„Un“ nihilist simpatic

Un articol de STEFAN BAGHIU

un cristian, Mortii Ma-tii, Editura Casa de Pariuri Literare, Bucuresti, 2012, 316 p.

 

Experimentul literar pe care îl propune romanul „Mortii Ma-tii“ de un cristian (pseudonimul lui Cristian Cosma, nascut în 1977 la Buzau), acela de renuntare la orice fel de cenzura (ideatica sau lingvistica) în cadrul discursului, ar putea fi luat (pornind chiar de la titlul-bomba) drept un „manifest“ ieftin, fara valoare literara. Ceea ce îl face însa pe Cristian Cosma un personaj remarcabil al literaturii ultimilor ani este exact capacitatea de a-si pune cititorii în fata unei marturisiri autentice si a unui exercitiu de memorialistica fara perdea, dupa spusele autorului, indispensabil „pentru a întelege generatia MM“. Construit ca un
bildungsroman plin de umor si satira interpersonala, religioasa sau institutionala, romanul în cinci parti (fiecare din ele concentrând câteva secvente esentiale din cinci perioade critice ale formarii, aproape de etapele dezvoltarii cognitive ale lui Jean Piaget) aduce în prim plan societatea româneasca în plina transformare în jurul anilor ’90, vazuta prin ochii unui personaj mai mult amuzat în retrospectiva decât socat de ridicolul din jurul sau.
Scene memorabile
Prima parte („Pisoiul de pe sârma“ – titlul este dat de una din cele mai apasatoare secvente) este o înlantuire de „amintiri din copilarie“ (în stilul întâmplarilor din „Gradina de ciment“ de Ian McEwan, însa într-o atmosfera mai destinsa), unde personajele descopera jocurile erotismului si propriile probleme fiziologice. Interesant este cum reuseste Cristian Cosma sa sugereze indirect impactul pe care îl vor avea acestea în desfasurarea evenimentiala ulterioara si felul în care ele vor influenta de fapt dezvoltarea mentalitatilor, fara tendinte moralizatoare sau explicatii inutile. Mai mult, felul nonsalant si glumet în care îsi construieste scenele lasa impresia unui autor cu o capacitate grozava de a surprinde momentele cele mai sugestive si de a-si selecta subiectele: „Am intrat în casa. Gheorghita, în chiloti. La ei în casa toata familia statea duminica în chiloti, de aceea le lua atât de mult sa vina sa vorbeasca la telefon când erau strigati. Pentru ca telefon avea doar dom’ Pompili pe straduta. Juca sah. Singur. O vreme îl admirasem. Iesea cu tabla pe veranda si exersa tot felul de scheme. Cel putin asa credeam. Vorbea singur pentru doi, comenta mutarile când ale unuia, când ale celuilalt. Odata l-am întrebat pe tataia daca se antreneaza pentru ceva anume. Mi-a raspuns ca nici nu stie sa joace.“, „Aveam stabilit clar de la mama sa nu deschid nimanui, dar sa-ntreb cine e la usa. Si tataia ar fi trebuit sa apara mai târziu, ce sa caute asa de repede înapoi? «Ti-a adus tataia un pisoi. Îl vezi?» – puse pisoiul în fata vizorului. «E pentru tine. Deschide-i lui tataia!« «Îl vad (mic si negru, cu boticul alb), da’ nu deschid usa.» «Sunt eu, tataia!» «Vino diseara. Acu’ n-am voie sa deschid.»“. Pâna si moartea pare un lucru firesc în nevoia lui un cristian de a selecta cele mai sugestive secvente si de a renunta la efectele pe care le poate avea dramaticul, care, desi apare din când în când (exemplu fiind rugaciunea în fata icoanei la moartea bunicului) este imediat temperat de notele de umor caracteristice: „Tragem o basina, nepoate?“ „Nu ti-e rusine, tataia?“ s…t„D-zeu sa ma ierte, când l-au bagat în cavou, m-am dus mai câs, sa slobozesc o basina. A razbit greu, surda, dar a iesit. O basina pentru sufletul lui tataia. Cred c-as fi plâns daca nu-mi iesea. Asa, am fost linistit la pomana“.
Pactul sinceritatii
Desi ar putea fi categorisit drept un scriitor neserios, mai mult un adunator de glumite si bancuri, Cristian Cosma are capacitatea de a scrie fara efort si de a-si construi drama natural, mai mult provocându-si cititorii sa accepte caracterul universal al unora din întâmplarile jenante, de la primele ejaculari involuntare pâna la primele întâlniri cu sexualitatea. De aceea, micile secvente hazlii care construiesc de fapt atmosfera naturala si umana sunt binevenite din moment ce demersul literar reuseste sa îsi atinga scopul în alta maniera. Pâna la final, protagonistul (pe care Cosma îl recunoaste chiar în interiorul romanului ca fiind inspirat pâna la confunzie din propria persoana) va experimenta permanent, de la situatii dramatice pâna la situatii absurde si ridicole, construindu-i mentalitatea, dar în acelasi timp deconstruindu-i orice fel de speranta sau iluzie.
A doua si a treia parte, concentrate asupra vietii de liceu, contin câteva încercari si experimente literare interesante, cel mai bun exemplu fiind schema echipei de fotbal ideale, inserata în mijlocul povestirilor. La fel, întâmplarile hazlii (de data asta aproape de secventele lui Grigore Bajenaru din „Cismigiu & com.“) sunt în acelasi timp manifestul în fata „idiocratiei“ institutionale si a artificialului: „“Boanca, da-mi un exemplu prin care putem identifica cresterea nivelului de bunastare. Ce te uiti ca vitelul?“ „Anul acesta am mâncat patru banane si anul trecut am mâncat doua.“ „Gura, nesimtitilor! Adu-mi carnetul de note! Cresterea nivelului de bunastare nu înseamna câte banane îti da ma-ta la masa. Treci în banca!“„. În plus, capacitatea autorului de a surprinde subtilitati comportamentale fac atmosfera veritabila si credibila: „N-am avut ce face.
M-am dus. Sufrageria ghiftuita de curiosi, plozii se chiorau, cu lumânari în mâini, la taica parintele, care arunca în aer cu fumigena lui enorma. Femeile boceau la fiecare „D-zeu sa-l ierte!“ (desi Sile urla ca apucatul ca „prâslea moare nevinovat, mai bine murea Bebe“, îi cara astuia o palma pe dupa ceafa, „ca macar apucase sa faca prostii la cele doispe primaveri). De-atâta înghesuiala si caldura (prin august) ajunsesera sa-si dea coate la-nchinaciuni, chit ca multi, dintre cei mari, îsi faceau semnul crucii cam cu stânga.“.
Ultimele parti ale romanului redau întâmplari din facultate si armata, atmosfera devenind din ce în ce mai încordata pâna în punctul în care, nevoit sa îsi câstige singur existenta, protagonistul devine neputincios în fata mecanismelor institutionale. Important de mentionat ar fi crescendo-ul discursului si tensiunea care duce catre final aproape la o isterie interna, vulgaritatea limbajului atingând cote înalte: „Cam asa cac tot felul de aberatii pe pagini laxativ imaginare fara sa-mi fie mila de ele, le mint cu nerusinare ca beau saptamânal cu Ianus, desi n-am mai baut de trei ani pe putin „din cenaclul cartarescian, tu? Îl cunosti pe Mircea?“ „Ce pacat. Nu draga, da i-am citit carticica si e super“s…t „auzi tu, fata, ce-mi zice mie babeta de la liceu, cica pe ea au futut-o niste critici importanti, nu douamiisti perversi“„. Justificarea stilistica ar putea veni odata cu tonul linistit si muzical în care Cosma decide sa încheie romanul, într-un joc de „deal-vale“ temperamental. Când sictirit, când nostalgic, un cristian reuseste sa lege cu adevarat un pact al sinceritatii cu cititorul care, desi ar putea privi scrierea ca pe un experiment literar bizar (si ar avea tot dreptul, din moment ce permanent autorul iese din povestire pentru a clarifica lucrurile printr-o voce rationala, iar, pe deasupra, apar mereu lamentari scriitoricesti: „Sa zic bogdaproste pentru tataia, sa ma bas si sa ma cac banane, doamne, cititorule, pofteste si iarta-ma.“), este captiv într-o lume bine construita. Pot fi amintite printre cele mai bune scene si cea cu bataia de dupa pierderea banilor la Caritas, discutiile de la scoala despre Eminescu sau povestirile lui Gellu.
Dincolo de eventualele slabiciuni scriitoricesti, pe care autorul le si pomeneste pe coperta a patra într-o provocare cel putin interesanta („Sunt un cristian si literatura româna scrie pe mine… Chiar daca, pacatele mele, nu sunt scriitor. Daca nu întelegi, citeste (‘n) Mortii Ma-tii.“), Cristian Cosma reuseste sa creeze tensiuni si sa le tempereze în acelasi timp, fara a patina spre vreun maniheism ridicol. Fara perdea si plin de entuziasm (desi pare mereu mai mult un nihilist sarcastic), un cristian îsi provoaca cititorii prin „Mortii Ma-tii“ la o discutie fara ocolisuri despre transformarile sociale din ultimii treizeci de ani.

Un comentariu pentru “„Un“ nihilist simpatic”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper