Cat ne costa pacea

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Doua mari reuniuni, prima a G-8, grupul statelor cu economiile cele mai puternice, a doua a aliantei Nord-Altlantice, s-au tinut în a doua parte a lunii mai în Statele Unite, la Camp David si la Chicago. Camp David este o resedinta a presedintilor americani care a mai gazduit întâlniri de taina în care s-a vorbit despre pace. Cele privind Orientul Mijlociu si fosta Iugoslavie ramân de referinta. Alegerea celui mai mare oras din statul Illinois pentru summit-ul Aliantei Nord-Atlantice a ridicat probleme obisnuite, dar surmontabile. „De doua zile, deasupra orasului Chicago baletul elicopterelor nu s-a oprit. Orasul este pe picior de razboi, serviciile secrete au întesat strazile în asteptarea summit-ului NATO care începe azi“. Comentariul nu-mi apartine. Nu transmit o corespondenta de la fata locului. Apartine unui jurnalist de la „Chicago Tribune“, principalul ziar local, care a facut un reportaj despre atmosfera de dinainte de reuniune. Interesul lui s-a concentrat pe nemultumirea localnicilor  produsa de tulburarea pricinuita de primirea si gazduirea oaspetilor. Un corespondent al unei publicatii europene, „Le Figaro“, a fost interesat de altceva: „Statele Unite si NATO au nevoie de succes în dosarul afgan la reuniunea de la Chicago pentru ca întâlnirea celor 28 de puteri militare occidentale sa nu se transforme într-un «sommet Potemkine»“. Iata doua unghiuri posibile din care evenimentul poate fi abordat. Francezul avertiza subtil de pericolul unei nesincronizari posibile în contextul anuntarii de catre noul presedinte al Frantei, François Hollande, ca va retrage trupele franceze din Afganistan. Ambii jurnalisti aveau dreptatea lor. Cum sa eviti perturbarea vietii unui oras atât de mare când gazduiesti o reuniune de o asemenea amploare? Primirea si protectia celor saizeci de înalti oaspeti au însemnat închiderea temporara a aeroporturilor, a unor linii de metrou, aglomerarea traficului, perturbarea activitatii spitalelor, scolilor, muzeelor. Masurile de securitate luate de teama de manifestari de strada au sporit si ele disconfortul localnicilor. În acele zile, presa a dezvaluit dejucarea unei tentative de atentat împotriva Cartierului general al echipei presedintelui Barack Obama instalate pentru alegerile din noiembrie. Manifestari de nemultumire au fost destule. La una dintre acestea au iesit în strada 15.000 de adversari ai razboiului din Afganistan. Ciocniri cu politia, raniti, arestari. Dar summit-ul  trebuia sa aiba loc, facea parte din calendarul consultarilor. Doar alegerea locului, Chicago, fieful electoral al presedintelui Barack Obama nu era întâmplatoare, remarca alti ziaristi cu o insistenta care poate sa confere credibilitate speculatiei. Nu preferintele „exotice“ ma intereseaza. Ma voi opri, pe cât îmi este cu putinta, la pozitiile si ideile care au dat particularitate atmosferei celor doua reuniuni.
Summit-ul G-8. De data aceasta, conditia de reuniune de calendar a fost complicata de disputa europeana în legatura cu modalitatile de iesire din criza si salvare a zonei euro. Interes pentru ambele stari exista nu numai în Europa. Crestere sau austeritate? Subiecte accentuate (de asemenea) de pozitia lui Hollande fata de planurile si solutiile de redresare consacrate de întelegerile anterioare Sarkozy-Merkel. Curentul cresterii economice ca solutie la criza capata tot mai multi adepti. Desi timpul pentru digerarea si evaluarea acestei idei îmbratisate ferm de Hollande a fost scurt. Faptul ca Italia, care se scufunda sub liberalul vesel Berlusconi, a iesit deja din dificultati cu Mario Montti la guvern confirma valabilitatea „solutiei Hollande“. Curentul a prins si în alte state astfel ca la Camp David austeritatea nu a mai fost aleasa regina balului. „G-8. Hollande si Obama vor sa apere cresterea economica“ sau „Hollande, acest misterios Domn Pudding“ (aluzie la o ironie din timpul campaniei electorale) sunt doua titluri din presa internationala care indica interesul pentru noile conditii în care aveau loc lucrarile reuniunii G-8. Întâmplarea face cã fermitatea lui Hollande din campania electorala si solutiile pentru criza au fost verificate la scurt timp dupa instalarea lui la Élysée. Se pare ca noul presedinte francez l-a convins mai întâi pe Barack Obama. Acesta a reactionat cu un prompt si eficient reflex de întelegere. Si de (re)conciliere. El a lansat la G-8 formula: dezvoltare concomitent cu rigoare bugetara. Astfel, Parisul si Berlinul se vad tratati cu atentie, sensibilitatile Angelei Merkel sunt protejate tocmai când unii credeau ca este izolata. Cancelarul a tinut sa se explice si sa nu cedeze pe fond. Nu putea sa nu o faca, partidul ei pierde teren, iar în Germania vor avea loc alegeri peste un an. Dupa întâlnirile presedintelui Obama cu Hollande si cu Merkel, Casa Alba a precizat: am convenit ca în zona euro nu trebuie sa se renunte la masurile de consolidare fiscala care trebuie luate concomitent cu cele pentru cresterea economica. „Toti conducatorii prezenti au fost de acord astazi ca prioritatea noastra trebuie sa fie cresterea economica si crearea locurilor de munca, a declarat presedintele Obama; (…) sensul pe care l-au luat recent dezbaterile ne da încredere ca Europa a luat masuri semnificative pentru a face fata crizei (…) Statele, la nivel individual, si Uniunea Europeana în ansamblul ei au întreprins reforme importante care vor îmbunatati perspectivele cresterii economice pe termen lung“. Concluzia: atât Hollande cât si Merkel se simt reconfortati. Statele Unite nu-si pierd prietenii din Europa. Sa mai spunem ca aici nu este vorba de protejarea sensibilitatilor Frantei si Germaniei, ci de îngrijorarea pe care o provoaca Washington-ului slabiciunile Europei. Erodarea economiei europene poate conduce la afectarea avantajelor americane din cooperarea complexa cu Uniunea Europeana. Redresarea si cresterea economica a acesteia sunt imperative. Nu peste mult timp va avea loc reuniunea G-20 si este de asteptat ca „frontul lui Hollande“ sa fie întarit de puterile mari, China si Rusia, de statele emergente Brazilia, India, Africa de Sud. Solutia cresterii economice este salutata de toate tarile intrate în arcanele crizei: Grecia, Spania, Portugalia etc. Dar austeritatea ceruta de Merkel va ramâne valabila mult timp tocmai pentru reusita „formulei Hollande“. Solutiile trebuie adaptate. România în ce front va intra? Trebuie sa aleaga nu numai propria solutie la criza, ci si pe cea de a depasi cât mai repede inertia politicii instalate cu ceva timp în urma de cei care asteptau sa li se trimita temele si se angajau sa-si faca lectiile. Un politician ajuns prea rapid în demnitati înalte a uzat pâna la disperare de acest tip de obedienta crezând ca i se deschide astfel calea spre Cotroceni. Avem multe de (re)învatat. Franta lui Hollande nu si-a pierdut din prestigiu cu schimbarea relativ brusca de pozitie în unele probleme fundamentale pe care o încearca Hollande. As spune ca din contra. Nici Washingtonul, nici Berlinul nu-l plâng pe Sarkozy. Liderii celor mai bogate state sunt de acord ca austeritatea este buna iar dezvoltarea este necesara; ca globalizarea nu înlocuieste automat cooperarea, ci o face obligatorie. Sa ne dorim sa ajunga cât mai curând si la convingerea ca pacea costa infinit mai putin decât razboiul. De aceea, desi (în principiu) nu este un loc de dezbateri militare, la Camp David au fost aduse în discutie si problemele legate de militarismul Coreii de Nord, blocada Iranului, razboiaiele din Afganistan si Siria.
Summit-ul NATO de la Chicago a luat în dezbatere modalitatile de aplicare a noii strategii a Aliantei pe termen scurt, problema retragerii trupelor din Afganistan, aventurile iresponsabile ale echipelor de putere din Coreea de Nord, Iran si Siria. Atrage atentia numarul mare de participanti la summit, peste cincizeci. Explicatia vine de la solemnitatea care trebuia conferita reuniunii pentru ca Alianta împlineste saizeci de ani. Dar si de la problemele de pe ordinea de zi care reclama, în afara participarii celor douazeci si opt de sefi ai statelor membre, invitarea liderilor unor state din Asia si Orientul Mijlociu, unde trupele Aliantei sunt angajate în operatiuni de lupta. Afganistanul a fost în centrul atentiei pentru ca Alianta doreste sa fixeze calendarul si modalitatile de retragere a trupelor sale. Secretarul general al Aliantei, Anders Fogh Rasmussen, a fost clar: am intrat împreuna, iesim împreuna. În teatrele de operatiuni exista înca 135.000 de soldati si un material de razboi considerabil. Retragerea trupelor NATO este necesara, o întelegere asupra modalitatilor este posibila. Înainte de reuniune, presedintele Obama a tinut sa-l întâlneasca pe François Hollande pentru a se lamuri direct în privinta modului de retragere a trupelor franceze. Hollande a ramas ferm pe pozitie: este o chestiune care tine de suveranitatea Frantei, retragerea nu este negociabila. Ramâne de analizat mai atent precizarea lui Hollande: „Sunt constient ca Franta este în Alianta, ca este angajata în operatiuni de mult timp, deci ca trebuie sa faca o alegere cu multa inteligenta (elle doit faire ses choix en bonne intelligence), în cooperare cu aliatii ei, în special cu partenerii nostri americani“. Compromisul pe care îl poate face Parisul în aceasta situatie este de a continua sa contribuie cu experti la formarea noii armate si a noii politii afgane si cu finantarea perioadei de tranzitie din Afganistan. Nu se putea altfel, Sarkozy si presedintele afgan Hamid Karzai semnasera, la începutul acestui an, un Tratat de cooperare militara. Franta nu este singura tara care a precipitat retragerea trupelor. Olanda si Canada au facut-o în 2010 si respectiv în 2011. Problemele care au fost luate în calcul pentru aceste masuri tin de costul pacii: în oameni, în suferinte, în resurse. Ce ar fi facut la Chicago gaullistul Sarkozy? Ar fi fost mai flexibil, cu siguranta. Ma întreb, însa, cine este „mai gaullist“, Sarkozy sau Hollande? Este cunoscuta aversiunea generalului de Gaulle fata de razboaie care nu aveau nici o legatura cu interesele Frantei. Nu este greu de imaginat ca Obama ar fi dorit ca Hollande sa dea înapoi.
Putine cuvinte de spus în privinta celorlalte probleme de pe agenda discutiilor. Coreea de Nord: participantii, inclusiv Rusia si China, si-au exprimat din nou îngrijorarea pentru aventurile militare periculoase ale Phenianului care risca sa destabilizeze regiunea. Despre Iran si Siria, de asemenea. Ambitiile nesabuite ale Teheranului vor fi puse din nou sub lupa într-o reuniune de format „celor 5+1, adica Statele Unite, Rusia, China, Franta, Marea Britanie plus Germania. Pentru Siria, îngrijorarea continua sa vina de la dificultatea de a pune în aplicare Planul Annan. „Trupele NATO nu vor fi angajate în solutionarea tensiunilor din Siria“, a spus înca de la începutul summit-ului Aliantei Atlantice secretarul ei general, Anders Fogh Rasmussen. Slava Domnului!
Cred, însa, ca problema cea mai delicata continua sa fie amplasarea scutului antiracheta în Europa. Acesta este motivul pentru care Putin nu a participat la summit. Scutul va asigura securitatea Europei se spune. Ziaristii care au urmarit la Chicago dezbaterile mai adauga: prin impunerea folosirii echipamentelor lor la instalarea scutului, americanii urmaresc  sa aiba controlul asupra „butonului de comanda“. De ce nu ar fi asa? Pe rusi stim ce-i preocupa. Lasând deoparte (daca s-ar putea!) opozitia lor, unii experti considera ca mai poate fi vorba de ceva. De „riscul statelor care se angajeaza pentru douazeci-treizeci de ani sub umbrela americana si de nota de plata pe care acestea vor trebui sa o plateasca pentru scut“.
Cât ne costa pacea? Nu stim. Aflam de la cei care stiu ca o zi de razboi în Afganistan costa doua miliarde de euro! Cu cât or fi gresind?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper