A sti sa te opresti la timp…

Un articol de COSTIN POPA

… este o adevarata arta. Îndeosebi în lumea operei, unde cântaretii sunt dependenti, mai mult decât oamenii obisnuiti, de involutia fiziologica, de îmbatrânirea corzilor vocale, a musculaturii participante la fonatie, a întregului corp. Timpul lucreaza parca si mai nemilos. În afara de cursul firesc, procesul tine si de multi parametri specifici, între care tehnica de cânt este primordiala. Nu mai vorbesc de pretul dureros platit pentru inadecvarea repertoriala vizavi de darurile native. Exista artisti care au fost nevoiti sa se supuna de timpuriu unor interventii chirurgicale asupra corzilor vocale, cu rezultate dintre cele mai neplacute. În zilele noastre, tenorul Rolando Villazón si soprana Natalie Dessay sunt cele mai cunoscute exemple. Pentru ei, nimic nu mai este ca înainte.
Dar nu despre asemenea cazuri, oarecum izolate, mi-am propus sa notez în aceste succinte rânduri, ci despre momentele de final de cariera si de iesiri din roluri. Când au loc? Ei bine, marea majoritate a vocalistilor nu stiu când sa le plaseze si continua sa  cânte, ajungând deseori în situatii penibile. Celebrii José Carreras si Montserrat Caballé trag acum de timp. Afisele le anunta prestatiile, publicul necunoscator al realitatii prezentului, atras de numele lor faimoase se înghesuie sa-i vada, sa-i auda, sa-i atinga, daca ar putea. Însasi legendara Maria Callas a încercat o revenire acum aproape patruzeci de ani în Japonia si Coreea de Sud, dupa care s-a retras imediat. Am încercat o durere cvasi-fizica la vizionarea uneia dintre înregistrari. Nici ilustrul Luciano Pavarotti nu a sesizat sosirea clipei parasirii scenei, nici marele Plácido Domingo nu o simte în zilele noastre si continua sa apara în fata publicului în roluri de… bariton. Exemplele pot continua. Mirajul scenei si adulatia fanilor atrag la nesfârsit. Putini sunt cei care au stiut sa se opreasca la timp… tenorul Alfredo Kraus, soprana Ileana Cotrubas… Dar nici asupra acestor aspecte nu m-am gândit sa zabovesc, ci sa ma refer la atitudini, la momente întâmplate în plina cariera vizavi de puterea de renuntare la unele roluri. O recenta pilda mi-a inspirat tema.
Cinste tie, Anna Netrebko!
În 2005, Anna Netrebko fusese reinvitata la Salzburg, în festivalul de vara, dupa ce atrasese atentia în anul anterior prin rolul Donnei Anna din „Don Giovanni“. Directorul de atunci, Peter Ruzicka, i-a oferit o noua productie cu „Traviata“, semnata de regizorul Willy Decker si i-a asigurat compania unui Rolando Villazón în plina forma. Un spectacol în care soprana rusa a fost eclatanta, folosindu-si întreaga artilerie de vocalista exceptionala, interpreta profunda cu trairi ardente, de actrita desavârsita, fascinanta ca prezenta si joc. Nu mai vorbesc de relationarea fermecatoare cu tenorul Villazón, si el un actor-cântaret rar la acea vreme. În stare de gratie, Anna Netrebko a re-creat memorabil rolul Violetta, imaginea ei de referinta a facut înconjurul planetei, a devenit simbol, ridicând la rang arhetipal productia.
Este motivul pentru care, în stagiunea trecuta si în cea actuala, Opera Metropolitan a dorit s-o aiba pe afis, ca înlocuire a vechii, greoaiei si, pâna la urma, desuetei montari a lui Franco Zeffirelli. Numai ca starul a refuzat sa mai apara în conceptul lui Willy Decker si a dorit ca numele sa-i ramâna pe veci legat doar de spectacolele salzburgheze. Motivele? Desigur, nespuse de diva, dar presupuse de observatorul atent: alura mai corpolenta, look-ul ce tradeaza vârsta de patruzeci si unu de ani, o oarecare îngreunare a derularii perlaturilor ucigatoare din aria mare… O dovada de înalt profesionalism artistic. Cinste tie, Anna Netrebko! De luat aminte!
Înlocuitoarea si partenerii ei
Dupa ce în stagiunea anterioara a teatrului newyorkez a fost Marina Poplavskaya cea care a înlocuit-o pe Anna Netrebko, în acest an Violetta a purtat numele lui Natalie Dessay. Palida imagine! Miniona soprana s-a integrat cât a putut în pretentioasele detalii ale montarii, dar rezultanta s-a regasit mai mult, ca miscare si atitudine, în special în primul act, într-o similitudine cu… personajul Marie, eroina comica din opera „Fiica regimentului“ de Donizetti, în care artista franceza se aratase absolut memorabila. As dori sa fiu bine înteles. Natalie este plina de dezinvoltura, dar plastica dinamicii corporale pare desprinsa dintr-o alta abordare, fara sa redea senzualitatea si persuasiunea Violettei cu care l-a cucerit pe Alfredo. Mai apoi, în primele secvente ale actului secund, a parut o papusa mecanica ostentativ jucausa, dar s-a regasit totusi în întreaga-i sensibilitate si emotionalitate – si lui Natalie Dessay nu-i lipsesc –, la finalul operei, într-o alura de pasare cu aripile frânte.
Vocal, artista nu s-a aflat în cea mai buna forma. Cel putin la spectacolul de matineu, transmis live worldwide în cinematografe. Au surprins vibrato-ul, detimbrarile în registrul grav, lipsa de usurinta a însiruirii ruladelor din finalul primei arii, ca si nota de Mi bemol acut (neobligatorie!), practic ratata, ce încheie actul întâi. La fel, micile întreruperi de sunet, constant prezente pe parcursul serii. Ca nespecialist în foniatrie, presupun doar ca artista avea probleme medicale la corzile vocale. (Poate acesta sa fie motivul pentru care Dessay nu a cântat toata seria de spectacole, înlocuitoare fiind sud-coreeana Hei-Kyung Hong, într-o seara, chiar dupa primul act!)
Soprana de coloratura lirica „par excellence“, Natalie a refuzat impactul tragic al unor pasaje din duetul cu Germont-tatal („Morrò! La mia memoria…“), ca si maxima daruire pasionala a scenei „Amami, Alfredo“ din acelasi act secund. Ca o manusa i-a venit însa ultimul act interpretat plin de traire.
Tenorul american Matthew Polenzani a fost un Alfredo mic burghez parvenit, elegant si sobru, destul de retinut în exprimarea scenica, câteodata rece si distant. Ciudat îndragostit! A cântat însa cu vocea-i frumos timbrata cu maxima patina lirica, cald si nuantat, cu stupefianta usurinta în emiterea notei de Do acut ce încheie cabaletta din actul al II-lea.
Într-o abordare similara moale, fluent cantabila, cu glas catifelat si tinuta impunatoare, rusul Dmitri Hvorostovsky a fost Germont-tatal, apropiat de spiritul verdian. Nu pe de-a-ntregul, întrucât fraza muzicala („Pura siccome un angelo“ din duetul cu Violetta este doar un exemplu), lunga, admirabila si unica la baritonii din ziua de azi, pare mai mult o însiruire belliniana de sunete, deloc punctata de accente romantice. Pacat ca în aria „Di Provenza il mar, il suol…“ s-a insinuat o instabilitate de sunet în desenul ascendent „Dio mesaudi…“ (Sol bemol), dar cabaletta ce-i urmeaza, „No, non udrai rimproveri“, a fost servita ca o implorare dulce si intens nuantata. În pofida micilor scaderi, Hvorostovsky ramâne un performer deosebit, astazi, în lirica mondiala.
La pupitrul excelentelor ansambluri ale Metropolitanului newyorkez, italianul Fabio Luisi a dirijat cu atentie si sensibilitate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper