Cui apartin muzeele? (II)

Constatasem, cu o saptamâna în urma, ca dupa doar noua ani, Comisia Europeana intentioneaza sa modifice o directiva (98/2003), pentru a obliga muzeele, bibliotecile si arhivele sa ofere accesul oricui va dori, la reutilizarea documentelor aflate în domeniul public „în formate prelucrabile automat însotite de metadatele acestora, acolo unde este posibil si adecvat“. Spuneam ca aceasta prevedere a stârnit multe discutii în mica lume a muzeografilor. Poate, multi dintre dumneavoastra, va întrebati ce este, de fapt, ciudat în aceasta prevedere, încât ea sa constituie un mod al discordiei între specialistii breslei. Ei bine, poate ca fiecare dintre dumneavoastra ar trebui sa fie ori sa fi fost, macar pentru o zi, muzeograf, pentru a întelege sentimentul de frustrare pe care îl resimte aproape oricare specialist care lucreaza într-un muzeu, atunci când are impresia ca cineva atenteaza la proprietatea asupra bunurilor culturale pe care le administreaza; si asta, pentru ca marea majoritate a muzeografilor considera ca respectivele obiecte se afla într-un fel de relatie deosebita cu cei care le studiaza, le ocrotesc, le protejeaza si le pun în valoare; si, evident, nu este nimic gresit în asta, numai ca muzeografii sunt doar administratorii, nu si proprietarii acelor bunuri muzeale. Obiectele, în sine, pot avea proprietari diversi.
Sa luam cazul României. Exista destule colectii de drept privat, si în România, chiar daca nu toate sunt vizitabile. Multe dintre ele sunt proprietatea manastirilor sau apartin unor colectionari de arta ori de obiecte din inventarul agricol traditional. În aceste cazuri, lucrurile sunt clare: cultele ori, dupa caz, colectionarii, sunt si proprietarii obiectelor. Atunci, însa, când bunurile fac parte din proprietatea publica, lucrurile nu mai sunt asa de simple. Am sa va dau cazul Muzeului National Tehnic „Dimitrie Leonida“. El se afla în administrarea Societatii Comerciale de Distributie si Furnizare a Energiei Electrice Electrica S.A., care este o companie aflata în patrimoniul privat al statului, ajunsa în acest stadiu, prin transformari succesive ale unei foste regii autonome. Obiectele din muzeu, însa, au ramas în patrimoniul public al statului, Strict legal vorbind, Electrica ar putea intra, sa spunem, într-un proces de privatizare; Muzeul, însa, nu. Pentru muzeele subordonate unei autoritati centrale (cum este cazul, sa zicem, al Muzeului National de Arta, al Muzeului Peles ori al Muzeului Satului; ar trebui spus, pentru a risipi îndoielile, ca ceea ce a restituit statul Regelui Mihai, la Peles, sunt doar bunurile imobile – terenurile si constructiile –, cele mobile, din muzeu ramânând în proprietate publica si în administrarea institutiei publice), bunurile administrate de acestea se afla în proprietatea publica a statului. Exista si cazuri mai speciale, cum este cel al Muzeului Brukenthal, unde o parte din obiecte sunt în proprietatea Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustana, iar Muzeul este doar administratorul lor, în baza unui acord încheiat în urma cu sase ani. De obicei, însa, muzeele sunt subordonate unei autoritati locale, fie ea consiliul judetean, municipiul, orasul sau comuna. În aceste cazuri, obiectele din patrimoniul muzeelor nu se afla în proprietatea statului, ci în proprietatea publica a judetului sau a localitatii. În consecinta, proprietarul trebuie sa decida ce se întâmpla cu aceste obiecte, inclusiv, modalitatea în care ele sunt aduse la cunostinta publicului. Concret, proprietarul este reprezentat de administrator. Cu alte cuvinte, ajungem exact la directorul muzeului si la personalul de specialitate, care au responsabilitatea de a hotarî daca vor face efortul nu doar de a expune obiectele detinute, ci si de a oferi informatii despre ele, oricui i le va cere. A oferi informatii, în acest caz, poate sa însemne nu doar a furniza o imagine, sa spunem, ci si a atasa întreaga documentatie de care muzeul dispune, în legatura cu obiectul în cauza. Veti întreba, poate, si ce e rau în asta. În principiu, nimic. În fond, este ca si cum am privi un film documentar la televizor: o emisiune despre un obiect important, cum ar fi celebrul Gânditor de la Cernavoda (stiu ca în mai toate manualele scolare el apare cu sintagma „de la Hamangia“, dar aceasta este o greseala impardonabila pentru oricare istoric; figurinele au fost descoperite la Cernavoda, în timpul lucrarilor de salvare a unui sit arheologic neolitic, corespunzator culturii Hamangia – dupa numele din perioada interbelica al unei localitati din judetul Tulcea – lucrari ocazionate de începutul santierului la Canal, pe vremea lui Gheorghiu – Dej). Ce ar fi, asadar, nepotrivit, daca am afla cât mai multe date despre aceasta celebra figurina din lut? Numai ca muzeografii nu la un asemenea caz se gândesc. „Gânditorul“ a fost descoperit acum 60 de ani si tot ceea ce se putea publica, din punct de vedere stiintific, despre el s-a publicat. Cazul tipic pe care un muzeograf arheolog, sa spunem, îl are în vedere, este cel al tuturor artefactelor descoperite în timpul unor cercetari arheologice efectuate de un muzeu, în timpul unei campanii desfasurate pe parcursul unui sezon întreg. ?i aici intervine tipica „gelozie“ a descoperitorului: acea unica relatie care se naste în sufletul unui arheolog, sa spunem, cu obiectele pe care el le-a scos la lumina. Teama arheologului nu este ca informatii despre obiectele „sale“ vor fi cerute de catre nu se stie ce persoana, interesata, din pura curiozitate, de ce s-a mai gasit prin judet, ci tocmai de catre colegii de breasla, care vor dori, apoi, sa publice informatiile aflate, în reviste de specialitate, luând, astfel, caimacul stiintific de la gura arheologului descoperitor. Exemplul se poate întinde la orice alt domeniu de cuprindere al muzeelor – stiinte naturale, arta, istorie, etnografie etc. De aici, si marea rezerva a muzeografilor, fata de propunerile de modificare a Directivei din 2003.
Discutia ar merita, poate, o analiza ceva mai aprofundata (si, fara îndoiala, expertii consultati de Comisia Europeana o vor si purta), dar ea ar trebui sa aiba în vedere, în opinia mea, doua importante premise: majoritatea bunurilor muzeale aflate în proprietate publica (nu conteaza daca a statului sau a unei autoritati locale) au ajuns în muzee ca urmare a unui efort platit din fonduri publice. În consecinta, acelasi public este îndreptatit sa afle orice pofteste despre respectivele obiecte (las la o parte cazurile în care unele informatii nu pot fi oferite de catre muzee, pentru ca specialistii nu le-au prelucrat înca, asa cum se întâmpla, din pacate, adeseori, cu multe dintre descoperirile paleontologice sau artefactele arheologice care îsi asteapta, ani de zile, rândul la prelucrarea stiintifica, urmata de publicarea într-un volum sau într-un periodic de specialitate). A doua premisa este aceea ca oricare cercetator trebuie sa respecte deontologia profesiei si sa nu publice informatii stiintifice despre un obiect, fara acordul institutiei detinatoare si dupa caz, si al cercetatorului care a descoperit obiectul în cauza. Este de sperat ca întelepciunea îi va calauzi, pâna la urma, pe toti cei care vor pregati decizia Comisiei Europene, pentru ca, de pe urma ei, sa aiba de câstigat întreaga societate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper