Cat costa Gioconda?

Un articol de Nicu Ilie

www.graficante.ro

„Jucatorii de carti“, Cezanne, 250 de milioane de dolari, vânzare privata, si „Strigatul“, Munch, 120 de milioane de dolari, licitatie, sunt cele doua vârfuri de activitate pe piata internationala de arta care repun în discutie conceptiile investitionale si indica modificari de interes de la comoditati catre bunurile culturale.
La bani marunti
11,57 miliarde de dolari nu e mult pentru o afacere globala. Cifra record atinsa de piata artei în 2011, în întreaga lume, ar reprezenta (pentru comparatie) mai putin decât întreaga agricultura româneasca anul trecut. Per capita rezulta o cheltuiala de doar 1,64 de dolari pe an pe persoana (globalizat), ceea ce este infim. Totusi, o piata a artei transparenta, cu atribute investitionale si calitate economica, exista numai în tarile dezvoltate, fiind concentrata (84%) în Statele Unite, China si Marea Britanie. Vechiul lider al pietii (la începutul secolului 20), Franta, mai detine astazi o pondere de doar 4,5%, iar Germania, Italia si Elvetia sunt cele trei tari care depasesc un procent din piata globala. România are o pondere de unu la mie în 2011, dar rezultatul e unul remarcabil. Pâna în urma cu cinci ani România nici nu exista ca pondere pe aceasta piata si a crescut cu aproape 450% în aceasta perioada, de la 2,8 milioane de euro pe an la 12,7. Volumul anual al întregii piete din România ramâne sub nivelul de pret al unui singur tablou, de importanta medie, al lui Picasso – sau sub nivelul unei sculpturi de Brâncusi -, dar aparitia unor mecanisme investitionale este un semnal ireversibil.
De unde capacitatea artei plastice de a fi un „top market“ în ascensiune în mijlocul unor mega-piete în declin? Raspunsul de baza este durabilitatea artei.
Arta, o investitie pe 500 de ani
Mai ales în ceea ce priveste operele de mare valoare (peste 100.000 de dolari sa zicem) investitia nu se face pe 3 ani sau pe 5. Specularea pretului este foarte rar posibila pe acest segment pentru ca pur si simplu lichiditatea este prea mica. Daca mâine s-ar întoarce în piata „Strigatul“ lui Munch, care ieri s-a vândut cu 120 de milioane de dolari, este posibil sa nu scoata nici 80. Oamenii i-ar recunoaste cota stabilita, ar lua 120 ca pret de referinta, dar este posibil ca niciun om de afaceri din lume sa nu gaseasca în ziua aceea 150 de milioane în buzunar cu care sa faca o investitie pentru a scoate profit peste o suta de ani. Arta are o foarte mare durabilitate si asta este principala sa caracteristica economica. Politicile financiare care stau la baza colectiilor de arta reflecta acest lucru. Se poate vorbi despre patru piete disticte, cu standarde patrimoniale si financiare diferite, de la contemporani spre Renastere. În primul rând vechii maestri consacrati, o rara avis pe piata. Operele de referinta ale acestora sunt, aproape în toate cazurile, „captive muzeal“ si nu apar cu secolele la vânzare. Chiar si când au fost muzee în reorganizare financiara, în faliment, s-au gasit solutii si cele mai importante opere nu au fost puse în licitatii. Exista astfel câteva sute de opere cu o identitate vizuala clara si cu o larga notorietate care ar fi oricând capabile sa rastoarne ierarhiile pietei si sa stabileasca noi recorduri. Totusi ele se afla deja în mari muzee ale lumii, de unde este improbabil ca vor iesi. Din cele cinci variante ale „Jucatorilor de carti“, celebrul tablou al lui Cezanne în care criticii vad radacinile cubismului, una singura se mai afla anul trecut în colectii private. Ea a trecut, printr-o negociere intermediata de Christie’s, într-un muzeul public-privat din Qatar pentru o suma neprecizata si care, de la sursa la sursa, variaza între 220 si 300 de milioane. Cu un an înaintea vânzarii opera fusese evaluata neoficial la cca 100 de milioane de dolari si se afla pe locul 2 în topul celor mai dorite pânze de catre marii colectionari. Din acest top, întocmit de Artnews printr-o ancheta jurnalistica, lipsesc picturile muzeale. Pe primul loc se afla un portret de Rembrandt, „Jan Six“, aflat înca în proprietatea familiei Six dupa 350 de ani. Se considera ca este cea mai valoroasa pictura care este înca în proprietate privata.
Picturi ratacite si desene
Absorbtia capodoperelor în domeniul public continua înca, prin donatii din partea marilor colectionari si prin achizitii directe, marile muzee având bugete impresionante. Cea mai valoroasa opera clasica vânduta în ultimele decenii este un Rubens descoperit recent si fara pedigree, „Masacrul inocentilor“. Adjudecarea s-a facut la 70 de milioane de dolari, iar cumparatorul, un milionar canadian, a împrumutat pictura catre National Gallery din Londra, imediat dupa cumparare, si a donat-o ulterior unui muzeu din Toronto. Pe locul 2 într-un asemenea top se afla un desen de Raphael, cap de muza, vândut cu 43 de milioane de dolari, ajuns finalmente într-o colectie muzeala. Desenele si schitele maestrilor au de regula aceeasi traiectorie, iar picturile lor sunt în muzee si se pare ca vor ramâne acolo pentru totdeauna. „Madona Sistina“ a lui Raphael este un exemplu despre cum un întreg muzeu, cel din Dresda, s-a constituit în jurul unei picturi de mare valoare, cumparata în secolul 18. Opere vechi ale discipolilor sunt si ele reanalizate, iar suprize precum cea a „Masacrului…“ lui Rubens sunt înca posibile. Despre o pictura aflata în custodie la National Gallery Londra, „Salvator Mundi“, înca atribuita unui discipol al lui Leonardo, circula zvonuri ca ar fi chiar un DaVinci si ca daca va intra pe piata va spulbera proaspatul record de licitatie al lui Munch. Ca dramatismul sa fie complet, tabloul este al unui colectionar privat si a fost cumparat cu ani în urma, la licitatie, cu 45 de lire sterline.
Deci cât costa Gioconda?
La o asemenea întrebare, noul presedinte al Frantei ar putea da un raspuns bizantin: „Depinde cine întreaba“. Evaluari conservatoare creditau deja din 2011 pictura ca valorând 500 de milioane de dolari. Acestea se bazau pe suma de asigurare din anii ’60, când pânza a calatorit pâna în Statele Unite pentru o expozitie extraordinara. Valoarea respectiva reiese din actualizarea monetara si indexarea cu inflatia. Sunt însa si pareri, bazate pe evolutiile recente, pe noile valuri de cumparatori si pe lipsa marilor valori muzeale de pe piata, care merg spre 2 miliarde de dolari pentru cea mai notorie pictura din lume, cu o identitate vizuala de neegalat. La un asemenea pret, François Hollande ar putea pierde timp sa raspunda la asa o întrebare.
Totusi, cine ar putea sa-l întrebe? 2 miliarde de dolari reprezinta valoarea celei mai importante colectii private de arta din lume. Ea apartine grecului Philip Niarchos si are ca temelie autoportretul fara ureche al lui van Gogh, alaturi de care si-au gasit loc opere de Bisquiat si Warhol. Si-ar vinde Niarchos colectia pentru a face bani de Gioconda? A doua mare colectie îi apartine unui francez, François Pinault, care a pariat pâna acum pe Picasso, Mondrian si Koons. Ar strânge el bani pentru Leonardo? Sau investitorii chinezi, noua senzatie a pietei de arta, se vor carteliza pentru a demonstra forta Extremului Orient?
Probabil exista în acest moment un singur cumparator pe piata care si-ar permite Gioconda, Hamad bin Khalifa Al Thani, emirul din Qatar. Stimulat si de intentia de a organiza Olimpiada din 2020 la Doha, emirul a lansat mai multe proiecte ambitioase, între care si constituirea unui mare muzeu de arta. Acesta este, de altfel, beneficiarul tablourilor de Munch si Cezanne care detin recordul de pret pentru vânzarea în licitatii, respectiv pentru vânzarea în privat. Proprietarul tablourilor este familia regala (care este si proprietarul muzeului, dealtfel). Oricum, cele doua nu sunt singurele de foarte mare valoare. Numeroase alte achizitii, facute prin interpusi de alte nationalitati, sunt deja la Mathaf, muzeul de arta islamica din Qatar: 11 picturi de Rothko, opere de Lichtenstein, Koons si Hirst, dar si artisti contemporani chinezi. În 6 ani, familia seicului a importat arta de peste 550 de milioane de dolari din SUA si Anglia. Cumpararea unor întregi colectii din Franta a parut mai mult un bacsis. Dintr-un asemnea muzeu nu poate lipsi un Picasso – iar seicul Al Thani îl are deci pe cel mai scump: „Garçon à la pipe“, 104 milioane de dolari în 2004, record absolut la acea vreme. Tot acolo se pare ca a ajuns si un portret din seria „Adele Bloch-Bauer“ de Klimt, la fel ca si „Femeie III“ de Willem de Kooning, 137,5 milioane de dolari în 2006. Parte din opere nu sunt expuse si familia regala nu a certificat ca a ajuns în posesia lor. Astfel ca se speculeaza despre „filiera Qatar“ ori de câte ori la o mare vânzare recenta adjudecatarul a fost o companie obscura, ceea ce ar însemna ca alte câteva zeci de picturi, sculpturi si instalatii, incluzând semnaturi ca Warhol, Picasso, Monet, van Gogh sau Pollock, ar putea fi gasite la aceeasi adresa: Strada Al Luqta, cartierul Orasul Educatiei, Doha, Qatar.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper