De unde a venit lumina

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

E vara, dar înca nu m-am obisnuit cu ea, în ciuda celor 31 de grade Celsius care se
strecoara deseori printre ploi, furtuni si zile friguroase. Sentimentul care ma domina  este ca traiesc concomitent în toate anotimpurile anului si ale vârstei la care, prin mila Celui de Sus, am ajuns.

Iar din amestecul acesta de imagini si de trairi, de frig si caldura se desprind, acum, când scriu acest text, zapezile din februarie, uriase, incredibile si fetele taranilor care au reusit sa le supravietuiasca multa vreme, izolati de nameti, în case fragile din chirpici, unii alaturi de mortii care n-au putut fi scosi din case pâna când patria, ocupata ca de obicei cu politica (asa cum se face ea aici, la Portile Orientului), si-a terminat de împartit portofoliile într-un guvern care abia daca a avut timp sa-si scrie cartile de vizita. Caci, dupa toate câte s-au petrecut pâna atunci: spitale si scoli desfiintate, medici alungati din tara, parca si zapezile au venit sa contribuie la grabirea unei condamnari la moarte pronuntata mai demult. Se stie, pe pamânt coexista toate epocile si vârstele prin care a trecut omenirea, iar  în partea aceea de tara, zapezile si ploile ne atrag atentia ca înca nu ne-am platit datoriile fata de Evul Mediu, ca nu numai taranii, ci si politicienii prin maniere, indiferenta sau cinism au ramas tot pe acolo.  Privind drumurile, caile ferate, pamântul lasat în paragina, orasele moarte, industria vânduta pâna la ultimul surub, nu poti sa nu te întrebi daca nu cumva tara  a luat-o  înapoi, spre începuturi, pentru a reconsolida tot ce am facut în graba, uneori împinsi din spate de istorie. Fara sa vreau, în unele momente sunt tentat sa spun ca tara arata ca taranii ei: unii risipiti în lume, altii asteptând prin marile capitale mila din partea unor biserici, iar cei mai multi, bolnavi, umiliti, coplesiti de datorii, în satele pe care nu au puterea sa le paraseasca, vânzându-si adesea voturile unor escroci pe un kil de zahar sau  de ulei ori pe niste cizme de cauciuc… Toti le-au vrut binele, dar ei au ramas asa cum ni i-au tradat zapezile si ploile.  Urmele adânci ale timpului si istoriei de pe chipurile lor ma obliga sa vorbesc despre ei asa cum am facut-o de atâtea ori, adesea în zadar. Odata ce au devenit colectivisti, dupa amenintari si umilinte inimaginabile, si-au visat pamântul lor iar unii, în munti, au luptat pentru el cu arma în mâna, pentru ca astazi, când se numesc  fermieri, sa nu aiba cu ce sa-l lucreze, sa-l priveasca resemnati cum se salbaticeste. Acestea sunt darurile Revolutiei si modul nostru de a le fi recunoscatori celor ce au facut ceva pentru tara. Caci acesti tarani, de câte ori au fost chemati, au aparat cu pretul vietii pamântul  tarii. Ei au facut Marea Unire, si tot ei, în uniformele armatei române, au eliberat, în 1919, Budapesta de comunistii lui Bela Kun. Marinimia regelui Ferdinand i-a oprit pe militari sa arboreze steagul nostru pe Parlamentul ungar, dar un taran din Oltenia nu s-a putut rabda sa nu puna pe locul cuvenit steagului, o opinca. Poate, pentru a le spune celor ce n-au reusit sa înteleaga  toate lectiile istoriei, ca si cei ce au umilit pot fi, la rândul lor, umiliti. Când tara a fost ciuntita fara sa se fi tras un singur glonte, în est ca si în vest, toti acesti tarani au reparat rusinea cu pretul unor imense sacrificii.  Cum as putea uita ceea ce îmi povestise un supravietuitor despre zecile sau sutele de soldati români înghetati în transee cu armele îndreptate spre Stalingrad, având muschii umerilor si ai spinarilor lipsa, mâncati, adica, de cei ce izbutisera sa scape cu viata din acest infern? Dupa revenirea „la vatra“, multi dintre ei au platit cu închisoarea faptul de a fi readus o parte din tara între hotarele ei firesti. Se stie, memoria celor ce fac politica este, de cele mai multe ori, foarte scurta. Caci în minunatul nostru spatiu vorbim despre adevar si mai ales îl acceptam abia dupa ce nu ne mai foloseste. Zilele trecute, Dan Culcer, cunoscutul critic si istoric literar, mi-a vorbit despre un tablou stravechi al ctitorilor uneia din cele trei biserici din satul meu din Maramures. Cea mai veche s-a darâmat cu destui ani în urma, la putina vreme dupa ce a fost declarata monument istoric. Înaintea ei, spune traditia orala, existase o biserica pe roti pe care taranii o duceau cu ei în munti de frica navalirilor tatare. Probabil ca, pâna la urma, o copie a acestui tablou va parasi Parisul si îsi va ocupa locul într-una din bisericile din sat. Cu alte cuvinte, vreau sa spun ca peste tot sunt urmele taranilor, mostenirea  lor, dupa cum o imensa majoritate a intelectualitatii românesti provine tot din rândurile taranilor. Inochentie Micu Klein si Avram Iancu, doua dintre cele mai tragice si mai nobile figuri ale istoriei noastre sunt tot fii de tarani si au schimbat istoria. Din pacate, însa, copiii taranilor nostri de astazi nu mai au acces la studii universitare, valul de prostie si ignoranta ce s-a revarsat peste tara, face ca aproape jumatate din populatie sa nu aiba nici cea mai superficiala legatura cu cartea iar niste milioane de locuitori, nici cu alfabetul. Fara sa stie, Dan Culcer m-a  trimis cu multi ani în urma. Pe atunci, vecinul meu îmi poveste despre Batalia din Vinerea Mare de la Piave, din noiembrie-decembrie 1917, despre râul Isonzo si despre alte înfruntari despre care „voluntarul“ Ernest Hemingway vorbeste în „Adio arme“. Altora le era imposibil sa uite eroismul celor ce au luptat, pâna la ultimul soldat, în Monte Grappa. Multi consateni de ai mei cunosteau  exemplul acelor „Nu Regiment“ compuse din românii care refuzau sa execute comenzile în maghiara. În ultimul razboi, acesti români erau trimisi pe front  si pusi sa demineze terenul cu mâinile goale. Am cunoscut tarani ai caror bunici si strabunici  luptasera la Solferino si nu puteau uita nici ei înfrângerea „dragutului de împarat“ Franz Iosif. Si tot de la acestia aflasem cum se „recrutau“ cei ce urmau sa fie luati cu arcanul la oaste, de unde se întorceau dupa multi ani, daca se mai întorceau. Asadar, soldatii imperiali aduceau duminica sau în alte zile de sarbatoare sau de târg mâncare si bautura din belsug, pe care le puneau pe mese în mijlocul satului sau în curtea bisericii. Împrejmuiau apoi mesele cu o funie groasa cu lat asezata pe niste tarusi. Barbatii  mai curajosi îsi încercau norocul târându-se pe sub funie ca sa-si ia mâncare si bautura. Fireste, pe masura ce se ameteau, tot mai multi îsi încercau norocul si când numarul celor aflati în interior parea suficient, soldatii strângeau funia si pe cei prinsi acolo îi asteptau multi ani de armata si de razboaie. Urmând ciudatele salturi ale memoriei, nici nu stiu cum am ajuns aici. Poate pentru ca, involuntar,  am cautat  în trecut – fara succes desigur – spatii mai luminoase din care sa lipseasca umilinta si minciuna.  Am privit în  urma si pentru ca în acest moment politic de revenire la normalitate, taranii  ar putea sa ne salveze înca odata cu conditia ca noii nostri guvernanti sa priveasca fara prejudecati, cu luciditate în jur si, desigur, sa nu ignore marile voci ale istoriei si culturii noastre. Cele care ne-au îndemnat întotdeauna sa facem o tara pentru noi si nu pentru a fi pe placul altora. În 1924, Rebreanu scria: „ De o suta de ani se propovaduieste ‘europenizarea’ noastra pe toate cararile. Oameni de Stat, scriitori, filozofi, artisti, încântati de binefacerile civilizatiei, ne-au impus tot ce s-a facut aiurea în mod organic. Avem constitutie belgiana, legi franceze, parlamentarism britanic, literatura futurista, pictori expresionisti, democratie, capitalism… Avem de toate si totusi simtim toti ca n-avem nimic. Constitutia noastra belgiana, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au ramas vorbe goale, care se repeta papagaliceste la întruniri si prin ziare; literatura si artele, cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate si fara nici o înrâurire asupra celor carora se adreseaza: democratia noastra nu traieste decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor multi de catre o mâna de îndrazneti…
O suta de ani de asemenea europenizare n-a taiat pofta unora de a continua experientele. Ni se cere sa stam cu ochii mereu spre Apus sau spre Rasarit si sa facem întocmai ce se face acolo. Noi însine parca am fi incapabili de orice creatii. Si chiar de orice sfortare rodnica. Geniul nostru sa se corceasca în corsete straine fara de care parca n-am fi în stare sa crestem“. Daca din enumerarile lui Rebreanu nu ar lipsi Marele Licurici, textul ar parea scris mai zilele trecute. În celebrul sau „Discurs de receptie“ rostit la Academia Româna în 20 mai 1940, marele romancier staruie asupra aceleasi obsesii: taranul român. „Dar, la rândul ei, tara noua, pentru care taranul român a jertfit si a sângerat cel mai mult, trebue sa-i înlesneasca si lui soarta mai buna ce i se cuvine. Nu prin fraze si hârtoage, nici prin pomeni si fagaduieli desarte, ci printr-o educatie noua care sa-i asigure munca rodnica si traiu omenesc. Si mai ales, si poate mai presus de toate, daruindu-i ceea ce râvneste de multe veacuri fara încetare si în zadar: lumina si dreptate.“ Ar mai fi de adaugat ca peste o luna România a intrat în razboi, sute de mii de tarani în uniforme militare si-au dat viata în numele întregirii tarii, dupa care, lumina a venit de la Rasarit împreuna cu comunistii, ca astazi, fiii si nepotii acestora sa devina anticomunisti si sa sustina cu vehementa ca lumina a venit întotdeauna de la Apus.

Un comentariu pentru “De unde a venit lumina”

  1. iunie 7, 2012 la 1:19 pm

    Stimate Domnule Buzura,
    Era nevoie de o asemenea extraordinara intoarcere cu fata spre taranul roman,intr-o dureroasa si trista evocare a ceea ce a insemnat EL in decursul istoriei,anonim erou si vesnica victima a minciunii si a luptei pentru un BINE stiut numai de altii.
    Trist si nemeritat destin pentru cel pe care il consideram,poate chiar cinic, TALPA TARII,umarul pe care s-au sprijinit generatii si o intreaga istorie.
    Ceea ce insa ma impresioneaza, o data in plus,in ultimii ani,este acel gri ingrozitor pe care il descoperim de fiecare data, atunci cand ni se aduc imagini din lumea satului, figurile triste si ,oarecumm, resemnate,a caror privire debusolata iti da senzatia de sfasietoare abandonare.
    Exista, oare, o cale justa pentru a ne recupera pe noi insine? Cred ca trebuie sa incepem cu noi!
    Iar editorialul Dvs.este dovada elocventa ca exista radacini profunde, chiar daca sunt amare, uneori, dar atat de necesare si de adevarate!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper