Astenii de primavara

Un articol de C. STANESCU

Ceva ce seamana cu o amintire din „cimitirul tineretii“ lui scrie in „România literara“ ilustrul nostru subaltern de la „Scânteia tineretului“, Alex Stefanescu. Intitulata „Noi si americanii“, amintirea e, in realitate, expresia unei depresiuni adânci pricinuite nu de trecut, dar de actualitatea dezordonata si periculoasa a zilelor noastre. „Sub aparenta ei pasnica, România a ajuns o tara primejdioasa. In cuprinsul ei te simti in nesiguranta de dimineata pâna seara si de seara pâna dimineata. Nici in tarile in care au loc razboaie nu se traieste atât de periculos. Nu se aud focuri de arma (decât uneori, când automobilistii se cearta intre ei si isi rezolva conflictele cu pistolul). Dar dezordinea este atât de mare, incât, practic, se poate intâmpla oricând, orice.“ Niciodata n-a fost mai actuala ca acum – articolul apare la „Actualitatea“ revistei – fabula povestii despre caramida sau drobul de sare ce stau sa cada oricând de oriunde in capul omului expus fara aparare unei agresiuni iminente, prada unei nesigurante cu iz metafizic: „Poti sa cazi intr-o gura de canal fara capac. Poti sa deschizi usa unui lift si sa pasesti in gol, fiindca liftul nu se gaseste acolo. Poti sa te electrocutezi când umbli la frigider, intrucât priza prevazuta cu borne pentru legatura cu pamântul nu are legatura cu pamântul. Poti sa te otravesti bând whisky falsificat. Poti sa te trezesti cu un cutit in stomac, pentru ca ai protestat, in autobuz, impotriva unor hoti de buzunare. Poti sa treci, la semafor, pe verde, si sa fii calcat de o masina care are tot verde, din cauza ca semaforul e defect. Poti sa fii rapit de pe strada si lichidat, dupa ce semnezi, sub amenintare, un act de cedare a locuintei. Poti sa mori lent, de silicoza, respirând zilnic praful orasului (300 de tone de praf pe kilometrul patrat). Poti sa sari in aer, in timp ce te uiti la televizor, din cauza unei scurgeri de gaze de la subsolul blocului. Poti sa mori cu coloana vertebrala fracturata, din cauza unui porc care, plictisit de captivitatea intr-un balcon, sare peste balustrada. Poti sa cazi epuizat, dupa opt ore de asteptat la o coada la care se plateste impozitul. Poti sa mori de inima…“ Sub aceasta formidabila dezordine, in România se traieste periculos si cu frica in sân: „Frica aceasta are si consecinte politice. Dezordinea din România este confundabila cu competitia nemiloasa pe care o promoveaza capitalismul. Si pe care o favorizeaza democratia. Drept urmare milioane de oameni au inca nostalgia comunismului. Comunismul insa se baza, in esenta lui, pe arta de a inspira frica. Era o ordine mai infricosatoare decât dezordinea. Era o frica de ceva nedefinit“. Ca si frica de drobul de sare, „frica inspirata de regimul comunist are ceva sumbru-metafizic. Frica inspirata de dezordinea de azi din România este o frica animalica, de genul celei de care este cuprinsa populatia in timpul cutremurelor sau inundatiilor“. Drept urmare, „Nu ma mai bucura, ca altadata, iesirea soarelui din nori. Când afara se face frumos, când simt efluviul de viata urcând in toate capilarele existentei ma gândesc, posomorât, la cresterea automata a numarului de infractiuni. Undeva, in cer, cineva intoarce butonul unui potentiometru si da la maximum agitatia zilnica a oamenilor. Totul se activeaza si se intensifica, in sensul rau al acestor cuvinte. Simpla imbrânceala se transforma in bataie sângeroasa, hârjoneala amoroasa – in viol, joaca – in vandalism“. Cu aceasta imagine a insecuritatii si violentei in minte autorul marturiseste: „In momentul in care scriu aceste rânduri este vreme frumoasa. Ma uit atent la oamenii de pe strada si vad clar cum unii sunt la numai un pas de salbaticie“. Fara sa auda chiar materia plângând, Alex Stefanescu devine un bacovian in primavara si se bucura cu cinism sardonic când se innoreaza, când se face frig si ploua sau ninge: „Loviti de rafalele ploii sau de viscol, iubitii mei compatrioti se infasoara in paltoane, merg cu pasi masurati pe strada si tin gura inchisa. Par civilizati“. Civilizati ca niste stane de piatra. S-ar prea putea ca stenograma acestei actualitati teribile sa fie simptomul si expresia memorabila a unei astenii de primavara: articolul este scris in preajma zilei e 1 mai, Sarbatoarea internationala a muncii.
Basca poetului
O cearta curat provinciala s-a iscat intre Suceava, orasul vechiului scaun domnesc, si Iasi, capitala culturii românesti. Protagonistii acestei polemici provinciale sunt dnii Ion Filipciuc si Constantin Arcu – amândoi prea bine cunoscuti pentru sârguinta cu care slujesc fiecare in felul sau cultura româna. Mai cârcotas din fire, dar documentat cu o arhiva in spate, dl Filipciuc ii arunca, din „Cronica veche“ de la Iasi, vorbe grele dlui Arcu de la „Bucovina literara“ din Suceava pentru ca acesta si-a permis o „aniversare apriorica“ (!) facând revista pe care o conduce mostenitoarea cui nu este! Fireste, e la mijloc o chestiune de istorie literara ce se cade elucidata. Dar de aici pâna la gloantele polemice si pamfletare cu care cei doi protagonisti se impusca de la distanta e o cale lunga. Pâna la lamurirea diferendului care a incins peste masura spiritele, sa lasam cearta si sa citim revista. O rubrica de citit in „Bucovina literara“ este aceea dedicata „invitatului revistei“, un invitat provocat si lasat sa spuna tot ce stie si ce-i trece prin minte, cu conditia ca talentul lui sa merite aceasta libertate netarmurita. O merita pe deplin. Astfel, am citit cu sufletul la gura „compendiul“ de istorie locala si personala din interviul poetului Lucian Vasiliu, invitatul revistei „Bucovina literara“, nr.1-2, ianuarie-februarie 2012. Intreg interviul bunului poet ramas din 1980, cum spune, „in terenul institutiei muzeale iesene (casa „Vasile Pogor“) pâna astazi“ e apasat de trecut, de arhive si de… dosarul fabricat de rauvoitori: „Voi finaliza, probabil, o carte pe aceasta tema. Adun documente, probe, idei. Vreau sa (ma) lamuresc mai bine, prin ce am trecut, eu, familia, comunitatea. Rog, pentru detalii, analiza, diagnostic a se vedea pe Internet raspunsul oficial al CNSAS. Verdictul institutiei abilitate este clar: «Nu i se pot atribui calitatea de lucrator/ colaborator al Securitatii». In rest, sunt speculatii, intoxicari, discreditari“. In rest, marturisesc, nu ma intereseaza deloc „dosarul“ poetului, ci numai „averea“ lui, talentul ce-l face invulnerabil. Iata o „Declaratie de avere“ a poetului Lucian Vasiliu: „Basca mi-a fost daruita/ in copilarie/ de chiar prozatorul John Steinbeck/ Sepcile proletarilor din familia mea/ stau aliniate la vedere,/ cu vizibile pete de sânge/ din conflicte de strada/ Palaria de paie (de apicultor/ a tatalui meu, preotul interbelic Stefan)/ a fost cumparata la Cernauti,/ in vremea studentiei entuziaste/ Casca de soldat a bunicului/ a fost salvata in timpul unui asalt/ pe malul Nistrului/ la Soroca/ Beretele, tichiile, chipiurile,/ turbanele, cilindrurile, mitrele/ au fost achizitionate cu diferite ocazii/ (talcioc, târg, bazar)/ Coiful de carton este din perioada/ in care jucam rolul lui Don Quijote/ pentru fiul lui Cezar/ Caftanul l-am primit premiu literar la Tecuci;/ este replica a celui purtat de poetul logofat/ Costache Conachi/ pe când se pregatea sa candideze la tronul/ Moldovei/ Caciulita de noapte a apartinut unei matusi/ care citea seara de seara literatura rusa/ Boneta este un suvenir de la medicul scriitor Vasile/ Voiculescu, din vremea când slujea/ la Spitalul municipal Bârlad/ Fesul lui nenea Iancu – I. L. Caragiale/ a fost achizitionat la o licitatie publica/ dupa caderea zidului la Berlin. Nu posed decât/ o replica fotografica/ Jobenul mi-a fost inmânat de Matei Visniec/ la plecarea lui definitiva din tara/ (locuia la subsol, pe strada Galati,/ iar la vama/ abia a reusit sa treaca cu desaga de piese de teatru)/ Ar mai fi multe lucruri de mentionat/ privitoare la aceasta colectie de muzeograf/ de primavaravaratoamnaiarna,/ (de pilda cusma lui Mos Nichifor Cotcariul,/ purtata un timp si de bucovineanul Luca Pitu)/ Dar ma opresc aici cu declaratia mea/ de hidalgo cu capul in nori./ Ma astept oricând la perchezitii“. Cititorii fac „perchezitia“ talentului, nu a dosarului: „Declaratia de avere“ de mai sus ii confirma pe deplin talentul. Fiinta vulnerabila, poetul e puternic si victorios in travesti: cu basca lui John Steinbeck sau coiful de carton al lui Don Quijote. „Istoria este poezia invingatorilor, iar poezia istoria celor invinsi“ – spune un alt invitat al revistei „Bucovina literara“: Ioan Es. Pop, autorul neuitatului „Ieud fara iesire“ din 1994, volum care l-a „scandalizat“ pe un prea bun cititor realist din satul cu acest nume. L-a scandalizat fiindca i se parea, in patriotismul sau local, ca poetul calomnia satul ce l-a gazduit. Nu-l „calomnia“: ii luase numele cu imprumut. Ieudul poetului nu-i de pe lumea aceasta. Poate fi din Patagonia sau din alta parte necunoscuta a lumii. Ca Mancha Cavalerului Tristei Figuri. Ca si Danemarca lui Hamlet. Ce reprezinta deci Ieudul fara iesire? „Cât priveste iesirea din Ieud – previne poetul – toate adresele ulterioare sunt Ieuduri deghizate“. Vocatia poetului? „N-aveam vocatie de vedeta, n-o am nici acum“ – se „vaita“ el – „aparitiile mele publice sunt mai degraba stângace, pentru ca acolo nu vorbeste cel ce a scris, poetul izbit, invinetit, transfigurat de revelatiile lui, ci un substitut diurn, un impostor in fapt, pentru ca se da drept autorul insusi, când autorul e cu totu-n alta parte.“ „Impostorul“ e un mare poet. In „Bucovina literara“ sunt si alte lucruri de citit, marturii definitorii pentru autorii lor, opinii si confesiuni „rele“ si pline de sinceritate, precum cele ale remarcabilului poet mereu nemultumit si revoltat Liviu Ioan Stoiciu ori acelea, mai destinse si mai analitice, ale lui Liviu Antonesei despre, bunaoara, imposibila „canonizare“ a lui I. L. Caragiale: „Poate fi Caragiale canonizat, risca el sa treaca prin aburi si fum de tamâie? In cazul oricarui autor mare exista primejdia, insa Caragiale e infinit mai protejat decât altii datorita spiritului dizolvant de clisee ce-i subintinde opera. Poti inventa formulele «poet national», «poet nepereche», «Ceahlaul literaturii române» etc. despre multi mari autori bastinasi, dar in cazul lui Caragiale nu poti trece de «Nenea Iancu», daca il intelegi cu adevarat, ori de «Ultimul ocupant fanariot», daca nu pricepi nimic din el“. Bravos! Cu ori fara „aniversare apriorica“, „Bucovina literara“ e o revista buna de citit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper