Despre necesitatea glontelui

Un articol de LAURENTIU MALOMFALEAN

Ana Puscasu, te astept ca pe un glont, Casa de pariuri literare, seria Poezie, colectia Opera Prima, Bucuresti, 2012, 54 p.

„De mica am tot stat cu mâinile în lighene cu lut moale si am visat sa dau la Liceul de Arte din Deva, doar ca una dintre colegele de clasa mi-a propus sa dam testele pentru Liceul Militar, asa, doar de fantezie, ca sa vedem daca le putem trece. Si uite asa m-am trezit bine mersi într-o cu totul alta lume, care pe de-o parte ma fascina, iar pe de alta ma îngrozea de-a dreptul. Au fost patru ani în care le-am încercat pe toate…“

Nu vom sti niciodata cum ar fi aratat parcursul poetic al Ancai Puscasu daca poeta nu si-ar fi tradat visele de copil, adica tocmai cele mai valoroase, si n-ar fi avut fantezia, respectabila de altfel, sa dea testele pentru Liceul Militar. Se prea poate sa nici nu fi existat un atare debut cum e „te astept ca pe un glonte“. Cert e ca, dincolo de ipoteze fictive, inclusiv numele ne poate contine, ca-ntr-un caliciu, destinul. Ana Puscasu nu putea sa-si boteze mai bine – feminin, spectaculos, comercial – întâia carte, chiar daca, vorba veni, cele 39 de poeme, scurte si lapidare, nu fac un volum, cartulia fiind în fond o plachetã, usor de perforat.
Locus Moenus
Primul ciclu ne propune câteva flashback-uri în teatrul de operatiuni al unei experiente hard. „LM“, alias Liceul Militar din Alba Iulia, devine pretextul unor poeme numerotate cazon, iterând un jargon aluziv: migurile, kalashnikovurile (sic!), masca de gaze, defilarile, formatia, plantoanele, camasile albastre cu epoleti, uniforma de instructie, permisia, numele de familie, minele antipersonal, vestele antiglont. Încât nu poate fi decât „zgura în promptitudinea cu care / raspunzi oricui cu ordonati“ („LM 3. – numai zgura –“). Ciudat e ca sentimentul se prelungeste, pe nesimtite, chiar în libertatea vacantei de vara: „din creierul tau tâsnesc vene calde de cauciuc / la jumatatea unei zile de august / te asezi lânga orice femeie / din sala de asteptare lânga orice / barman care spala seara paharele / astepti baiatul care încarca brichete“ („LM 6. – vene calde de cauciuc –“). Mai mult, ora stingerii determina ura sa fie la ea acasa în caminul devenit peste noapte penitenciar („noptile interzise aduna / în tine tot mai tare sâmburele de ura“ – „LM 9. – noptile interzise –“). Pentru ca, nu-i asa, „LM“-ul dauneaza grav pubertatii.
De la un punct, ingambamentul stângaci, pagubos, total nemotivat, ajunge sa genereze un comic involuntar, însa cu atât mai savuros: „la 32 de grade si ceva în pantaloni / cu vipusca si cravata cu nod / mic lucios totul începe sa se dizolve înauntru“ („LM 10. – 32 de grade –“). Sa recunoastem, chiar daca voi lasa imaginatia lectorului s-o ia razna singura, cu totul altfel stau lucrurile cu „la 32 de grade si ceva / în pantaloni cu vipusca si cravata cu nod mic lucios / totul începe sa se dizolve înauntru“. Totusi, poeta se dovedeste capabila de suprarealisme fantaste à la Gellu Naum („trecem dusul din mâna în mâna la fiecare / doua minute încercam sa nu ne atingem / de parca ne-am cunoaste // suntem toate în corpul unui detinut / am început sa-i curatam oasele de miere“ („LM 13. – la un alt etaj –“), ori de comparatia cea mai neasteptata, cum e „te strecori neobservat / în formatie asa cum aluneca / apa calduta în calorifere“ („LM 16. – suntem în cluj –“). Oricum, „LM“ este cel mai bine calibrat segment al cartii.
Din Basarabia, cu dragoste
A doua parte, sever intitulata „dâre de benzina“, duce si mai departe minimalismul inegal din prima sectiune, cu reusite gen „e ca si cum pâna la inima mea s-ar fi trasat / sute de dâre subtiri de benzina si la capatul / celalalt cineva m-ar privi în ochi“ („frica nu trece“), dar si cu pasaje mirabile ca „umerii lor coborau linistiti / în valea morilor de frunze“ („cu pestii“). Mai trebuie mentionate niste versuri ce par scrise într-un alt ev („limba noastra se învata cu fruntea / lipita de linistea asfaltului / de cele mai multe ori primim / cu rabdare apasarea convoiului de senile // (…) // împartim cu totii / gustul rusinii în zilele când / marea moarta înca mai trece printre / blocurile noastre rusesti cu doua etaje“ („despre moartea satula de ape“), dovedind un imaginar extrem de puternic ancorat în social, cumva pseudofracturist, explorat excelent în „basarabia legoland“, cel mai lung si mai bun poem al volumului: „trei barbati cu burtile îngrosate / vor da pâna la urma buzna în camera / si oasele cuiva o sa trosneasca scurt / ca niste poduri din orasele lego / în care pot doar sa strig // ca nu recunosc pe nimeni în poze ca nu ies în strada / ca nu îmi tai parul ca nu sunt cetatean de onoare / ca nu ma cheama andrei valeriu serghei mihail // ca zebrafoanele nu vorbesc niciodata prostii nu spun / niciodata cu voce tare revolutie tancuri tineri spital tighina / coca-cola coca-cola light coca-cola zero // ca daca cineva îti sparge capu’ cu o bucata de asfalt / o sa-ti ramâna o crusta maronie // ca în schimb un glonte nu e la fel de cuminte / se rostogoleste prin creierii tai / bate din palme si râde“.
Ultimul ciclu, numit „a cincea camera“, continua linia trasata, multiplicând-o: „ne cautam din nou prospetimea / crestem discursuri despre libertate / cu maci printre sinele de tramvai // scrumam împreuna în cutii / de zykllon B ssic!t gazul cadou / si asta ne face fericiti si moi“ („marile filme ale indiferentei“). Nota de neasteptat reapare si ea, vizibil amplificata, motivul acestei hiperinsolitari fiind banalul însusi („îmi explici elementele de siguranta / ale pasaportului romanesc / si eu îmi imaginez explozii / bruste în câmpuri imense de rapita // (…) // strabatem câmpuri de mine cu aroganta / baloanelor de sapun“ – „a cincea camera“). Ce mai, deja vorbim de „casa noastra“, într-un poem cu titlu aproape mai lung – si mai bun – decât textul în sine: „sa faci bani multi / sa fii în sfârsit fericit // sa devenim amândoi tandri / ca doua / dâre de benzina“ („casa noastra – un desen în creta colorata pe asfalturile din haga“).
Falsa indiferenta, falsa blazare, tocmai datorita faptului ca „te astept ca pe un glonte“ survine perfect în ultimul poem („sunt pariul pe care nu aveai cum sa-l pierzi“). Într-adevar, editura lui un cristian a pariat înca o data bine, si pe termen lung. Volumul semnat Ana Puscasu se desfasoara si se închide coerent, unitar, ca un tot. Chiar daca unele texte sunt prost taiate, chiar daca poemele se dovedesc uneori seci, aride si fara gust, cum trebuie sa fi fost viata într-un liceu militar, poeta mocneste ceva mult mai bun printre rândurile prea periate. Ceva înca nu pusca, pentru ca mai trebuie împuscat.

 

Un comentariu pentru “Despre necesitatea glontelui”

  1. decembrie 1, 2012 la 7:39 am

    You actually make it seem so easy with your presentation but I
    find this matter to be actually something that
    I think I would never understand. It seems too complicated and very
    broad for me. I’m looking forward for your next post, I’ll try to get the hang of it!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper