Cine mizeaza pe Oameni?

Un articol de OANA PURICE

Mihai Mateiu, Oameni, Casa de Pariuri Literare, Bucuresti, 2011, 102 p.

 

Întrebat de un cristian ce teama are în legatura cu aparitia culegerii de proze scurte „Oameni“, Mihai Mateiu a indicat posibilitatea ca volumul de debut sa rateze confruntarea cu alte carti pe motivul publicarii la o editura „mica“, nou înfiintata: Casa de Pariuri Literare. Desi justificata, aceasta idee nu ar trebui sa fie întemeiata, daca se ia în considerare valoarea literara a volumului. Mai mult, volumul detine resursele necesare pentru a satisface cel putin doua orizonturi divergente: pe de o parte, este o epopee a omului în treisprezece medalioane, marcând momentele importante ale vietii, ascunse de autor sub forma derizoriului, ca sa respecte, pe de alta parte, achizitia postmoderna a refuzului temelor mari. Asadar, daca la nivel tematic „Oameni“ reflecta elementele ordonatoare ale literaturii canonice, remarcându-se ca o carte despre stereotipizare si monotonie, la nivel formal opereaza cu secvente particulare, frizând deseori nesemnificativul.
Prima proza, „aproape“, se opreste asupra initierii erotice, rescriind „Lostrita“ în cheie (post)postmoderna: marcarea obsesiva a fantasticului si a reperelor mitice ale satului din nuvela lui
V. Voiculescu este aici înlocuita cu decorul cartierului marginal, cu ritmul rapid si esentializarea narativului, precum si cu suspendarea deznodamântului într-o dubla traditie: mai apropiata – cea a „operei deschise“ – si mai veche, a literaturii alegorice, în care explicitul este înlocuit de sugestie si simbol, recuperate din intertext. Pestele „cu dintii marunti si ochii galbeni“ încheie triada aparitiilor feminine care-i trezesc baiatului instinctele erotice: daca e sigur ca Raluca – una dintre colegele de clasa – si fata întâlnita la râu îi ramân ca experiente neîmplinite, reactia ultima a tânarului se suspenda în indeterminare, autorul alegând sa încheie textul exact în punctul de climax. Cel mai probabil însa, ca si Kiss bácsi (cel care l-a învatat pescuitul), baiatul va evita soarta tragica a lui Aliman, în baza educatiei moderne a „dezvrajirii“.
Urmatoarea piesa, „înfrângerea“, este dura, umorala, focalizându-se pe instinctele de violenta pe care o situatie banala a lumii contemporane le produce – un meci de fotbal. Rapiditatea cu care este înregistrat conflictul si lipsa totala de control a lui Rica asaza proza în ascendenta nuvelelor de razboi ale lui Rebreanu, mizând pe aceeasi mecanicizare a individului a carui ratiune e dominata de forta pe care o poate dezvolta. Dar dincolo de intensitatea episodului bataii dintre suporterii echipelor adverse si a spaimei tinerilor, poate cel mai bine punctat moment este cel de rapid flash-back pe care îl are personajul: tocmai prin nepotrivirea la context, imaginile cartofilor prajiti, a sutienului Monei si amintirea tatalui accentueaza situatia critica si pregatesc singurul final plauzibil; redata la nivelul discursului pe un contur anticlimactic, arestarea tânarului contrasteaza cu tensiunea anterioara prin tonul echilibrat al naratorului. Atenta alternare a intensitatii discursului si controlarea tempoului pentru a marca momentele-cheie sunt aici, dar si în cea mai mare parte a volumului, adevaratele succese, Mihai Mateiu reusind sa faca, dintr-un set de texte care nu surprind neaparat prin povestile propriu-zise, promisiunea unei reusite cariere.
Volumul nu poate fi încadrat într-o singura formula. Sunt asezate, în alternanta, texte dinamice, puternice si texte „de atmosfera“. Acestea din urma sunt cele mai problematice, deoarece este greu de mizat pe valentele lor literare. Daca „interviu“ poate fi salvat de la alipirea nefasta la literatura de tipul „comment faire“, cu teza, printr-o lectura structuralista (citit ca un mise en abîme pentru întregul volum, ilustreaza mecanismul prin care un material „brut“, asemenea discursului batrânului, poate fi stilizat si oferit ca text de prima mâna), „surpriza“ si „animal“ nu sunt nici macar niste „schite“ (cum le voia autorul); lipsite de consistenta epica, prezinta doua tipuri de existente terne, a caror monotonie e întrerupta la date fixe de vizionarea emisiunii de sâmbata seara, respectiv de participarea la ceea ce se vrea copia ardeleneasca a „Fight Club“-ului lui Palahniuk. Ridicolul si schematismul ramân gratuitati, prozele aparând ca incipituri izbutite ale unor povesti esuate.
Mihai Mateiu pare sa îsi faca o marca de identificare din crearea unor relatari cu poanta în registru grav: „apropierea“, „mos craciun“ sunt astfel de anecdote în raspar, care muta nucleul epic în final, pastrând „explozia“ dramatica pentru ultimele rânduri si justificând astfel aparenta inconsistenta a continutului. Deziluzionarea celor doi copii din „mos craciun“ prin descoperirea, sub masca Mosului, a vecinului Gelu, batut, însetat si cu „un smoc de vata în gât“ este epicentrul celor sase pagini pe care se întinde textul: „Fetita îl priveste înca fix, nemiscata – în ochii ei se casca încet un gol pe care habar nu are cu ce l-ar putea umple“ (p. 40). În traseul ontologic pe care volumul îl urmeaza, acest moment poate reprezenta pierderea inocentei, intrarea într-o alta ordine, a confruntarii cu realitati netrucate, a adevaratei (supra)vietuiri. Acelasi procedeu este recognoscibil si în „robotul“, cu diferenta ca întreg parcursul este bine închegat din punct de vedere epic si discursiv, orientând sistematic atentia cititorului catre final; robotizarea personajului si diminuarea oricarei emotii (devenite, cum s-a vazut, leitmotive ale prozelor lui Mateiu) vor fi suspendate de tulburarea pe care o simte la gradina zoologica, unde o gorila mascul îl fixeaza „de la pantofi si pâna în crestet si înapoi“ (p. 92), semnalându-i astfel limitarea propriei vieti si închiderea în „cusca“ activitatilor cotidiene, deci o rasturnare a rolurilor dintre cei doi.
Bogdan-Alexandru Stanescu („Observatorul cultural“, nr. 615, 2012) compara stilul eliptic al lui Mihai Mateiu cu frazele paratactice ale lui Ernest Hemingway. Efectul acestui discurs sacadat este vizibil cel mai bine în „obsesia“. Desi povestea poate fi redusa la o singura sintagma – experienta traumatica din urma despartirii – textul este, poate, cel mai puternic la nivel discursiv si cel mai unitar. Imaginile se acumuleaza rapid. Initial, rememorarile se succed în intensitate ascendenta, dupa care, atât ritmul rostirii, cât si starea personajului intra în anticlimax, închizând simetric povestirea. Punctul maxim de inflexiune dramatica este atins în pasajul urmator, care pare preluat (si adaptat lingvistic noilor libertati) din incipitul romanului din 1988 al lui Gheorghe Craciun, Compunere cu paralele inegale: „Acceptând apoi revansa, dintii ei înfigându-i-se în spate, mâna strângându-i cumplit penisul. Toata tandretea de dupa, nesfârsita. Somnul consimtit. Dorinta de dimineata. Totul încet, nesfârsit de încet. De data asta treaz, constient. Simtind pericolul, stiind ca n-o sa mai scape. Bucuria stranie a acestui gând. Apoi usa închizându-se peste toate“ (p. 78). Trecerea din planul amintirii în cel factual aduce dupa sine o alta performanta stilistica: starea de surescitare în care tânarul se gaseste este eliminata prin durerea fizica pe care i-o provoaca varul sau, acum fiind vizibila si o încetinire a ritmului povestirii si o destindere a tensiunii la nivelul constructiei frazei; revenirea la echilibru este marcata în final: „Durerea se împrastie încet în corp, cuprinzându-i si creierul – îi face bine, macar nu se mai gândeste, poate asa o sa doarma“ (p. 79).
Ultima povestire, „vânatoare“, creeaza o simetrie cu prima, concentrându-se tot pe o experienta initiatica, de data aceasta tânarul descoperind vânatoarea ca forma de atingere a maturitatii. Desi la început nu captureaza prada, baiatul îsi împlineste noua conditie prin uciderea hotului ce le intrase în casa. Prin acest ultim text, imaginea de ansamblu a volumului este definita: extremitatile formeaza un cadru cu ecouri mitice – erosul si moartea – în interiorul caruia sunt intarsiate momentele succesive ale existentei umane, transpuse, desigur, într-o forma actuala. Violenta, crearea si demontarea iluziilor, monotonia si singuratatea în cuplu, omul-creator, suferinta, alienarea sunt toate constante ale „oamenilor“ pe care Mihai Mateiu le transpune unor coduri si comportamente postmoderne. El gaseste astfel solutia optima de a ramâne în interiorul mizelor mari ale literaturii, apelând la o compozitie care sa consune cu noile dezvoltari literare.
Succesul lui Mihai Mateiu este dublu. Întâi, el reuseste sa creeze o placheta unitara si consistenta, prin calibrarea fructuoasa a textelor. Apoi, are meritul ca majoritatea povestirilor sale sa fie rezistente pe cont propriu, ceea ce indica un profesionist capabil sa îsi concentreze discursul într-un spatiu limitat, fara a dauna coerentei si fortei narative a continutului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper