A cincea roata la caruta

Uite ca a venit si ora adevarului deplin. Presedintele Basescu le spune la Chicago românilor din diaspora sa nu se mai întoarca acasa. Bine face. Cinstit. Macar îi ajuta sa se pozitioneze lucid. Sa nu mai bata câmpii sentimental. Sa înteleaga ca tara nu are posibilitatea sa asigure conditii de viata decente. Anume cui? Este întrebarea care ma lasa însa descumpanita.
Sentimentul ca ai o tara, a ta, nu tine nici de cuvântarile unuia sau altuia, nici de decrete, nici de pasaport. Te-ai nascut pe lume într-un loc anume, apartii unui neam care e consemnat pe o harta, asa cum te nasti cu par blond sau cu ochii caprui. N-ai facut nimic pentru asta, deci n-ai nici un merit, nu le poti înstraina, donându-le cuiva, fara sa te jefuiesti pe tine însuti. Ideea ca pleci din tara este adevarata doar pe jumatate. Nimeni nu pleaca din tara. Exista însa unii care si-au luat tara cu ei si s-au raspândit ca niciodata, pe cinci continente.
Românii n-au avut pâna în secolul trecut traditie în emigratie. Mai mult chiar, au fost un popor agricol, „legat de glie“. Un numar nesemnificativ de ardeleni au plecat dupa primul razboi mondial în America „sa faca bani“.  De cum i-au facut, s-au întors acasa. Un numar la fel de nesemnificativ la scara întregii populatii au plecat între razboiae la studii în strainatate. Si-au luat diplomele si-au revenit, în marea loc majoritate, ocupând posturi si functii în stat (si devenind, din nefericire, în anii negri, victime ale Razboiului Rece). Un alt numar, la fel de restrâns, a reusit sa scape de ghiarele acestui razboi si-a trecut granitele, clandestin, spre Apus. Apoi a aparut exodul intelectual din anii ultimei dictaturi. Si, în ultima faza, exodul in masa al fortei de munca.
Studiile sociologice asupra emigratiei românesti arata ca nu exista în nici una dintre aceste situatii negarea unui acelasi „acasa“. Treci pargul unei case de emigranti, esti în România. Sau, mai bine spus, si în România. Paradoxal este ca nu acest sentiment de „acasa în România“ a variat în diverse etape istorice. Apartenenta la România a fost o constanta. Ceea ce a variat în functie de situatia din România a fost apartenenta la tara gazda. Unul dintre cele mai turburatoare raspunsuri la chestionarele despre becoming identity în cazul emigrantilor arata ca ei s-au simtit mai adaptati si mai siguri pe ei în tarile lor gazda dupa 1989. De ce? Pentru ca aveau acum si ei o tara în care se puteau întoarce. Aveau o alternativa, deci psihologic se simteau mai puternici sa tina piept vicisitudinilor vietii de emigrant.
Si uite cum, dupa 20 de ani, diasporei i se spune cinstit ca e mai bine sa ramâna unde se afla. Fiindca tara nu ofera „conditii“.
Vreau sa spun ca cine  face caz de acesta marturisire e un naiv. Ca cine n-a simtit toate semnalele ei cu fiecare întoarcere în România, nu sta bine cu sensibilitatea. Vreau sa spun ca cine s-a asteptat ca va fi vreodata acceptat si luat cu adevarat în serios în tara dupa plecare, este bolnav de narcisism si de nemasurata iubire de sine.
Nu stau sa judec acum (fiindca nu pot, fiindca ma doare), unde e dreptatea. De ce adica ne-am cere cu atâta încrâncenare dreptul de-a mai apartine unei tari careia de fapt, orice am face, îi apartinem?
Nu vreau sa ma gândesc ca oamenii se împart de când lumea potrivit aspiratiilor lor, ca atare unii au plecat din nevoi spirituale si altii din nevoi materiale. Or, în acest context, se pare ca cel putin cei emigrati din nevoi spirituale ar fi trebuit sa poata pleca oricând spre oriunde nesanctionati si sa se întoarca oricând oriunde, fiindca spiritul îsi are libertatea lui, el cere  alte „conditii“. Nu pentru ei îmi propun sa pledez, deoarece cazul lor e special si nu tine de loc si de timp; el a fost mereu acelasi, de când lumea si peste tot.

Gândul meu se îndreapta însa catre Mihai. E un om tânar, de prin Moldova. Corect. Muncitor. Talentat în meseria pe care o face. Inventiv. Cinstit. A trecut muntii pe jos. „Alpinist“, cum spun cei din marele grup al emigrantilor români care de vreo doua decenii încoace coboara spre Grecia. Nu avea o munca pe masura în tara. Nu reusea sa traiasca din ce câstiga. Asa ca a pornit-o pe jos, într-un grup de care s-a pierdut, haituit de politie. A ramas o noapte îngropat în zapada. Dimineata, cu ultimile puteri, a pornit-o din nou. Ca sa nu moara printr-o vaioaga. A ajuns în nord, a reusit sa treaca granita, a intrat în tara. Tot pe jos a strabatut toata Grecia, pâna la Atena, unde spera sa gaseasca de lucru. Si a gasit. I-a inspirat încredere dupa un timp unui patron, astfel încât acesta i-a facut actele de sedere. Ca orice om corect si-a platit impozitele la zi. A  muncit fara ragaz. A învatat sa se descurce într-o limba grea. A primit orice oferta, n-a avut zi de odihna sau de sarbatoare. Singura lui bucurie era sa se duca în România de câteva ori pe an. Când se întoarcea, câteva zile îi scoteai greu vorbele din gura.
„Cum e pe-colo“, îl întrebam, de parca n-as fi stiut.
„Trebuie bani multi, îmi raspundea si dadea cuprins de îndoiala din cap. Ei traiesc acolo în  alte conditii. Au pretentii… Te cred bancher… peste tot te taxeaza… vor sa o duca mai bine ca noi… si chiar o duc…n-am idee de unde…n-am idee cum fac…“
Si-a venit criza. Patronul lui Mihai nu mai primeste comenzi. Atelierul se afla în prag de faliment. S-a scurtat saptamâna de lucru pentru cei câtiva muncitori. Si s-a redus salariul. Odata. Si înca odata. Si-acum se asteapta al treilea val de reduceri. Alimentele s-au scumpit. Deci si piata. Fiindca s-a dublat pretul transportului. Chiriile au ramas aceleasi. Si dintr-un salariu nu iesi la socoteala. De la o zi la alta, patronul te ameninta ca-ti desface contractul.
„Nu mai merge, ma-ntorc acasa, îmi spune Mihai. Nu moare nimeni de foame nici în România“.
„Asa e cum spui!“, îl încurajez. Fiindca îl vad tânar si pierit de griji. Fiindca nu mai stie ce e bucuria de viata.
Asa ca s-a întors în România. Si m-am pomenit cu el înapoi, dupa câteva luni.
„Nu se poate întreprinde nimic acolo, îmi spune. Peste tot ti se pun conditii. Ca sa scoti un act, trebuie sa dai spaga. Ca sa te înregistrezi undeva, trebuie sa scoti din buzunar. Ca sa te informezi, ti se cere bacsis.
Am încercat sa deschid un mic atelier la mine-n comuna, cu meseria pe care am deprins-o aici. Numai primele formalitati m-au ridicat la câteva zeci de mii de euro. Nu, acolo nu ma mai pot întoarce. Acolo ei traiesc în alte conditii. Seara, la televizor, se anunta milionarii. Un milionar pe-un canal… altul pe alt canal… noi, astia de-afara… pai noi pentru ei nici nu mai existam… diaspora… vasazica cea de a cincea roata de la caruta… Unde sa te întorci? Ei traiesc acolo, hotarât lucru, în alte conditii…“
„S-au creat acum conditiile – îmi scrie un ziarist din diaspora – sa facem o uniune serioasa, astfel încât cuvântul nostru sa se auda în Parlament.
„În care Parlament?“, îl întreb nedumerita.
„În Parlamentu României, cum care?“, îmi raspunde omul, contrariat.
„Dar ce treaba ai dumneata  cu Parlamentul României? Te-a întrebat cineva ceva? Ori, poate, a interesat de-a serioaselea vreodata pe cineva pe-acolo raspunsul dumitale?“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper