Autobiografie si exil

Un articol de RODICA GRIGORE

James Joyce, Portret al artistului la tinerete, traducere de Antoaneta Ralian, prefata de Dana Craciun, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012.

 

Aparuta in anul 1916, cea de-a doua creatie majora in proza a lui James Joyce, „Portret al artistului la tinerete“ („A Portrait of the Artist as a Young Man“) a fost privita de critica literara atât ca un excelent exemplu de proza autobiografica, cât si ca o indiscutabila reusita la nivelul unei structuri artistice fictionale. In fond, asa cum se poate observa inca din primele pagini ale cartii, James Joyce se identifica in mare masura cu protagonistul sau, Stephen Dedalus, insa, cu toate acestea, „Portretul“ rezista si la nivelul fictiunii, mai cu seama deoarece maniera in care sunt configurate si reelaborate artistic datele biografice se face dupa un model prin excelenta artistic, autorul structurând un text in care nimic nu e de prisos si in care absolut fiecare amanunt se dovedeste a fi relevant: pe de o parte din punct de vedere biografic, iar pe de alta, din punct de vedere artistic. In fond, Joyce ofera astfel cititorului una dintre putinele opere in proza in cuprinsul careia mecanismele autobiografiei sunt transformate in forme (si formule) de expresie ale fictiunii. Citit ca exemplu de text autobiografic, „Portretul“ demonstreaza, in unele fragmente, o sinceritate deconcertanta, pastrând, insa, ca fictiune, o extraordinara unitate si o profunzime a mesajului si a expresiei care sunt apanajul prozei de cea mai buna calitate.
Joyce a folosit ca punct de plecare chiar anii copilariei si adolescentei sale si, implicit, amintirea ca principiu de natura sa opereze selectia, insa a depasit acest nivel implicând in text un accentuat sentiment estetic in conformitate cu care se organizeaza materialul narativ. Insa realitatea nu este identica perfect cu opera de arta astfel rezultata, caci, in paranteza fie spus, gradul in care autorul a modificat sau a nuantat elementele propriei biografii poate fi evaluat daca incercam sa comparam forma finala a „Portretului“ cu extinsul fragment al primei versiuni a textului, publicat postum, cu titlul de „Stephen Hero“. Unitatea tematica este asigurata de sensul catre care evolueaza toate intâmplarile majore prezentate in „Portret“, si anume descoperirea vocatiei artistice a eroului-narator, precum si respingerea clara, de catre acesta, a valorilor (sau a acutei lipse de valori!) din lumea in care traise pâna atunci. Caci Stephen se dovedeste a fi deopotriva produsul mediului social si cultural irlandez, dar si cel mai acut critic al acestuia. Punctul culminant este, fara indoiala, asumarea, de catre Stephen, a unui exil autoimpus – o decizie dificila si deloc conjuncturala, câta vreme ea reprezinta, pe de o parte, punctul de criza al existentei protagonistului (Stephen si Joyce, in egala masura), iar pe de alta elementul fara de care afirmarea acestuia in plan artistic ar fi fost imposibila. Arta lui Joyce este evidenta, insa, si in alta privinta, vizând capacitatea scriitorului de a descrie intotdeauna mediul in care traieste protagonistul exact asa cum acest mediu este vazut din perspectiva copilului si apoi a adolescentului Stephen, iar nu asemenea unui simplu cadru general in care sunt plasate actiunile cartii – varianta care, chiar daca ar fi avut viabilitatea estetica oferita de talentul lui Joyce, ar fi fost lipsita de acea subiectivitate fara de care semnificatia portretului pe care autorul incearca sã si-l faca si a „Portretului“ pe care acesta il scrie si-ar fi pierdut mult din consistenta. Procedând astfel, autorul pune mereu in relatie evolutia lui Stephen cu modul in care acesta percepe lumea in mijlocul careia traieste si surprinde foarte exact cum tocmai Irlanda, cea de care este profund legat, i-a determinat alegerile si l-a facut sa devina o parte exterioara a acelui univers in care nu reusea sa se integreze, oricât de multe legaturi pastra cu el. James Joyce a descoperit de timpuriu ca un asemenea tel artistic necesita o metoda specifica de abordare si ca autobiografia este unica formula care ii poate oferi accesul la adevarul pe care il viza, dar si o forta expresiva care, altfel, i-ar fi lipsit.
In mai multe momente din „Portret al artistului la tinerete“ (text republicat recent in limba romana, in noua traducere – excelenta! – a Antoanetei Ralian), Stephen insista pe nevoia profunda de a se elibera de toate constrângerile care il sufocau in lumea Irlandei, acesta fiind si elementul care l-a facut sa perceapa chiar si la nivel fizic necesitatea imperioasa a exilului, inteles drept conditie esentiala pentru ca ulterior sa poata privi Dublinul si oamenii sai cu acea detasare si obiectivitate care sunt apanajul adevaratei arte a fictiunii si a carei expresie deplina se va regasi in Ulise, marele roman publicat in 1922. Experienta exilului devine, astfel, parte integranta a esteticii lui Joyce, caci in opera sa respingerea oarecum boema a respectabilitatii decorative a clasei de mijloc s-a impletit mereu cu un profund sentiment al inadecvarii la mediul in care crescuse si in care isi petrecuse anii adolescentei. Fara indoiala, scopul este asumarea completa a vocatiei artistice, cu toate dificultatile pe care aceasta le implica. De aici dorinta adesea exprimata de scriitor de a deveni un adevarat Dumnezeu stapân pe propria creatie si situat dincolo, mai presus si mai departe de universul care i-a nutrit / determinat creatia. Caci doar având acea capacitate rara de a ramâne intotdeauna cumva mai sus si de a avea o perspectiva cuprinzatoare asupra existentei artistul poate desavârsi acel demers specific al multiplelor identificari, dar si atinge acea tehnica a punctului de vedere, una dintre modalitatile pe care le-a gasit Joyce pentru a rezolva dificila problema a identificarii aspectelor cu adevarat relevante pentru literatura sa. Desigur, imaginea (si sintagma!) alienarii artistului a devenit un loc comun al criticii literare si o realitate atotprezenta in proza si gândirea secolului XX. Numai ca, in cazul lui Joyce se cuvine sa facem o precizare: anume ca pentru el aceasta alienare – cu toate nuantele sale posibile (insingurare, instrainare etc.) – devine atât o dorinta personala, cât si o necesitate creatoare. Concluzia pe care o va desprinde el insusi este ca Dublinul cuprindea intreaga existenta, in toate nenumaratele sale forme de manifestare, dar, pentru ca acest adevar estetic sa poata fi nu doar afirmat, ci si sustinut de realitatea creatiei literare, scriitorul a fost nevoit sa se desprinda de aceasta lume, câta vreme convingerea sa adânc inradacinata era ca artistul e / ramâne prin excelenta un exilat.
Joyce isi numeste protagonistul Stephen Dedalus si plaseaza, la inceputul textului sau un vers din „Metamorfozele“ lui Ovidiu, menit a-l defini cât mai exact – dar si cât mai simbolic – pe creatorul care construise labirintul din Creta iar apoi isi descoperise noi capacitati creatoare: „Et ignotas animum dimittit in artes.“ („Si a inceput sa se gândeasca la unele mestesuguri necunoscute.“) Caci, inchis fiind de regele Minos in interiorul propriei sale creatii, Dedal evadeaza construindu-si aripile care-l ridica deasupra mitologicului edifciu. In mod asemanator, chiar daca societatea incearca sa lege artistul de un anume spatiu si de anumite realitati, acesta va putea oricând sa le eludeze si sa se elibereze de ele, construindu-si aripile creatiei proprii. Nu intâmplator accentueaza Joyce imaginea pescarusilor care, in „Portret“, la fel cum se va intâmpla mai târziu, in „Ulise“, semnifica zborul artistului, desprinderea sa – chiar daca dureroasa – de realitatile lumii din care face parte. De altfel, Stephen simte foarte de timpuriu nevoia sa gaseasca o cale de a raspunde atitudinii reci pe care colegii de scoala o aveau fata de el si lipsei de intelegere pe care o dovedeau acestia. Insa el intelege, de asemenea, ca atitudinea ostila din partea semenilor face parte si ea din destinul unui veritabil artist – deloc intâmplator, numele pe care-l poarta, Stephen, trimite la primul martir crestin, câta vreme adevaratul artist este, in acelasi timp, exilat, erou si martir. Tocmai de aceea, nu exista in carte nici un element care sa nu fie legat de nevoia imperioasa de a sublinia toate aceste aspecte, menite a configura drumul – nu o data dificil – al descoperirii si afirmarii vocatiei. Textul incepe cu imaginea micului Stephen ascultând povestea pe care i-o spune tatal sau, iar interesul copilului pentru istorisiri e primul lucru pe care cititorul il afla despre acesta: „Cândva, pe vremuri – dar ce mai vremuri erau si acelea – o vaca mugitoare venea pe drum la vale, si vaca asta mugitoare, care venea pe drum la vale, a iesit in calea unui baietas dragut pe care-l chema micul hapaila…“ Apoi, ritmul prozei se schimba si trebuie sa mentionam ca „Portretul“ este scris cu o uluitoare diversitate de stiluri, fiecare dintre acestea redând perfect situatiile cu care se confrunta protagonistul sau intâmplarile ce-i marcheaza existenta – etapa absolut necesara pentru descoperirea importantei vocilor, tonurilor si tonalitatilor care isi va gasi expresia remarcabila in „Ulise“. Un veritabil artist al cuvântului trebuie sa stie, deci, sa treaca de la tonalitatile lirice la cele epice, dar sa aiba si abilitatea de a stapâni domeniul dramaticului, inteles ca nivel superior al impersonalitatii si obiectivizarii expresiei – si, deopotriva, a exilului. „Portretul“ include toate aceste etape, devenind expresie a traseului devenirii artistice a lui Stephen, culminând cu extrasele din jurnalul lui Dedalus, de-acum gata, dovada chiar obiectitatea si luciditatea din aceste secvente, sa paraseasca Dublinul pentru a-l contempla si exprima mai bine de la distanta.
Familia, tara natala si religia sunt cele trei mari coordonate pe care protagonistul le are in vedere de la bun inceput, la care se raporteaza si fata de care adopta pozitii diferite si din ce in ce mai nuantate si care sunt de natura a-i configura devenirea. Astfel ca nici detaliile aparent neinsemnate, cum ar fi disputa de la masa de Craciun, din familie, cu privire la Parnell si la specificul irlandez nu sunt lipsite de importanta, la fel cum si zbaterea – si spaimele – determinate de religie si mai cu seama de modul in care aceasta este explicata elevilor trebuie sa aiba loc tocmai pentru a potenta momentele de implinire artistica de mai târziu. Dar drumul catre aceasta implinire nu e deloc usor si nici lipsit de ocolisuri. Desigur, tentatia cea mai mare – dar si teama cea mai profunda – e reprezentata de religie, la un anumit moment, adolescentul Stephen fiind tentat sa se imagineze in postura de iezuit, ba chiar fiind flatat de ipostaza aceasta, datorita puterii cuvântului, pe care el o intuieste intr-o posibila cariera ecleziastica, pe care el o intelege drept unica alternativa la vocatia artistica. Dar ispita e invinsa si momentul de cumpana depasit, acesta fiind doar necesara treapta pentru limpezirea de sine si pentru capacitatea de a ajunge la nivelul superior de contemplare a frumusetii eterne – de asta data, insa, cu o deplina detasare. Crezul esteic al exilului si al indepartarii deliberate de familie, de prieteni, tara sau religie este acum afirmat cu intreaga convingere a unui artist constient de capacitatea sa de a crea si de a transforma, astfel, lumea. Iar de aici, drumul spre uluitorul si labirinticul edificiu din „Ulise“ este deschis, Joyce trebuind sa identifice doar calea de intrare si pe aceea de iesire dintr-o constructie romanesca ce va reconfigura proza moderna si ii va prefigura un alt destin.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper