Destainuirile Istoriei

Un articol de GIANINA DRUTA

Mioara Apolzan, O vara cu Maia, Editura Cartea Româneasca, 2012, 320 p.

 

Despre durerile umanitatii si tandretea unei suferinte continue scrie Mioara Apolzan, în romanul „O vara cu Maia“, într-un stil descult ce angajeaza exorcizarea dureros-romantioasa a amintirilor. Parantezele istoriei si ale individului, permanent rescrise, divulga aici o întretaiere de drumuri, daca nu chiar o indecizie, în sensul în care tot acest „dosar“ textual trece deopotriva prin filtrul memorialisticii, al marturiei în sensul veritabil al document(ar)ului si al dezideratului fictionalitatii. De altfel, „coloana vertebrala“ ce sustine tot acest mecanism descrie, de facto, o traiectorie sinuoasa si furtunoasa a realitatii devenite fictiune, mizând pe strategia identitatilor/povestilor suprapuse. Mai precis, pe fundalul socialismului anilor ’80, Maia si Dinu, colegi într-un institut de proiectare din Bucuresti, se zbat într-un marasm sentimental aparent fara solutie, peste care planeaza aproape fantomatic, amintirea iubirii dintre Tea, o vecina pensionara, si Nick, fost soldat în razboi, dupa cum si aceea dintre unchiul Ghe si matusa Elena, acestia din urma protagonistii unui scenariu paralel, despre independenta si incertitudine în regimul comunist.
A fost/ va fi odata…?
„Jurnalul de roman“, strategic sau nu plasat chiar în introducerea volumului, deconspira flagrant nu doar sforile care leaga personajele sau temele între ele, ci construieste un avantext al acestuia, fara a pierde din vedere conexiunea cu operele anterioare („Sah“, „Martini si salata orientala“, „Vânzatorul de narcise mov“, „Carte de identitate“), care devin, astfel, pretextul epic al întâmplarilor din „O vara cu Maia“.
De la început unchiul Ghe, matusa Elena, Tea si Nick – personae care traiesc în marginea edificiului casant al istoriei fragile ce coboara dinspre instabilitatea celui de-al Doilea Razboi Mondial (si a trecutei belle époque interbelice) spre comunismul non-identificabilului – nu sunt prezentati cu „bune oficii“ de Maia, pretinsa protagonista, ci de corespondentul auctorial, M.A. În aceeasi masura, cheia nu e lasata nici macar iluzoriu cititorului, acesta stiind de la început ca va citi povestea unchiului Ghe, pentru care „în 1946, fiind implicat ca delegat al PNT în organizarea alegerilor dintr-o comuna de lânga Râmnicu Sarat, s-a emis mandat de arestare (…). Convins de nevinovatia pe care, ca avocat, credea ca o poate dovedi daca ramânea în libertate, a refuzat sa se predea, preferând clandestinitatea, care nu a durat câteva luni, cum spera el, ci saptesprezece ani“. Similar, suntem pusi en garde cu privire la însemnarile de front ale lui Nick, dar si în raport cu istoriile alternative (ale celorlalte personaje), semnalând permanenta dublare a palierelor existentiale, astfel ca de la adevarul sursei-zero ajungem, prin ricoseu, la un lung sir de metaadevaruri (in)coruptibile: „cât din ceea ce traim sau credem ca traim ni se întâmpla cu adevarat?“
Cu acest mod al decodificarii anticipate avem în fata o batalie în câmp (sau la scena) deschis(a), cu armele la vedere, încât, in extenso, apreciem ca romanul nu propune un joc detectivist al procedeelor, al subterfugiilor textualiste, si nici macar un exercitiu de stilistica a încâlcelilor în sensul experimentului postmodernist. Dimpotriva, spatialitatea discursului epic valorifica, mai degraba, tehnici cvasi-redundante asamblate într-un echilibru fragil, alternanta persoanei a III-a cu persoana I sau citarea unor fragmente de jurnal nefiind nici pe departe punctul forte al romanului. De altfel, cele trei capitole par a functiona dupa o schema abisala (conform cu imaginea inversata a clopotului gaussian), pentru ca adevarata poveste, cea a unchiului Ghe, se întâmpla chiar „nel mezzo del camin“ al textului (asemenea unei enclave), celelalte doua parti, de început si de final, fiind pur si simplu versiuni, fisiere de memorii dezmembrate, a caror functie e sa înrameze ori sa accentueze puncte esentiale în naufragiul interior(itatii) personajelor.
Avem de-a face cu un cuminte „stream-of-consciousness“, pentru ca personajele, formate la scoala clasica a gesturilor studiate, nu au taria de a sparge barierele (existentiale si textuale) dintr-o lovitura, ci mai degraba le dau târcoale, ca sa le perceapa aroma, acolo unde lectorul pretentios ar astepta, poate, sa se întâmple mai mult, atât evenimential, cât si estetic. Dimpotriva, unui cititor ocazional, fluenta discursului, stilul grav, putin romantios, dialogurile asezonate usor cu un buchet de meditatii simili-filozofice, îi pot provoca, de ce nu, o exaltare frugala, suficienta însa pentru (a savura  doar un) moment, asemenea scenei în care Tea improvizeaza o cina cu salata orientala si Martini pentru Maia, numai ca sa-i amageasca tristetea întâlnirii cu Dinu.
Povestea e diluata, ascunsa sub un val de aburi, temporar si frivol (cum altfel, daca si numele protagonistei trimite la patternul iluziei?), în care nimic nu e marcant, nimic nu e socant, ci doar emotionant. Singura bucata cu adevarat reusita a textului e cea dedicata unchiului Ghe, al carei ton, desi interpretat în gama minora a Istoriei majore, induce fascinatia acelei conaissance de foi, capabila sa refuze înregimentarea în litania de voci supuse sistemului.
La umbra istoriilor sfarâmate
Poetica amintirii (efect al bizarului paradox al amneziei) e sustinuta de cea a jurnalului ca mod de reconstruire a mitologiilor personale, acolo unde Istoria sustine o politica de „vitrina“ sub forma lectiilor  mascate, intuite în dialogurile personajelor (Maia, unchiul Ghe, Tea, doctorul Marcu), care sufera, parca, în mod aproape sadic, atât de maladia reîntoarcerii la trecut, cât si de aceea a disectiei nemiloase a prezentului. Pe de alta parte, atât însemnarile de front ale lui Nick, cât si încercarea Maiei de a rescrie, pas cu pas, memoriile unchiului Ghe, cu o rigoare de istoric sau sociolog, functioneaza ca o autopsie a unor vremuri revolute, în care, daca e sa socheze ceva, e tocmai o atare inconstienta a omului simplu raportat la marile întâmplari, carora le este un martor transfug si carora le aplica, mai curând, eticheta anti-nostalgiei: „Vezi, nu sunt martorul de care ai nevoie, nu pot sa ma laud c-am trecut prin viata cu ochii deschisi, desi uneori am crezut asta sau poate m-am bucurat prea mult de clipa, cu un soi de lacomie, cu nepasare, cu euforia cu care te lasi dus de val. Nu-mi pare rau. Cred ca asta m-a ajutat sa supravietuiesc.“
Nu ne mira, asadar, ca pe fundalul istoriilor personajelor patruleaza Marea Istorie, acest antipatic si capricios suprapersonaj, care supravegheaza daca nu cumva regulile au fost încalcate sau daca întâmplarile din spatele sau (care ajung, surprinzator, mereu în fata) nu sunt mai mult decât „ideologia“ timpului. „Supt vremi“ (sau printre vremi), omul e preocupat mai degraba de sine, în aceasta carte cu o puternica religie a evenimentului interior, pe care îl cultiva la maximum, si careia simplitatea îi da o savoare anume.
La urma urmei, romanul coboara între limitele unui derizoriu ontologic si ale unei framântari cât se poate de umane. E evident ca unchiul Ghe e un om special, cu o istorie aparte, dar aceasta are sens numai în cadrul unor frontiere personale, fara pretentii de exhaustivitate sau de valoare literara covârsitoare. Romanul nu intentioneaza sa ascunda nimic, punctând din plin paradigma „adevarului“, iar întrebarile pe care le pune sunt, la urma urmei, logice si previzibile, în masura unei istorii si a unui context pe care multi nu au, poate, curajul sa-l transcrie, sau, daca o fac, traverseaza iremediabil tagma acelorasi miteme cliseice privitoare la comunism, învaluite cu o unda de sentimentalism care face ca toate durerile sa fie suportabile, în dezacord cu tragicul decaderii, al anonimatului si al hazardului: „Povestea unchiului Ghe e oglinda în care ma uit si nu-mi place ce vad.“(Maia)
De aceea, cartea e si o rescriere a traumei din spatele unui chip, ca încercare de lamurire si, în ultima instanta, de regasire a unei identitati, simulând o rafuiala cu Timpul, caruia i se cer lamuriri pentru ranile pe care le-a provocat. Mai mult decât un simplu razboi cu sine si cu lumea, unchiul Ghe se ascunde din fata istoriei tocmai pentru a-i întâlni culisele si ascunzatorile, acele brese de moment în care niciun Cerber nu poate mirosi prin dulapurile pline cu secrete si oameni de nedezvaluit.
Nici fresca societatii comuniste, care bântuie încoace si încolo de-a lungul întregului volum, surprinsa în relatiile interumane (vecini, colegi de serviciu, delegatii oficiale) si în raportul individului cu regimul, nu scapa nepedepsita. Monotonia cotidiana, blazarea, gesturile corupte, mimarea, limbajul de lemn, artefactul mucezit al moralitatii sub care se ascund mobiluri superficiale sunt toate elemente sine qua non într-un spatiu si timp care-si urmeaza, fara vlaga, drumul, traind deopotriva pe spezele fricii, umilintei, neputintei si disperarii umane de a avea o identitate proprie si pe jubilatia non-valorilor si a golurilor interioare.
Nu în cele din urma, posibil „tratat despre cum sa nu ratezi o iubire“ (titulatura evident ironica), romanul opereaza cu un „transfer de sentimente“, cu un tribut erotic la care sunt supuse toate personajele, dupa formula „daca iubire nu e, macar tandrete sa fie“. Dincolo de lamentarile sentimentaliste locvace ale Maiei, care ilustreaza o nesiguranta fara temei, cele trei cupluri ale romanului (Tea-Nick, unchiul Ghe-matusa Elena, Maia-Dinu) functionând osmotic, nu sunt altceva decât subtile dialoguri atemporale, menite sa argumenteze un drept intangibil la individualitate, într-o lume aflata într-o miscare absurda de autodistructie.
Pigmentat cu numeroase aluzii livresti, deconspirate de chiar motto-ul textului („oricine ar trebui sa stie ca iubirea presupune o mare disponibilitate pentru suferinta si ca nimic nu e mai imprudent decât sa iubesti“ – Th.Mann), segmentul erotic, emergent din cel socio-istoric, e expresia acelei jointedness  indispensabile constructiei romanesti în sine. De la „om“ se ajunge la „omul-palimpsest“, care traieste în virtutea auto-transcrierii sau a transcrierii lui de catre altii, indiferent ca e vorba de implicatii exterioare sau interioare, iubirea însasi devenind un mod de a-l transforma pe Celalalt în propria fictiune existentiala. Pentru ca nu întâmplator ne întâlnim aici cu „ideea de periscop: sa te lasi vazut, sa te descoperi atât cât vrei. Jocul dedublarii. Dedublarea ca joc“ – deci cu amenintarea unei mereu reînnoite alteritati/identitati. Între „Maia-cea-de-atunci“ si „Maia-cea-de-acum“ se strecoara, inevitabil, siruri întregi de avataruri, imposibil de anihilat, incomode si stângace.
Fara îndoiala ca romanul are valentele unui text de arhiva personala scos la iveala, slefuit, învelit cu o glazura de literaritate si servit ca atare, atmosferizat subtil cu parfumul fragil al unei perdele stravezii. De altfel, din pasiunea pentru marturisiri, pentru des-tainuiri e decelabila tocmai acea tensiune hipnotica a neformulatului, a neterminatului, care ofera cititorului posibilitatea continuarii povestii, a inventarii de „documente“ si „memorii“ care sa treaca drept inventii textuale. Maia esueaza în propriul demers scriptic, care e, prin definitie, (auto)rememorare: „se gândi care e punctul de la care amintirile nu mai produc suferinta, devin suportabile, poti vorbi despre ele cu seninatate, ti le asumi ca pe un prezent al vietii tale.(…) Nu se putea refugia în amintiri. Nu accepta. Nu înca“. Ramâne însa cu viciul lecturii trecutului, ca o bizara promisiune de redemptiune în fata vidului si a neputintei de a sti cine esti cu adevarat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper