Arta de a supravietui a unui pagubas

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În galeria de portrete din trilogia lui Niculae Gheran, „Arta de a fi pagubas“, pe care n-am ezitat s-o numesc de-a lungul acestui serial fresca, autorul însusi a conceput-o ca o „fresca a unei lumi apuse“, nu putine sunt cele ale unor intelectuali de marca. M-as opri la doua dintre ele din volumul al treilea – „Îndaratul cortinei“.
Lui Alexandru Piru, reputat critic si istoric literar, unul dintre discipolii preferati ai lui G. Calinescu la Universitatea din Iasi, profesor universitar dintr-o stirpe care, din pacate, a disparut, scriitorul îi acorda spatiul cel mai întins, câteva zeci de pagini. Autor al unui roman astazi uitat, dar care a facut oarece vâlva în epoca, intitulat „Cearta“, scriere ce îl reprezinta psihologic într-o oarecare masura, Piru este un bârfitor de lux, cu verb acid, confirmând prin sine însusi ca scriitorii sunt – zice el – „uneori mai tate decât toate muierile din lume“. Simpatia, admiratia chiar ale lui Niculae Gheran pentru el au însa ca motivatie în primul rând faptul ca „era o adevarata enciclopedie de literatura, cu raspunsuri prompte la orice întrebare privind evolutia scrisului românesc, nu doar a celui major, ci si a periferiei literare…“. Ironist cordial, cum se autocaracteriza într-un interviu pe care i-l luam în anii ’70 pentru revista „Convorbiri literare“, Al. Piru a facut, spre deosebire de un alt discipol al lui Calinescu tot din perioada ieseana, si dovada unui caracter exemplar în ceea ce priveste atitudinea, devotamentul fata de ilustrul magistru. A pregatit editia a doua a monumentalei „Istoria literaturii de la origini pâna în prezent“, aparuta dupa 41 de ani de la prima. A copiat-o „de mâna“, dupa numeroase adaugiri si stilizari operate de genialul ei autor. Munca dificila, anonima, „de scrib“, care „cerea o competenta deosebita în definitivarea textului“. Si-a asumat-o ca o datorie intelectuala si de suflet cu orgolioasa umilinta. S-ar putea spune, în spiritul cunoscutei butade borgesiene, ca editia postbelica, definitiva a acestei carti a cartilor poarta în litera ei, pe lânga vibratia geniului calinescian, caldura sufletului lui Alexandru Piru.
Mai toti cei care trec prin „moara“ lui Piru ies destul de botiti. Au facut cariera, s-au folclorizat poreclele, expresiile caricaturale cu care, asa-zicând, i-a împodobit el pe multi literatori autohtoni. Pe unii nu i-a menajat nici morti. Este, de exemplu, cazul lui G.C. Nicolescu, istoric literar stimabil, despre care nu atât ironistul cordial, cât mai ales cinicul Piru vorbeste de o maniera ce îl îndreptateste pe Niculae Gheran sa afirme: „Mahalaua natala se dovedea iarasi de-o rara noblete, adevarata Academie, macar când vorbea de cei plecati fara drum de întoarcere“. În toata cariera sa de profesor n-a lasat nici un restantier. Marca marilor dascali, dar si influenta modelului Calinescu. Nu e unicul în generatia sa. Am avut la Universitatea din Iasi cel putin doi mari profesori care nu au picat pe nimeni la vreun examen: Alexandru Dima la Literatura universala si comparata si Stefan Cuciureanu la Lingvistica romanica.
Alexandru Piru nu l-a „forfecat“ niciodata în discutii pe George Ivascu: „Nu uita sa-l pomeneasca mai totdeauna când venea vorba de Iasi si Calinescu. La rândul sau, autorul „Enigmei Otiliei“ scrisese bine despre amândoi înca din 1939, când Ivascu avea 27 de ani, iar Piru doar 22“. Cei doi tineri au fost „tinerii entuziasti“ cu care Calinescu scosese la Iasi „Jurnalul literar“.
Ca editor, Niculae Gheran stie sa vada si sa descifreze în fizionomia si în gesturile autorului cu care intra în relatie si ceea ce nu se vede poate în fiinta „de hârtie“a acestuia, iar ca prozator si portretist sa exprime apoi ce a descoperit. Ilustrativ, si din acest punct de vedere, este portretul ce i-l schiteaza istoricului Alexandru Zub, caruia i-a editat „Bibliografia critica a lui Mihail Kogalniceanu“, un manuscris de peste 1 400 de pagini nu lipsit de „probleme“, cu un termen din limbajul cenzurii de la acea vreme, apoi „Xenopol“, „Vasile Pârvan“, carora savantul si de o stringenta, impecabila narativitate le-a consacrat monografii ce fac parte din fondul principal de valori al istoriografiei si culturii românesti . Iata-l pe Alexandru Zub la 36 de ani, asa cum l-a cunoscut Niculae Gheran, asa cum a fost si este, de fapt, la toate vârstele: „Avea o puritate neobisnuita în priviri si un zâmbet dezarmant, cu care abia îndraznea sa te contrazica sau sa sublinieze o idee iesita din comun, mai mult ca o scuza, lasând mereu comunicarii o fereastra deschisa. Niciun rid nu-i marca trecerea prin infernul detentiei, iar parul blond-auriu îi lumina si mai pregnant trasaturile juvenile. Doar fruntea, nefiresc încretita continuu, îi trada nelinistea interioara, facându-te uneori sa simti ca, desi alaturi, cotrobaie cu mintea pe alte coclauri. Alergând mereu contra cronometru, se încapatâna parca sa recupereze un timp pierdut. Viata de sihastru, împlinita prin carte si pentru carte, într-o lume ostila celor haraziti sa ramâna în istoria neamului prin înaltimea mintii si nu prin agoniseala lor“. Într-adevar, carturari de marca si constiinte ca Alexandru Zub, Dimitrie Vatamaniuc sau Gabriel Strempel, dintre cei evocati de Gheran, sunt „obisnuiti sa lucreze mult si sa numere putin“. Departe de orice scop lucrativ, în drumurile sale europene, Zub a achizitionat carti cu care a îmbogatit fondul prestigiosului Institut „A.D. Xenopol“ din Iasi, pe care l-a condus cu competenta si discreta autoritate multi ani. A refuzat functii importante când la conducerea tarii s-a aflat Conventia Democrata, pentru a-si onora misiunea si vocatia de om de stiinta. Sunt fapte si pozitionari ce întaresc tusele definitorii ale unui portret moral. Ironist cordial ca si Alexandru Piru, Gheran îsi acopera uneori sufletul de o speciala sensibilitate si duiosie, un suflet de artist în fond. Dar atunci când scrie despre oamenii-oameni, despre intelectuali de mare performanta si de o pilduitoare moralitate, nu poate sa nu si-l dezvaluie fie si discret sau abia perceptibil: „Pastrez în sertarele mele vreo 50 de epistole de la prietenul meu din dulcele târg al Iesilor. Marturisesc ca initial, cu ele as fi dorit sa pornesc la drum, îmbogatind o rubrica de evocari si documente. Paradoxal, recitite azi, m-au întinerit si îmbatrânit de la o scrisoare la alta. Parca acum mi-au fost aduse de postas, numai ca au poposit prea mult pe drum, îmbatrânindu-ne. Multe înscrisuri au valoarea unui jurnal intim si, în joaca, am vrut s-o probez cu pasaje datate. Ar fi fost totusi o nedelicatete, atâta timp cât însemnarile îi apartin. Doar el si-o poate îngadui si – cine stie? – o va si face cândva“.
Greu sa rezisti tentatiei de a cita copios din „Arta de a fi pagubas“. O fac, am facut-o, nu numai cu placere, cu placerea lecturii si a relecturii unei captivante naratiuni fluviu, nu numai ca profilul acestei rubrici îmi permite, ba chiar ma obliga, dar si în semn de un fel de protest fata de situatia aberanta ca asemenea carti – trilogia lui Niculae Gheran nu e singurul caz – nu au fost si nu sunt vazute de nimeni în rafturile librariilor. Ma consolez totusi cu faptul ca trilogia de care m-am ocupat în acest serial a luat forma tiparului. Si astfel, pe o cale sau alta, poate fi citita. Argumentul mi-l ofera chiar Niculae Gheran, un autor care marturiseste ca deviza sa este: mai bine cu un destept la paguba, decât cu un prost la câstig. El scrie: „O carte nepublicata la timp este ca un cosciug uitat între peretii casei în care a fost zamislita: pâna nu scapi de catafalc, n-ai loc de nunta sau botez“.
S-a facut loc. Astept invitatia la o noua nunta!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper