se petreaca în Aula Uniunii Compozitorilor. Nu s-au înteles asupra modalitatii de renovare a edificiului care mai are putin si se sfarâma. Un conflict stupid, menit sa distruga si bruma de apreciere de care se bucura concertele de muzica contemporana.
De asemenea, am aflat ca directoarei Laura Manolache, compozitoare la rândul sau, i se reproseaza ca organizeaza mult prea multe concerte si perturba buna desfasurare a Uniunii Compozitorilor. Sa înteleg ca realmente minunatii nostri compozitori sunt satui de atâta muzica? Adica, tocmai în cladirea în care a trait marele nostru compozitor George Enescu, cladire pe care a lasat-o mostenire în primul rând muzicienilor români, arta sa fie sugrumata de birocratie si interese meschine?
Tot în acea seara am aflat ca paznicii cladirii observa destul de des pe camerele de supraveghere o silueta (fantoma) care umbla agitata prin cladire si culmea, seamna în mod izbitor cu George Enescu. Probabil ca marele nostru compozitor, un model unic de artist total, a coborât din Rai pentru a face dreptate în lumea muzicala româneasca ravasita complet si aflata într-o continua deraiere de pe înaltimea artistica pe care George Enescu ne-a lasat-o mostenire.
Ne va fi dor de arta interpretativa a lui Doru Roman, dar speram ca îl vom revedea în stagiunile urmatoare în recitaluri cu sali arhipline.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper