Cinci ani fara Octavian Paler

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În România de azi, orice „personulitate“ (cu termenul sarcastic al lui Alexandru Piru) mediatizata de tabloide – si toata presa autohtona este practic tabloidizata! –, de puzderia de goarne si tarabe, care sunt radiourile si televiziunile, inclusiv cele publice subventionate gras cu banii contribuabilului, atunci când îsi da obstescul sfârsit este evocata, bocita si regretata ca – nu-i asa?! – o „pierdere ireparabila“. Mari oameni care au fost, fara de opera si chiar sacrificiul carora am fi astazi mult mai trogloditi decât suntem, dar si contemporani ai nostri carora le repugna marea trancaneala si impostura, muncind onest si asumându-si un cvasianonimat fecund, sunt dati uitarii fie din ignoranta, fie din rautate neputincioasa, fie ca pur si simplu… nu fac audienta. În „Viata unui om singur“, Adrian Marino îsi exprima indignarea fata de o asemenea mentalitate subculturala si imorala. Unul din exemplele date de el este Mihail Ralea. Cert e ca si din aceasta cauza s-a ajuns la „imbecalizarea“ României, cum zicea atât de memorabil Octavian Paler, de la moartea caruia au trecut deja, iata, cinci ani. El însusi, desi opera i-a fost si îi este impecabil editata de o mare doamna a Literelor, Georgeta Dimisianu, nu e scutit de împingerea în conul de umbra, cu atât mai mult cu cât Octavian Paler, un mare spirit, un scriitor polivalent si un gânditor în linie cioraniana, a avut si o prestatie civica exceptionala care i-a incomodat si i-a înfuriat pe numerosii napârliti dupa decembrie ’89, pe coruptii si vânzatorii de tara câta frunza, câta iarba. Un bun prieten, scriitor si jurnalist experimentat, care nu paruse sa aiba o simpatie deosebita pentru Paler în timpul vietii acestuia, la un an de la moartea sa constata cu amaraciune cât de mult ne lipseste si ce gol imens a lasat în cultura si societatea româneasca autorul „Polemicilor cordiale“ – polemici care, în treacat fie zis, de la un moment dat nu mai erau si nici nu mai puteau fi doar cordiale, fiindca a fi cordial cu cei ce nu merita sa le faci o asemenea onoare ar însemna o impardonabila inadecvare la obiect si ar transforma discursul în ceva formal si inutil.
Si, într-adevar, ne simtim mai saraci si mult mai vulnerabili de când Octavian Paler nu mai este printre noi si cu noi. Ne multumim, fireste, cu opera sa. Una cu totul remarcabila. Traduse si publicate la edituri importante europene, nu putine carti ale lui Paler ar fi însemnat si ar însemna un real câstig pentru imaginea culturii noastre. Am în vedere „Mitologiile subiective“, „Scrisorile imaginare“, „Apararea lui Galilei“, „Don Quijote în Est“ si nu numai.
Doua carti ale lui Octavian Paler – „Viata ca o corida“ si „Autoportret într-o oglinda sparta“ – trateaza, cum am mai avut prilejul sa observ, una dintre temele sale obsedante: cea a iesirii din biografie, a „transformarii unei biografii în destin“. Când a aparut prima, am scris ca nu mai citisem pagini atât de tulburatoare despre satul românesc – în particular aici era evocat satul natal transilvan Lisa – despre obârsia taraneasca si copilaria unui fecior de taran, de la „Viata ca o prada“ a lui Marin Preda. Mai târziu, într-un comentariu la „Autoportret într-o oglinda sparta“, am facut aceeasi comparatie, subliniind însa ca de aceasta data Paler a largit perspectiva epica, dar si orizontul melancoliei. Apropo de melancolie, o caracterizare a lui Tudorel Urian, pe care am mai citat-o si altadata, mi se pare definitorie: „Un moralist dublat, asemenea lui Cioran, de un foarte subtil stilist. Multe dintre formularile memorabile ale lui Octavian Paler au devenit bunuri ale limbajului comun, iar stilul sau sententios, ornat cu citate revelatorii si pilde ale anticilor, este unul imediat recognoscibil. Daca însa etica lui Cioran are nuante cinice si sarcastice, cea a lui Paler este una dureroasa, adesea plina de melancolie“. Altminteri, rezistenta la melancolie de care Paler a vorbit nu o data, pare a fi, în cele din urma, contrar poate vointei sale, insignifianta, aproape inexistenta. Spre beneficiul literaturii lui atât de recognoscibile, ca sa reiau epitetul lui Tudorel Urian.
E limpede însa ca melancolia lui Octavian Paler nu e una, asa-zicând, simpla si unilaterala, nu e doar melancolia paradisului pierdut care este copilaria sa pe Valea Secii sau a altor paradisuri mai mult ori mai putin pierdute, ci si una ce contine, dincolo de poezia ei amara, un sentiment al neîmplinirii, al ratarii, iar asta se vede mai ales în „Desertul pentru totdeauna“. Este vorba, de fapt, de o alta problema care l-a obsedat pe Octavian Paler: problema esecului, a ratarii, la care s-a referit si în discursul – un admirabil eseu rostit – la ceremonia aniversarii a 75 de ani de viata ce a avut loc, în iulie 2001, la Uniunea Scriitorilor: „Ei, bine, da, eu ma consider – si cu vanitate spun asta! – un ratat. Pentru ca, dupa parerea mea, lumea e plina de ratati: toti oamenii importanti sunt, de fapt, ratati. De obicei, numai cei care au avut idealuri mici, idealuri marunte pot spune ca si-au îndeplinit toate idealurile, ca si-au dat întreaga lor masura. Mutatis-mutandis, va amintesc ca Michelangelo a fost, practic, un ratat: nu si-a împlinit nici unul din marile sale proiecte. Nu spun de faptul ca visa sa sculpteze muntii si nu i-a sculptat, dar nici unul din ansamblurile pe care le-a proiectat n-a mai putut sa fie creat… E adevarat: a spune „sunt un ratat“ e o forma de vanitate deoarece arata ca ai o parere excelenta, poate prea buna despre tine, despre ceea ce trebuia sa faci, iar de regula ai mai si facut. Dar asta nu ma multumeste“.
Fara a da nimanui lectii de etica, de morala, acest mare moralist al nostru, desi solitar prin structura si vocatie, a îmbinat intimitatea creatiei cu iesirea în agora, demonstrând prin propriul exemplu ceea ce a afirmat în mai multe rânduri, si anume ca solitudinea nu numai ca nu exclude solidaritatea cu ceilalti, cu poporul caruia îi apartii, dar chiar o presupune si îi confera un sens profund. Mergeti cu poporul, ca sa nu gresiti – este, în linia ilustrilor înaintasi ardeleni, unul din mesajele sale. De la o vreme, Octavian Paler devenise o adevarata instanta morala, o institutie de care nici cei ce poate l-au urât, daca nu chiar acestia mai mult decât altii, pentru ca nu le-a placut oglinda pe care le-a pus-o în fata si severitatea cu care i-a judecat, nu au putut-o ignora. Mi se pare simptomatica privind complexa sa personalitate, dar si crezul sau, marturisirea cu care îsi încheia discursul aniversar din care tocmai am citat: „Resimt deseori o profunda tristete fata de gradul de mitocanie la care a ajuns societatea româneasca. Ma uit cu profunda durere la vulgaritatea care invadeaza, la mahalaua care se extinde peste aceasta tara, din toate partile. Ma consider mai departe român, dator sa simt ceea ce simt pentru ca, printre lucrurile nefacultative, pentru mine, este si acela de a fi avut parinti. Cineva zicea: orice om a avut o mama si un tata. Pentru mine e destul: am avut o mama, am avut un tata, m-am nascut într-un sat, de care sunt dezlegat într-un fel – pentru ca satul acela nu mai exista decât în memoria mea afectiva, el a intrat, din nenorocire, în aceasta istorie, în aceasta sub-istorie în care traim cu totii si nu prea mai am ce cauta acolo, unde ma izbesc mereu de trecut. Stiu bine ca trecutul nu va reveni niciodata. Nu sunt atât de naiv încât sa socotesc ca viitorul României este în urma, este în trecut. Ceea ce as vrea este ca acest viitor sa nu se bazeze pe un desert, sa nu intram – sa nu intrati! – în viitor ca niste mankurti din cunoscuta legenda a acelora carora li s-a extirpat memoria. Iata de ce eu însumi pot sa nu-mi calculez cuvintele. Multi ma considera un fel de Casandra, uitând ca întotdeauna si în toate profetiile ei Casandra a avut dreptate. Eu, din nenorocire, nu am fost înzestrat cu acest dar pe care Apollo i l-a dat Casandrei. Sunt un pesimist, dar un pesimist care nu uita nici o clipa ca, asa cum zicea Voltaire, speranta este un aliment absolut necesar sufletului omenesc. Am gasit un mod de a concilia speranta cu disperarea: disperarea este modul meu de a spera“.
Ca unul care m-am bucurat decenii la rând de prietenia lui Octavian Paler, un mare noroc, pot depune marturie ca a plecat acum cinci ani din aceasta lume si din aceasta tara pârjolita, prabusita, cum nu se poate mai disperat. Ma consolez însa cu ideea ca, desi ne lipseste atât de mult, desi nimeni ca el nu este capabil sa exprime atât de limpede si de nelinistitor disperarea noastra, e bine totusi ca nu i-a fost dat sa traiasca si ceea ce am trait si traim noi în ultimii ani, când o gasca de nemernici si o „clasa politica“ incompetenta, corupta, putreda si-au batut joc de aceasta tara într-un mod fara precedent în întreaga ei istorie, amanetându-i viitorul si punând în pericol însasi fiinta statului national român.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper