Convorbiri „pe acoperisul varstei“ (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În volumul „Toamna decanei“ – parafraza inspirata a titlului lui Saul Bellow: „Iarna decanului“ – Radu Paraschivescu a grupat si câteva interviuri ale Antoanetei Ralian cu trei importanti scriitori straini. Când, în comentariul de saptamâna trecuta, remarcam ca Antoaneta Ralian si Radu Paraschivescu ne ofera implicit si o admirabila demonstratie privind cultura si civilizatia dialogului, aveam în vedere si aceste interviuri la care ma voi referi în continuare.
Cel mai amplu si, asa-zicând, mai asezat este dialogul cu scriitorul israelian Amos Oz, Antoaneta Ralian aflându-se si de aceasta data deopotriva pe pozitia traducatorului cu o vasta experienta si a analistului care formuleaza întrebari si pune accente menite sa provoace confesiuni si postulari interesante. Lui Amos Oz tocmai i se decernase un premiu literar românesc: Ovidiu, nume care evoca prin el însusi exilul cu tot ceea ce implica acesta. Un cercetator facea cu ani în urma o microfenomenologie a exilului si ajungea la concluzia ca „exilul este un soc puternic, o încercare initiatica, un fel de moarte“. Totodata, el atragea luarea aminte ca istoria omenirii începe cu un exil, al Evei si al lui Adam, atestat, cum se stie, de Vechiul Testament, cei doi fiind astfel „condamnati“ la conditia umana. Din demonstratie nu putea lipsi exilul lui Iisus pe Muntele Maslinilor, adica într-un teritoriu dintre cele doua lumi: cea de aici, de care se departase, si cea la care aspira. O idee de retinut e ca oricine suporta un exil, inclusiv sau poate în primul rând unul interior, tinde sa refaca o identitate întrerupta. Constiinta propriei identitati – cine ai fost si cine esti – devine mai acuta.
Si exilul lui Ovidiu a trecut din istorie în mit. Amos Oz – „un nepot al refugiatilor si al fugitivilor“, cum se revendica, traieste aici, la Pontul Euxin, sentimentul întâlnirii cu „arhetipul exilului“. Comunica cu el, inclusiv în limba ebraica, ceea ce îi întareste o opinie memorabila: „…eu cred ca se poate vorbi de gene culturale iudaice în cultura româna si de opere culturale românesti în cultura ebraica“. O alta opinie a lui Oz este aceea ca „singuratatea e o optiune, si nu un destin“. Sigur, s-ar putea discuta si specula mult pe aceasta tema apelând, nu în ultimul rând, la exemple din marea literatura, dar nu e locul aici. Insolita si cu atât mai incitanta mi s-a parut apoi observatia conform careia „Pantofii îti spun povestea persoanei care a ales acest tip de încaltaminte, si nu altul“. Nu m-a surprins prea tare interlocutorul Antoanetei Ralian cu aceasta marturisire: „Contactul direct cu condeiul si cu hârtia e un act senzual“. Altii spun ca nu mai putin senzual este contactul cu tastatura computerului. Asa o fi. Vorba unei taranci inteligente din Vrancea mea: lume fel de fel… Nu am înteles prea bine de ce personajul Yoel din romanul sau „Sa cunosti o femeie“ a trebuit sa fie român „din pricina unei ambiguitati de identitate“. Nu m-a mirat deloc ca scriitorul sau preferat este Cehov, dar si alti titani ai literaturii ruse, întrucât am convingerea ca nimeni nu-i întelege mai bine si mai profund pe marii scriitori rusi decât scriitorii, criticii si eseistii evrei. Sa fi avut Cioran si asta în vedere când a spus ca doua popoare au cu adevarat destin: rusii si evreii?! În fine, as nota previziunea, mai degraba lucida si nu neaparat pesimista, a lui Amos Oz ca în posteritate nu vor ramâne mai mult de zece nume de scriitori de azi, dar si pe cea nu atât optimista, cât foarte probabila, privind viitorul cartii si al lecturii în conditiile unei concurente acerbe: Internetul, televiziunea etc. … Amos Oz pare sa fie convins ca „exista si va exista mereu un nucleu dur de cititori pasionati“. E tonifianta argumentatia sa: „Daca s-ar taia definitiv electricitatea în România sau în Israel, acestia ar citi la lumina opaitelor sau a ultimei raze de soare. Daca lectura ar fi interzisa prin lege, ar citi cu ferestrele camuflate si cu cineva de paza la poarta. Am sa-ti povestesc o anecdota. Ma aflam la Paris în timpul miscarilor studentesti. Pe peretele din fata hotelului meu, cineva a scris: „Dumnezeu a murit. Semnat: Nietzsche“. A doua zi, a aparut dedesubt: „Nietzsche a murit. Semnat: Dumnezeu“. Asadar, în ceea ce priveste profetia legata de moartea literaturii, cred ca o sa moara profetia“.
Saul Bellow, intervievat si el de Antoaneta Ralian, îmi reconfirma faptul ca exista o speciala comunicare si admiratie, neîndoios reciproca, între scriitorii evrei si rusi. La întrebarea: „Care dintre marile literaturi europene, sau mai bine zis cu care dintre marii lor reprezentanti va recunoasteti unele afinitati?“, autorul romanului „Darul lui Humboldt“ raspunde: „Îl admir pe Kafka, îl respect pe Camus, dar niciodata nu-i citesc cu pasiunea cu care-i citesc pe Tolstoi sau pe Dostoievski“. Ca si Amos Oz, în conversatia cu Antoaneta Ralian, Saul Bellow recurge la o anecdota (reflex de prozator!): „Ma întrebati ce a însemnat Premiul Nobel pentru mine. Dati-mi voie sa va raspund printr-o anecdota. Cu ani în urma, ma aflam în Italia, în chip de turist zelos., împreuna cu fiul meu, în vârsta de sase ani, pe care-l purtam prin biserici si galerii de arta. Fara sa-mi dau seama ca-l oboseam si-l plictiseam. Când l-am dus la Roma, la Biserica San Pietro, i-am spus: «Cred ca aceasta este cea mai mare biserica din lume». Mi-a raspuns: «Da? Foarte bine. Atunci nu mai e nevoie sa vad altele». Si eu am lasat în urma onorurile, iar acum nu mai am nevoie sa ma ocup de ele“. În convorbirea din care am citat, datata 1975, Saul Bellow marturisea ca îl admira foarte mult pe Mircea Eliade, ca i-a citit cartile si se simtea chiar „îndatorat“ spiritual marelui savant român. Cu timpul, însa, si admiratia, si recunostinta au palit enorm si Eliade a putut sa devina aproape odios, îndeosebi în romanul „Ravelstein“, altminteri o scriere de tot modesta a lui Saul Bellow, unde personajul Radu Grielescu este o copie „dupa natura“ a lui Mircea Eliade, dar o copie… denaturata. Am comentat pe larg, la momentul aparitiei în limba româna, acest ultim roman „cu cheie“ al unui mare scriitor ce se afla în mai multe sensuri la crepuscul…
Închei însemnarile despre „Toamna decanei“ prin a remarca si grupajul de referinte critice privind personalitatea Antoanetei Ralian din… mai multe anotimpuri. Am sa citez doar una din zecile de caracterizari, si anume pe aceea a unei alte distinse doamne: Adriana Bittel. O fac cu atât mai bucuros cu cât este vorba de o cunoscatoare avizata nu numai a operei, ci si a omului, ca prietena apropiata, alaturi de poeta Angela Marinescu, ba chiar ca o „sora geamana“ cu care marea noastra traducatoare împartaseste telefonic în fiecare seara impresiile de peste zi. Altminteri, cele doua prietene ale „decanei“ sunt, psihologic vorbind, la poli opusi: „Adriana ma potoleste. Angela ma ravaseste“. Adriana Bittel, o alta unanim apreciata slujitoare a cuvântului, scrie negru pe alb: „În ciuda harniciei si a rigorii sale, doamna Ralian nu e deloc un soarece de biblioteca, preocupat exclusiv de carti. E un om cald si entuziast, fara umbra de snobism sau infatuare, un interlocutor cu un nu-stiu-ce simpatic-juvenil, care îti transmite pur si simplu o stare de bine“.
Impresionanta este opera literara a omului cald, modest si cu un simt al umorului care, sunt sigur, îl apara de agresiunea prostiei si a snobismului. În cele doua liste bibliografice sunt însiruite, daca am numarat bine, peste 70 de romane si alte volume de proza, peste 25 de piese de teatru, toate semnate de scriitori celebri, cu precadere din spatiul anglo-saxon. Sunt carti care, cum bine zice Radu Paraschivescu, încap anevoie într-un corp de biblioteca. Iar biblioteca este de fapt locul ideal unde o poti întâlni la orice ora si în orice anotimp pe marea traducatoare si scriitoare Antoaneta Ralian. Si asta nu numai pe acoperisul unei vârste, ci la toate vârstele. Ale vietii si ale lecturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper