„Undeva la Palilula“ – utopia kitschoasa a romanului postcomunist

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Unul dintre cele mai interesante lucruri pe care ne-am putea dori sa-l facem ar fi sa avem posibilitatea de a ne întoarce în timp si de a vedea, cu ochii nostri, toate piesele care, puse cap la cap, contureaza tabloul unei tari comuniste de odinioara, din Europa de Est. Însa atunci când un regizor încearca sa redea atmosfera din spatele Cortinei de Fier, din timpul Razboiului Rece, prin intermediul unui imaginarium greu de înteles, si desprins parca dintr-un basm scris de niste amatori care se bazeaza mult prea mult pe detalii, si mult prea putin pe poveste, e destul de greu sa ramâi lucid si sa nu-ti pierzi concentrarea. ,,Undeva la Palilula“, în regia lui Silviu Purcarete, se încadreaza în categoria filmelor care vor sa iasa din tiparele cinematografului românesc recent, cele închistate în curentul Noului Val – curent care, de altfel, nu are pretentia de a se ridica la nivelul de arta pentru marea masa de oameni, plictisind publicul mai putin avizat prin realismul greu de suportat si prin reliefarea unor situatii care nu ofera nimic nou, fata de peisajul cotidian binecunoscut.
Filmul încearca sa ne redea povestea unui orasel pierdut undeva pe harta tarii, sau pe harta imaginara a regizorului, cu câteva personaje atipice care ne atrag atentia în momentul în care doctorul pediatru Serafim (Áron Dimény), cel care îl va înlocui pe recent decedatul nea’ Pantelica, ajunge la destinatie si observa stranietatea si atmosfera aproape ireala a locului. Scena de început a filmului, trenul care pare inundat de plante, mortul care vorbeste, purtând un machiaj strident, culorile calde, înabusite în tot felul de esente si arome, ne amintesc de stilul unor nuvele fantastice ale lui Mircea Eliade – cu un personaj sincer si naiv care, odata prins în vârtejul halucinant, trece în planul ireal al peliculei si doar la sfârsit revine în planul real. Aceasta pendulare a personajului între doua lumi are ca efect estomparea, în plan secund, a firului narativ, si aducerea în prim-plan a unui amalgam de detalii, cumulate lent. Locuitorii Palilulei sunt într-o petrecere continua. Broastele care rasar de unde nu te astepti, localnicii care privesc trenul ca niste marionete trase de sfori, fara suflu, din mijlocul carora doar un singur ins are curajul de a-si întoarce fata spre noi, fata cu capra, care, în cele din urma, va da nastere unui copil, filmul capatând tendinte fantasy-horror, sunt doar câteva dintre elementele care îmbogatesc misterul scenelor, încercând sa ofere publicului spectacolul de care are nevoie.
Cu toate acestea, regizorul pare ca intra si el în vârtejul ametitor al propriului film si uita de acei spectatori care asteapta cu sufletul la gura senzatiile ce izvorasc din complexitatea firului narativ. Într-un anumit punct al filmului traim cu sentimentul ca putem sa intuim, destul de usor,  ce va urma, ridicându-ne la un nivel pur fantezist. Însa Purcarete nu renunta cu una, cu doua, si îsi lasa imaginatia sa curga fara oprire. Dupa o scena halucinanta mai urmeaza alta, si înca una, pâna când avem senzatia ca aceasta nebuloasa cinematografica nu se va mai termina niciodata. Finalul filmului reda si sfârsitul oraselului Palilula, cu intentii moralizatoare, si ne aduce înapoi în timpul real, unde Serafim, în aceeasi postura de medic, deapana amintiri si le povesteste oamenilor misterele oraselului. Moartea lui evidentiaza, mai mult sau mai putin, caracterul de basm al filmului si intentia regizorului, oarecum cliseizata, de a-si asocia produsul cu peliculele americane din genul fantasy.
Totusi, un lucru îl putem sustine cu siguranta. Efortul regizorului se concentreaza, în cea mai mare parte, asupra spectacolului pe care îl ofera prin intermediul scenografiei, a imaginilor care îsi gasesc, parca, o poveste proprie atunci când sunt invadate de contraste cromatice. Teatrul absurd al lui Purcarete exploateaza stilul lui Fellini, din „Satyricon“, introducând tot felul de tipologii si personaje fantastice, interpretate într-un mod cât mai dramatic de cei mai buni actori români ai momentului. Nivelul spectacolului poate fi unul superior, dar profunzimea filmului e grav afectata, într-o aglomerare de scene fara rost, de replici ,,crude“ sau de alte glume care, dupa un anumit timp, îti creaza sentimentul de saturatie.
Cu toate acestea, publicul românesc ar putea fi captivat de acest ,,altceva“ al lui Purcarete. Vorbind la modul general, acesti tineri postcomunisti s-ar putea dovedi capabili, cel putin din perspectiva regizorului, sa accepte ceva atât de diferit, iar, pe de alta parte, e perfect normal ca publicul larg sa spere la un film care sa depaseasca barierele imaginatiei. Cu cât mai mult kitsch, cu atât pare mai americanesc filmul, asadar mai nou, asadar ceva ce se vrea a fi de consum. Poate fi doar o ilustrare a perceptiei românilor si, înca o data, un vehicul care sa ne poarte spre ceea ce se numeste ,,the American dream“, idealul oricarui om care nu a pasit niciodata pe acel tarâm îndepartat, asa cum este si Palilula.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper