Ce si de ce in tanara dramaturgie

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Timisoara in linii mari (1)

 

Prin Festivalul European al Spectacolului dublat de Festivalul Dramaturgiei Românesti, Teatrul National Timisoara ambitioneaza un eveniment care sa reprezinte straturile cât mai largi ale comunitatii. Cum teatrul „isi asuma – in viziunea directoarei Ada Hausvater –, rolul amplu de formator cultural si civic“, incepând cu anul trecut, traditionalul FDR s-a imbogatit cu o sumedenie de sectiuni noi: spectacole de teatru, altele decât cele montate cu piese românesti, un modul de (teatru-)dans in care publicul a avut sansa sa admire o montare puternica, „Frisson“ de Pál Frenák, work-shop-uri, expozitii, concerte de muzica, spectacole de strada cu scamatorii, echilibristica, multa miscare, butaforii care ard si distractii pentru publicul larg.
Evident, sectiunea principala a festivalului in jurul careia se nasc toate evenimentele colaterale ramâne dramaturgia româneasca de azi, iar un director de teatru care are tenacitatea, ba chiar incapatânarea de a duce mai departe un festival dedicat piesei românesti si – cu atât mai laudabil –, a celei tinere, câstiga toata aprecierea comunitatii teatrale. Ce merita salutat cu prisosinta sunt tocmai increderea si girul pe care organizatorii le acorda tinerilor dramaturgi ale caror piese sunt montate de tineri si jucate, in proportie covârsitoare, tot de tineri. Faptul ca acestia sunt bine reprezentati intr-un festival, gasindu-si un loc dedicat lor, nu poate decât sa ne umple de respect. De altfel, cu riscul de a ma repeta, festivalul nu e singurul exemplu de management fericit de la TNTm. Dintr-un teatru fara identitate, cum era inainte de directoratul Ada Hausvater – Ion Rizea, Teatrul National Timisoara a devenit unul dintre putinele cu o strategie coerenta si explicita, cu performante artistice si organizatorice de invidiat. Dintre acestea cele mai rasunatoare sunt deschiderea Salii 2, intrarea spatiului Sinagogii in circuitul teatral, achizitionarea unei tipografii proprii sau noua fabrica de decoruri, inaugurând prima linie de productie proprie a unei institutii de stat care o ajuta sa  economiseasca o groaza de bani.
Teatrul discriminatilor
Pesemne societatea noastra semibarbara ii determina pe tinerii dramaturgi – care, ca toti artistii, au urechea mult mai ascutita la tarele comunitatii –, sa pledeze pentru minoritati, defavorizati si discriminati. Spectacolele prezentate la Timisoara in sectiunea FDR au inclinat catre un teatru majoritar social. Juriul (constituit din publicista Bonnie Maranca, SUA, Ingrid De Ketelaere, promotor cultural, Belgia, si Andreas Beck, director de teatru, Austria) pare sa se fi lasat si el convins de militantismul autorilor nostri dramatici intrucât a ales tocmai aceste spectacole. Ramâne deschisa intrebarea daca montarile premiate au etalat intr-adevar proportia cea mai buna intre mesajul pentru care pledau autorii si mijloacele teatrale (poate mai potrivit ar fi sa spunem saracia de mijloace) cu care il ambalau. Asa cum s-a vazut la Timisoara, teatrul lor este unul nascut din refuzul fata de emfaza, fata de teatralitatea din salile institutionalizate, cu decoruri scumpe, declamatii si mult artificial. Daca e asa, intentia e absolut salutara. Numai ca in marea majoritate piesele acestea par sa aiba cam tot atâta elaborare cât un buletin de stiri. Cu care seamana izbitor, cu diferenta ca sunt interpretate de actori profesionisti, deci mult mai bine. De fapt, schema (ca sa nu zic reteta) dupa care sunt construite cele mai multe piese pare sa fie asemanatoare: o documentare succinta in urma careia reiese un text ce elimina din capul locului si demodatele relatii, si demodatul conflict, chiar si atât de necesara dezbatere, inlocuind „postdramatic“ toate mijloacele prin care teatrul de pâna mai ieri reusea sa-l faca pe spectator sa priveasca cu ochii cât cepele. Tinerii autori prefera o acumulare de scene de regula fara nici o legatura intre ele, in afara de raportarea la o tema extrem de generala.
Niste actori vin si se asaza pe scaune, cu fata sau cu spatele la public, expunând – e drept, cu simplitate, fara declamatii suparatoare –, diferite fapte care par rupte din ziare. Pesemne ca in imaginatia autorilor dramatici mesajul e atât de puternic, intâmplarile atât de condamnabile si realitatile atât de grave incât simpla lor enuntare atrage pe loc simpatia pentru cauza stârnind dezbaterea ulterioara. E cazul pieselor semnate si regizate de Bogdan Georgescu, „Rogvaiv“, care, in linii mari, discuta persecutiile cu care se confrunta homosexualii in Republica Moldova, inclusiv din partea autoritatilor, si „Fara sprijin“, spectacol ce are in prim-plan situatia celor evacuati din case, carora Primaria nu le ofera nici un adapost. Cele trei mame din zona Uranus Rahova, luate de la fata locului, fara a fi actrite profesioniste, aduc un plus imens de veridicitate. Ideea e buna, faptul ca nu au ticuri actoricesti si nici minima formatie de a spune un text ajutându-se de clou-urile obisnuite  sporeste atentia si curiozitatea spectatorilor fata de faptele intâmplate. Ceea ce din pacate nu se intâmpla si in „Rogvaiv“ (Teatrul Spalatorie Chisinau), unde principalele mijloace care sa mai trezeasca publicul lipindu-l de problema abordata au fost lanterna pusa pe fata actorului sau criza de râs a parlamentarilor invitati sa discute la televiziune legislatia privind minoritatea gay. O spun din perspectiva unui spectator care si-ar dori nu sa cârcoteasca, ci sa observe cum opera le iese infailibil tinerilor creatori de teatru. De altfel, chiar in cadrul Festivalului de la Timisoara, spectacolul care a dovedit ca formula statica se prizeaza fara eforturi, ba chiar uneori poate fi de mare succes, a fost „Jocuri in curtea din spate“ dupa autoarea israeliana Edna Mazya, regia Bobi Pricop, UNATC Bucuresti. Evenimentele pe muchie de cutit, dezbaterea pe marginea unui fapt grav (violul in grup al unei adolescente), in care perspectiva nu apartine unei singure parti, ba mai mult, ambele parti pot fi suspectate de calitatea de victima-calau, fiecare cu dreptatea si vina sa, au tinut treaza atentia publicului. Asa ca nuantarea textelor sau cultivarea perspectivismului ar putea constitui cai care sa le ofere tinerilor creatori mai multa diversitate stilistica fara a compromite autenticitatea de care se simt atât de legati.
In sfârsit, mijloacele propuse de Bogdan Georgescu par sa fi fost de ajuns ca sa câstige juriul international care a acordat Premiul pentru Cea mai buna reprezentatie pe un text românesc contemporan spectacolului „Rogvaiv“, pentru „relevanta sociala a temei, interesul fata de teatru ca rezultat al unui efort colectiv – o tendinta semnificativa in teatrul european actual –, relevanta in descoperirea de noi limbaje dramatice si a unei noi abordari in arta actorului, ca si stilul minimal si lejer al spectacolului, in deplin acord cu intregul concept din spatele acestuia“. Iar Premiul „Ioan Strugari“ pentru cea mai buna interpretare a revenit in mod colectiv distributiei spectacolului „X milimetri din Y kilometri“ de Gianina Carbunariu, productie a Companiei Colectiv A din Cluj, premiu justificat de „complexitatea si efortul de colaborare care caracterizeaza interpretarea“.
Desigur, in multe montari dintre care primele ce imi vin in minte sunt „Bash“, regia Vlad Massaci, Teatrul ACT, si „Hotii“, regia Cristi Juncu, Teatrul – 74 Tg. Mures, spectacole de un efect cutremurator, formula este aceeasi, cu actori care interpreteaza stând majoritar pe scaun. Dar impactul lor zguduitor – in lipsa cunoscutelor artificii teatrale –, tine de regia milimetrica, de o actorie exceptionala si, mai ales, de calitatea textelor extrem de puternice. Ceea ce nu a fost tocmai cazul in spectacolele prezentate la Timisoara. Ca lucrurile stau asa (si, din pacate, nu de ieri, de azi) o demonstreaza, printre altele, si faptul ca anul acesta juriul Concursului National de Dramaturgie, in urma analizarii celor treizeci si unu de texte intrate in concurs, a selectat unul singur, „Jerry nu câstiga intotdeauna“ de Cristian Todica. In a doua etapa, piesa a fost analizata scenic si prezentata in lectura publica in cadrul festivalului, iar decizia finala a fost neacordarea Premiului pentru Cea mai buna piesa a anului in aceasta editie a CND, data fiind lipsa de relevanta scenica a propunerilor dramatice. Indiscutabil, decizia juriului format din membri familiarizati cu situatia creatiei românesti de teatru spune ceva despre starea actuala a dramaturgiei noastre.
Ar mai fi de discutat eficienta spectacolelor din formula amintita, care sacrifica in mare parte elaborarea estetica pentru a lasa manifestul sa patrunda gol, aproape nefiltrat, in urechile spectatorului. Doar ca publicul din salile studio, in care au loc aceste reprezentatii, mai ales la festivaluri, e din capul locului convins de cauza. Nu este publicul furios si barbar-dispretuitor care condamna homosexualii, uraste ab initio tiganii (despre care era vorba in piesa câstigatoare de anul trecut) sau nu simte bruma de compasiune pentru drama celor fara adapost. Din pacate, cei ce ar trebui treziti sau transformati de faptele prezentate pe scena de regula nu prea calca pe la asemenea montari. Nu inseamna deloc ca directia trebuie abandonata, caci educatia – stim cu totii –, se face cu pasi mici si in timp indelungat.
Asadar, daca textele din dramaturgia româneasca tânara par uneori fuserite, alteori neinspirate, care ar fi solutia? Sa inchidem mustaria? Nicidecum, din nici un dramaturg nu tâsneste capodopera fara o indelungata perioada de acumulari. Pesemne aici ne gasim in momentul de fata. Nu ne ramâne decât sa asteptam cu incredere ca tinerii sa faca pasul de la incercari si exercitii la opere meticulos elaborate. Evident, nu toate montarile prezentate in sectiunea FDR fac obiectul acestei discutii. Despre cele mai ofertante dramatic va fi vorba intr-un numar viitor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper