Cand primavara înfrunta iarna

Un articol de MIKE DAVIS

În momentele de mari prefaceri sociale, analogiile zboara în toate directiile ca schijele în urma unei explozii. Electrizantele proteste din 2011 – primavara araba aflata în plina desfasurare, „fierbintile“ veri iberice si elene, toamna „ocupata“ din Statele Unite – au fost în mod inevitabil comparate cu anni mirabiles 1848, 1905, 1968 si 1989. Evident ca unele aspecte fundamentale sunt aplicabile si astazi, iar unele modele clasice se repeta. Tiranii tremura, lanturile se rup si palatele sunt luate cu asalt. Strazile devin un soi de laboratoare magice în care sunt creati noi cetateni si tovarasi, iar unele idei radicale capata brusc o forta telurica. Iskra devine Facebook. Dar va persista pe cerul iernatic aceasta cometa a protestelor, sau se va dovedi a fi doar o scurta si naucitoare ploaie de meteoriti? Dupa cum ne avertizeaza soarta altor asemenea „zile revolutionare“ din trecut, primavara este cel mai scurt dintre anotimpuri, mai ales atunci când comunarzii lupta în numele unei „lumi diferite“ pentru care n-au nici vreun plan precis si nici vreo imagine idealizata.
Dar, poate ca toate astea vor veni mai târziu. Pentru moment, supravietuirea noilor miscari sociale – ocupantii, indignados, micile partide anti-capitaliste europene si noua stânga araba – necesita ca acestea sa-si împlânte radacini mai adânci în rezistenta de masa împotriva catastrofei economice globale, ceea ce presupune la rându-i – hai sa fim sinceri – ca actuala propensiune catre „orizontalitate“ sa lase loc pentru suficienta „verticalitate“ disciplinata pentru a putea dezbate si pune în aplicare niste strategii organizatorice concrete. E cale înspaimântator de lunga numai pentru a ajunge la punctul din care au pornit tentativele anterioare de construire a unei noi lumi. Dar aceasta noua generatie a facut macar acel curajos prim pas într-acolo.
Oare adâncirea acestei crize economice, ce a cuprins acum aproape întreaga planeta, va suscita, în mod automat, si accelerarea reînnoirii globale a stângii? Ideile ce urmeaza nu sunt altceva decât speculatiile mele. Menite a provoca la discutie, ele sunt, pur si simplu, o meditatie asupra unora dintre specificitatile istorice ale evenimentelor din 2011 si a consecintelor pe care acestea le-ar putea avea în urmatorii câtiva ani. Premisa implicita de la care pornesc este ca al doilea act al acestei drame va cuprinde mai ales scene de iarna, ce se vor desfasura pe fundalul prabusirii cresterii economice determinate de exporturi din tarile BRIC si al unei stagnari continue în Europa si Statele Unite.
Cosmaruri capitaliste
Mai întâi, trebuie sa ne „scoatem palaria“ în fata valului de spaima si panica ce a ravasit „mesele împaratesti“ ale capitalismului. Ceea ce, cu numai un an de zile în urma, era de neconceput, chiar si pentru cei mai multi dintre marxisti, este acum un spectru ce bântuie paginile de opinie ale ziarelor de afaceri: iminenta distrugere a unei mari parti din cadrul institutional al globalizarii si subminarea ordinii internationale rezultate în urma revolutiilor din ’89. Exista o temere crescânda ca actuala criza a zonei euro, urmata de o eventuala recesiune sincronizata la scara planetara, ne-ar putea întoarce la o lume a anilor ’30, alcatuita din blocuri comerciale si monetare semi-autarhice, framântate de resentimente nationaliste. Într-un astfel de scenariu, reglementarea hegemonica a banilor si a cererii nu ar mai exista: Statele Unite ar fi prea slabe, Europa, prea dezorganizata, iar China, cu picioarele ei de lut, prea dependenta de exporturi. Toate puterile de rangul doi si-ar dori propriile polite de asigurare bazate pe uraniu îmbogatit; razboaiele nucleare regionale ar deveni o posibilitate. O exagerare? Probabil, dar asa este si credinta în posibilitatea unei întoarceri în timp, înspre tumultuosii ani ’90. Creierele noastre analoage pur si simplu nu pot rezolva toate ecuatiile diferentiale generate de fragmentarea incipienta a zonei euro, sau de ruperea unei garnituri în motorul de crestere al Chinei. În vreme ce explozia de pe Wall Street, din 2008, a fost prezisa, cu mai multa sau mai putina precizie, de diversi specialisti, ceea ce se napusteste acum asupra noastra depaseste cu mult puterea de predictie a oricarei Cassandre, sau, la drept vorbind, chiar a trei Karl Marcsi.
De la Saigon la Kabul
Daca apocalipsa neoliberala bate cu-adevarat la usa, Washingtonul si Wall Street-ul, responsabile pentru dinamitarea nu doar a sistemului financiar nord-atlantic, ci si a Orientului Mijlociu (dar si pentru spulberarea oricarei sanse de atenuare a dezastrului climateric), vor fi percepute ca principalii sai îngeri exterminatori. Retrospectiv vorbind, invadarea de catre Bush a Irakului si Afghanistanului poate fi considerata un act de supraextindere determinata de un imens orgoliu: victorii fulger si iluzii de omnipotenta, urmate de îndelungi razboaie de uzura si atrocitati ce risca sa se sfârseasca si pentru Washington la fel de rau cum s-a sfârsit, cu un sfert de secol în urma, aventura Moscovei peste Oxus. Pe unul dintre fronturi, Statele Unite s-au ciocnit de talibanii sustinuti de Pakistan, pe celalalt, de siitii sprijiniti de Iran. Desi e în continuare legat ombilical de Israel, pastrându-si capacitatea de a împânzi cerul cu drone ucigase sau de a coordona un atac NATO letal, Washingtonul s-a dovedit incapabil sa obtina garantarea imunitatii fortelor americane din Irak, prin care ar fi putut sa limiteze numarul de soldati pe care trebuia sa-i mentina pe teren într-un stat-cheie al Orientului Mijlociu. Revoltele democratice din Tunisiasi Egipt i-au silit pe Obama si pe Clinton sa aplaude politicos decapitarea a doua dintre regimurile lor preferate.
Avantajul evident al unei retrageri – o echilibrare mai rationala a fortei si obiectivelor militare americane în situatia reducerii resurselor financiare si a puterii sale economice mondiale – continua sa fie prizonierul planurilor nebunesti nascocite la Tel Aviv, constituind, în acelasi timp, o amenintare mortala la adresa absolutismului saudit. Chiar daca vastele rezerve de titei greu canadiene si gazele de sist din Allegheny reduc dependenta directa a Statelor Unite de câmpurile din Orientul Mijlociu, ele nu descatuseaza economia americana, cum sustin unii, de pretul mondial al energiei, profund influentat de politicile din Golf.
Un 1848 arab
Înca nedesavârsita revolutie politica araba este covârsitoare prin amploarea si energia ei sociala, o surpriza istorica comparabila cu 1848 si 1989. Ea restructureaza geopolitica Africii de Nord si a Orientului Mijlociu, lasând Israelul în urma, ca pe un avanpost depasit al Razboiului Rece (si, ca atare, mai periculos si imprevizibil ca niciodata) dar permitând Turciei, respinsa de Uniunea Europeana (ceea ce, dupa cum s-a dovedit, nu-i neaparat un lucru rau), sa recâstige o influenta majora în teritorii ce apartinusera odinioara otomanilor. În Egipt si Tunisia, revoltele au contribuit la reabilitarea întelesului autentic al democratiei în fata variantelor edulcorate vehiculate de NATO, suscitând multiple si provocatoare paralele cu diversele „revolutii florale“ din trecut si din prezent. La fel ca în 1848 si 1989, mega-intifada araba este o reactie în lant împotriva unor sisteme autocratice regionale, într-o prima instanta, Egiptul putând fi comparat cu Franta, iar într-o a doua, poate cu Germania de Est. Rolul Rusiei contrarevolutionare este jucat astazi de Arabia Saudita si de emiratele din Golf. Turcia întruchipeaza Anglia liberala, ca model regional de parlamentarism moderat si succes economic, în vreme ce palestinienii (fortând analogia pâna la limita) sunt o cauza pierduta si romantica, asemenea polonezilor, iar siitii, niste outsideri furiosi, ca sârbii si slovacii. (În ceea ce-l priveste, „Financial Times“ l-a încurajat recent pe Obama sa gândeasca ca un „nou Metternich“.)

Merita sa frunzarim voluminoasele scrieri ale lui Marx si Engels despre 1848 (cât si comentariile ulterioare ale lui Tro?ki) în cautarea unor intuitii asupra mecanismelor fundamentale ale unor astfel de revolutii. Un exemplu este convingerea lui Marx, devenita în timp aproape o dogma, potrivit careia, în Europa, nicio revolutie – fie ea democrata sau socialista – nu va avea sanse de reusita pâna când Rusia nu va fi, fie înfrânta într-un mare razboi, fie revolutionata din interior. Daca o înlocuim cu Arabia Saudita, teza se sustine si acum.
Partidul poporului
Islamul politic câstiga un mandat popular la fel de covârsitor (desi, poate nu cu mult mai durabil) ca acela acordat de evenimentele din 1989 liberalilor est-europeni. Nici n-ar fi putut fi altfel. În ultima jumatate de secol, Israelul, Statele Unite si Arabia Saudita – primele doua prin invazii, cea din urma, prin prozelitism – aproape ca au distrus politica laica în lumea araba. Într-adevar, odata cu inevitabila prabusire a ultimului lider Baas, în buncarul sau din Damasc, din marile miscari politice pan-arabe ale anilor ’50 (nasserismul, comunismul, baasismul, fratia musulmana) n-au mai ramas decât Fratia si rivalii sai wahhabiti.
Fratia, care a asteptat peste 75 de ani sa ajunga la putere, în pofida sustinerii populare masive, estimate la câteva milioane de oameni, de care s-a bucurat de-a lungul Vaii Nilului în anii ’40, poate fi considerata suprema „fata mare“ a miscarilor politice, îndeosebi în leaganul sau de nastere egiptean. Persistenta acestei venerabile miscari politice multinationale în cel putin cinci tari arabe constituie, de asemenea, una dintre principalele diferente ce o deosebesc de predecesoarele sale europene. Atât în 1848, cât si în 1989, miscarile democratice populare nu aveau decât niste organizatii politice embrionare. De fapt, în 1848, în afara Statelor Unite, aproape ca nici nu existau partide politice de masa în sensul modern al cuvântului. Pe de alta parte, în 1989-91, vidul lasat de lipsa organizatiilor politice si a expertilor în campanii electorale a fost repede umplut de o sleahta agresiva de conservatori germani si comisari de pe Wall Street, care i-au înlaturat imediat pe conducatorii revolutionari autentici.
Fratia, în schimb, a dominat în tacere, asemenea Sfinxului, scena politica egipteana. Masivele sale organizatii-paravan, ce operau la limita legalitatii, au construit impresionante elemente ale unui stat alternativ, printre care si niste retele de binefacere esentiale pentru supravietuirea celor aflati la limita subzistentei. Lista martirilor sai (între care se afla si „Leninul islamic“, Sayyid Qutb, ucis de Nasser în 1966) le este la fel de familiara celor mai multi dintre egiptenii piosi pe cât le sunt regii englezilor, sau presedintii americanilor. În pofida temutei imagini pe care o are în Occident, în timp, ea a îmbratisat si aspecte ale islamismului pietei-libere, reprezentate de Partidul Dreptate si Dezvoltare, aflat la conducere în Turcia.
Un optsprezece brumar al Egiptului?
Totusi, dupa cum o demonstreaza limpede prima etapa a alegerilor parlamentare egiptene, Fratia nu mai poate pretinde ca este unica reprezentanta a pietatii populare. Faptul ca proaspat înjghebatul partid salafit Al-Nour ar putea câstiga pâna la 24 la suta din voturi (fata de cele 38 de procente ale Fratiei) evidentiaza framântarile din structura de baza a societatii egiptene. Într-adevar, în pofida neparticiparii lor initiale la revolutia de pe 25 ianuarie, salafitii ar putea constitui acum cea mai mare organizatie de cadre din lumea sunita. Calcând pe urmele Fratiei si beneficiind de finantarea regeasca a Riyadului, acestia cultiva un conflict justitiar si rau-prevestitor cu sufitii si coptii. Balanta de putere dintre cele doua tabere islamiste va fi decisa, probabil, de-a lungul anului urmator, de pretul pâinii si de politica armatei. Daca Fratia ar fi ajuns la putere cu câtiva ani în urma, cresterea economica mondiala ar fi sporit atractivitatea unei eventuale urmari a „caii turcesti“. Dar acum, când spectrul colapsului se întrevede la orizont, paradigma Ankarei (asemenea modelului Brazilian pentru America de Sud) si-ar putea pierde avântul economic si, odata cu el, si atractivitatea în regiune.
Pe de alta parte, daca saracia se accentueaza si amenintarile la adresa islamului sunt percepute ca fiind din ce în ce mai presante, imaginea publica a salafitilor – incoruptibili, a-politici si izolationisti – va deveni, în mod automat, irezistibila. Fara îndoiala ca unele elemente ale armatei egiptene au analizat deja „optiunea pakistaneza“ a unei aliante formale, sau tacite cu salafitii. O varietate de împrejurari ar putea favoriza un astfel de scenariu: continuarea împotrivirii generalilor la un transfer semnificativ de putere; incapacitatea Fratiei de a îndeplini asteptarile minime privitoare la nivelul de trai al populatiei; sau transformarea coalitiei dintre stânga si liberali în arbitrul majoritatilor parlamentare. (În ceea ce-l priveste, Israelul ar putea destabiliza democratia egipteana cu un singur atac aerian. Si cum ar raspunde partidele sunite la un atac asupra Iranului?)
În orice caz, de la Nasser încoace, stânga egipteana a studiat temeinic „Optsprezece Brumar“ al lui Marx. Stie totul despre plebiscite, lumpenproletariat, conducatori napoleonici si saci de cartofi. Alaturi de muncitori si de tineri de toate coloraturile politice, grupusculele si retelele sale au fost prezente nu doar la revolutia de pe 25 ianuarie, ci si la reocuparea Pietei Tahrir, din noiembrie. Un guvern preponderent islamic va garanta, oare, dreptul noii stângi si al sindicatelor independente de a face campanie si de a se organiza liber? Aceasta va fi testul de capatâi al democratiei egiptene.
Defectiunea mediteraneana
În acelasi timp, sudul Europei se confrunta cu aceeasi devastare prin ajustare structurala si austeritate fortata prin care a trecut si America Latina în anii ’80. Ironia e de-a dreptul ucigatoare. Cu toate ca nordul si centrul Europei par sa sufere brusc de o profunda amnezie, în urma cu câtiva ani, presa financiara lauda Spania, Portugalia si chiar si Grecia (alaturi de Turcia non-europeana) pentru competenta lor în reducerea cheltuielilor publice si maximizarea ratelor de crestere. Imediat dupa dezastrul de pe Wall Street, Uniunea Europeana îsi concentrase îngrijorata atentia asupra Irlandei, tarilor Baltice si statelor est-europene. Zona Marii Mediterane era perceputa ca fiind relativ bine protejata de tsunamiul ce traversa Atlanticul cu viteza sunetului.
Coasta araba a Mediteranei era foarte putin implicata în trombozatele circuite de investitii de capital si tranzactii cu produse financiare derivate, având o expunere directa minimala la criza financiara. Pe celalalt mal, sudul Europei avea, în general, niste guverne ascultatoare si, în cazul Spaniei, banci puternice. Italia era, pur si simplu, mult prea mare si bogata ca sa esueze, iar Grecia, chiar daca era oarecum sâcâitoare, avea o economie liliputana (nici macar 2 procente din PIB-ul UE) ale carei „nazbâtii“ nu constituiau o amenintare la adresa „uriasilor“. Optsprezece luni mai târziu, niste Rush Limbaugh germani si austrieci urlau ca din gura de sarpe despre „cucoanele întretinute“ din sudul Europei care îi santajeaza pe burghezii prevazatori, silindu-i sa-si cedeze economiile si sa-si vânda copiii pentru ca grecii sa faca revolutie din zori si pâna-n seara, iar spaniolii sa-si poata prelungi siesta. Totusi, cu la fel de multa îndreptatire s-ar putea sustine si ca succesul Germaniei este cel care distruge, de fapt, zona euro. Cu Mexicurile sale „low-cost“ dinspre est, incomparabilele sale avantaje de productivitate si fanatismul cu care tinteste excedentul în exporturi, Germania face o concurenta neloiala confratilor sai din sudul Europei. Între timp, unele dintre cele mai profitabile relatii de export întretinute de Uniunea Europeana sunt cele cu Turcia si statele nord-africane non-petrolifere (34 de miliarde de dolari în 2010), prin care acestea sunt mentinute într-o stare de dependenta de turismul, investitiile si platile sale. Prin urmare, întregul bazin mediteranean este extrem de sensibil la miscarile ciclice ale cererii si ofertei, si la fluctuatia ratelor dobânzii din Uniunea Europeana; în vreme ce Germania, Franta, Marea Britanie si alte tari nordice bogate au si alte piete secundare, pe care le pot folosi pentru a amortiza socurile primite.
Moneda euro este volantul acestei economii cu mai multe viteze a Europei Mari. Pentru Germania, moneda euro functioneaza ca o marca mai performanta care, pentru ca e mai putin vulnerabila la fluctuatii subite, garanteaza un pret competitiv pentru exporturile germane, fara sa diminueze puterea efectiva de veto a Berlinului în cadrul economiei Uniunii. Pe de alta parte, pentru cei din sudul Europei, acesta este un târg faustic, care, în vremuri bune, atrage capital, dar în vremuri de restriste face imposibila utilizarea instrumentelor monetare pentru combaterea deficitului comercial si a somajului. Acum, când varsatul de vânt eleno-iberic a infectat Italia si ameninta Franta, Berlinul si Parisul propun o viziune austera asupra Europei monedei unice: integrarea fiscala prin revizuirea tratatului. Dupa ce ca au pierdut deja controlul asupra politicilor lor monetare, fiind fortate sa-si spolieze sectoarele publice sub atenta supraveghere a tehnicienilor Uniunii si Fondului Monetar International, tarilor datornice li se cere acum sa accepte posibilitatea unui veto franco-german permanent asupra bugetelor si a cheltuielilor lor publice. În secolul nouasprezece, Marea Britanie îsi trimitea adesea cuirasatele pentru a impune astfel de conditii tarilor rau platnice din America Latina, sau Asia. La fel au procedat si aliatii la Versailles, când au îngenuncheat Germania, plantând semintele din care a crescut cel de-al Treilea Reich.
Fie prin supunerea fata de dictatul Sarkozy-Merkel, sau prin intrarea în incapacitate de plata si iesirea din zona euro (si poate chiar din Uniune), economiile mediteraneene sunt condamnate la ani buni de instabilitate si hiper-somaj. Locuitorii lor, însa, nu vor capitula cu una cu doua. Cum, în anii ’70, au fost extrem de aproape de niste autentice revolutii sociale, Portugalia si Grecia pastreaza cele mai dure culturi de stânga din Europa. În Spania, noul guvern conservator ofera o tinta mare si extrem de apetisanta proaspat revigoratei Stângi Unite si mult mai cuprinzatoarei, dar înca amorfei, miscari de protest a tinerilor. De fapt, taciunii anti-capitalismului sunt pe cale sa reaprinda scânteia revolutiei în întreaga Europa. Cu toate acestea, dreapta anti-Bruxelles si anti-emigratie ar putea avea mult mai mult de câstigat decât stânga de pe urma destramarii zonei euro si a strângerii rândurilor în jurul nucleului Uniunii. La fel ca în cazul salafitilor din Egipt, sau al Tea Party-ului din Statele Unite, partidele din noua dreapta europeana sunt pregatite sa livreze tapi ispasitori si politici identitare pe banda rulanta. Pentru stânga anti-capitalista din vestul Europei, cea mai mare ambitie ar fi sa reocupe spatiul pe care l-au detinut comunistii în cele trei decenii de dupa 1945. Pe de alta parte, miscarile conduse de Marine Le Pen si Geert Wilder au destule sanse sa constituie o provocare serioasa pentru mult mai semnificativele numeric si bine dotatele partide conservatoare din tarile lor. Preluarea conducerii Partidului Republican din Statele Unite de catre extrema dreapta le poate sluji drept sursa de inspiratie.
Motorul revoltei
Revoltele universitare din Europa si America anului 1968 erau alimentate, atât spiritual, cât si politic, de catre Ofensiva Tet din Vietnam, de gherilele latino-americane, de revolutia culturala din China si de lupta negrilor din ghetourile americane. În mod asemanator, indignatii de anul trecut s-au inspirat din exemplul Cairo-ului si-al Tunisului. (Cele câteva milioane de copii si nepoti ai emigrantilor arabi care traiesc în sudul Europei fac ca aceasta legatura sa fie extrem de vie si de militanta.) Drept rezultat, tineri entuziasti ocupa acum piete de pe ambele maluri ale fundamentalei Mediterane braudeliene. Cu toate acestea, în 1968, putini dintre tinerii albi care protestau în Europa (cu semnificativa exceptie a Irlandei de Nord) si Statele Unite împartaseau aceeasi realitate existentiala cu omologii lor din Sud. Chiar daca erau profund alienati, majoritatea erau cât se poate de îndreptatiti sa astepte transformarea diplomelor lor universitare în banoase cariere burgheze. Astazi, în schimb, perspectivele care îi asteapta pe multi dintre protestatarii de la New York, Barcelona si Atena sunt mult mai sumbre decât cele ale parintilor lor, fiind mai apropiate de cele ale colegilor lor din Alexandria si Casablanca. (Daca ar fi absolvit acum zece ani, unii dintre „ocupantii“ parcului Zuccotti s-ar fi putut instala confortabil în posturi le de peste 100.000 de dolari pe an, oferite de diversele banci, sau fonduri de investitii. Astazi, lucreaza la Starbucks.)
Potrivit OIM, la nivel mondial, somajul în rândul tinerilor a atins niveluri record – între 25 si 50%, în majoritatea tarilor în care au loc proteste de tineret. În plus, în creuzetul nord-african al revolutiei arabe, detinerea unei diplome universitare se afla într-o relatie invers proportionala cu probabilitatea gasirii unei slujbe. Daca tinem cont de datoriile acumulate în acest scop, si în alte tari, investitia familiala în educatie aduce profituri negative. În acelasi timp, accesul la învatamântul superior a devenit din ce în ce mai restrictiv, mai ales în America, Marea Britanie si Chile.
Coada la pâine
Criza economica combina o scadere a valorii activelor populatiei (valoarea caselor si, astfel, a capitalului familiilor din Statele Unite, Irlanda, Spania) cu o inflatie accentuata a bunurilor de consum esentiale, îndeosebi a alimentelor si combustibililor. În teoria economica clasica, în care se asteapta ca miscarea generala a preturilor sa evolueze la unison cu ciclul de afaceri, despartirea celor doua este neobisnuita; în realitate, ea ar putea fi chiar mai rau prevestitoare decât credem. Criza ipotecara din Statele Unite si din alte colturi ale lumii este intim legata de criza financiara generala si nu va fi solutionata decât prin interventie guvernamentala sau prin simpla devalorizare. Pe masura ce industria asiatica îsi încetineste ritmul, iar nivelul productiei irakiene creste, pretul de baza al titeiului ar putea creste la rândul lui. (Dezbaterea în jurul atingerii maximului potential al rezervelor de petrol pare sa fie nu doar nedeterminabila, ci si interminabila.) Cresterea pretului la alimente pare sa fie, însa, o tendinta seculara, determinata de forte predominant externe crizei financiare si încetinirii ritmului industrial. De fapt, înca de la începutul anilor 2000, din ce în ce mai multi experti avertizeaza ca sistemul mondial de siguranta alimentara e în pragul colapsului. Cauzele acestei stari de fapt sunt multiple, alimentându-se si amplificându-se reciproc: deturnarea terenurilor cerealiere înspre productia de biocombustibili si cresterea animalelor; reducerile neoliberale ale subventiilor pentru alimente si preturi; specula fara nicio limita cu terenuri agricole si contracte futures; lipsa de investitii în cercetarea agricola; preturile fluctuante ale energiei; epuizarea solurilor si a straturilor acvifere; seceta si schimbarile climatice, s.a.m.d. În masura în care încetinirea procesului de crestere va diminua unele dintre aceste presiuni (chinezii vor mânca mai putina carne, spre exemplu), impulsul brut pe care îl va da cresterea populatiei – înca trei miliarde pe parcursul vietii actualilor protestatari – va mentine presiunea cererii la cote ridicate. (Dupa cum era de asteptat, OMG-urile au fost promovate ca solutie miraculoasa, cel mai probabil, însa, nu pentru productivitatea lor la hectar, ci pentru profitul pe care li-l aduc marilor concerne agricole.)
„Pâine“ a fost cea dintâi dintre cererile din Piata Tahrir, iar cuvântul rasuna la fel de puternic în timpul Primaverii Arabe pe cât a facut-o în acel faimos octombrie rusesc. Motivele sunt simple: egiptenii de rând, bunaoara, cheltuie aproape 60 la suta din bugetul familial pe combustibil (pentru încalzit, gatit, transport), faina, uleiuri vegetale si zahar. În 2008, preturile la aceste bunuri de larg consum au crescut cu 25 de procente, urmate imediat de o crestere abrupta, cu 12%, a procentului oficial al saracilor. Daca aplicam acelasi raport si în alte „tari cu venituri medii“, inflatia produselor de baza (în genere, inflexibile) va sterge o buna parte din acea „clasa de mijloc emergenta“ prezenta în statisticile Bancii Mondiale.
Asteptând aterizarea Chinei
Marx considera California responsabila – „goana dupa aur“ si stimulul financiar pe care aceasta l-a constituit pentru comertul mondial – de sfârsitul prematur al ciclului revolutionar din anii 1840. Imediat dupa 2008, asa-numitele BRIC au devenit noua Californie. Aeronava Wall Street s-a prabusit din înalturi, dar Chinaa continuat sa zboare în formatie strânsa, alaturi de Brazilia si Asia de Sud-Est. India si Rusia au reusit, la rândul lor, sa-si mentina aparatele în aer. Aceasta levitatie prelungita a grupului BRIC a uimit consilierii de investitii, editorialistii pe probleme economice si astrologii profesionisti – toti sustinând ca, de-acum încolo, India sau China ar putea sustine întreaga lume cu o singura mâna, sau ca Brazilia va ajunge, în curând, mai bogata decât Spania. Credulitatea lor euforica venea, bineînteles, din necunoasterea fabuloaselor scamatorii facute de marii prestidigitatori de la Banca Populara a Chinei. Într-o totala opozitie cu acestia, Beijingul si-a exprimat de multa vreme îngrijorarea cu privire la acuta dependenta de exporturi a tarii, neîndestulatoarea putere de cumparare a populatiei si existenta simultana a unei „bule“ imobiliare si a unui deficit de locuinte accesibile.
Spre sfârsitul toamnei trecute, în presa internationala, profesiunile de credinta ale optimistilor au început sa se rareasca, fiind înlocuite în topul preferintelor de scenariul unei „aterizari fortate“ a Chinei. Nimeni, nici macar conducerea chineza, nu stie pentru câta vreme va mai putea economia chineza sa zboare împotriva unor curenti mondiali atât de puternici. Dar lista inevitabilelor victime din rândul pasagerilor straini a fost deja alcatuita: America de Sud,Australia, mare parte a Africii si Asiei de Sud-Est. Si – extrem de interesant – Germania, care face, în prezent, mai multe schimburi comerciale cu China decât cu Statele Unite. În mod evident, o recesiune mondiala care sa cuprinda toate cele trei mari zone de dezvoltare economica ar fi exact acel cosmar neasteptat la care am facut aluzie la început. E aproape o tautologie sa constati ca în tarile BRIC, în care asteptarile populare referitoare la progresul economic au crescut atât de mult în ultima vreme, experienta unei noi pauperizari ar fi aproape intolerabila. Mii de piete publice ar trebui ocupate. Printre care si una numita Tienanmen.
Post-marxistii occidentali – care traiesc în niste tari în care dimensiunea absoluta sau relativa a mâinii de lucru implicate în productie a scazut dramatic în ultima generatie – mediteaza apatic asupra valabilitatii actuale a „actiunii proletare“, obligându-ne sa gândim în termeni de „multitudini“, spontaneitati orizontale, s.a.m.d. Însa, în marea societate în curs de industrializare pe care „Capitalul“ o descrie chiar mai precis decât descrie Anglia victoriana, sau America New Deal-ului, acesta nu este un subiect de dezbatere valabil. Cei doua sute de milioane de muncitori industriali, mineri si constructori chinezi sunt cea mai periculoasa clasa de pe fata pamântului. (Iar pentru a va lamuri, e suficient sa întrebati consiliul de stat de la Beijing.) Trezirea lor din acest vis ar putea decide o data pentru totdeauna daca o planeta socialista este sau nu cu putinta.

 

Traducere: Alexandru Macovei

Text preluat de pe platforma CriticAtac.ro

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper