„Jurnalul cu fata ascunsa“ al lui Fanus Neagu

Un articol de IORDAN DATCU

Fara a minimaliza paginile publicate de câtiva scriitori la trecerea la cele vesnice a lui Fanus Neagu (24 mai 2011), cele mai substantiale sunt ale sale, aparute, sub titlul „Manuscrise“, în „Literatorul“ (nr. 144, mai 2011). Este jurnalul sau (11 mai 2008 – 24 februarie 2010), scris, în cea mai mare parte, în cea de a doua casa a sa, spitalul Elias din Bucuresti. Un jurnal incomplet, un caiet din el, cu un portret al autorului facut de C. Piliuta, pierzându-se ori fiindu-i furat. Lipsesc însemnarile dintre 5 octombrie 2007, data internarii, si  11 mai 2008.
Un jurnal valoros în multe privinte, care cuprinde multe si importante repere pentru cunoasterea biografiei si a gândirii scriitorului pâna în ultimii sai ani de viata. Ani în care era extrem de preocupat sa-si termine romanul „Asfintit de Europa, rasarit de Asia“, pe care voia sa-l subintituleze „Fumatorii de pipa stinsa“. Valoros, de asemenea, pentru ca reconfirma convingerea ca era un cititor împatimit, care devora literatura unor Eminescu, ale carui versuri le stie „dintotdeauna pe de rost“, le spune cu fata la icoane, Graham Greene, Cesare Pavese, P.D. James, H. Heine, Robert Harris, Petre Ispirescu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, Agatha Christie, Joris Karl Huysmans, Marcel Proust, Montesquieu, Juan David Morgan, Georges Rodenbach, Serghei Esenin, Al. Soljenitîn, Paul Valéry, A.I. Kuprin, Naghib Mahfuz, Sandu Tudor, C. Noica, Goethe, Panait Istrati, Mihail Sadoveanu, Ion Creanga, Pedro Galvez, J.G. Ballard, Amos Oz, Rimbaud, Saint John Perse, Misha Glenny, Maria Gruder, Carlos Ruiz Zafon, Eduard Kadzîski, Nabokov, Th. Mann, C. Virgil Gheorghiu, Ismail Kadare, Milan Kundera, Herta Müller, Llosa, Somerset Maugham, Paul Goma, Hr. Chr. Andersen, N. Steinhardt, Voltaire, Villon, Plutarh, Nietzsche s.a. (i-am amintit ordinea în care apar în jurnal). Nu ezita sa-si spuna raspicat optiunea pentru scriitorul preferat, ca atunci când afirma ca n-ar schimba carti ale lui M. Sadoveanu, precum „Hanu-Ancutei“, „Povestile de la Bradu Strâmb“, „Tara de dincolo de negura“ sau „Creanga de aur“ pe „Craii de Curtea Veche“.
Paginile de jurnal surprind trairile scriitorului din anii de grea cumpana pentru el, anii în care se socoteste „vinovat de nenoroc“, în care i-a fost rapita cea mai simpla fericire: „Sa lucrez, sa scriu. Iata visul meu cel mai curat! Fericirea este o chestiune simpla: sa fiu acasa, cât de cât sanatos, cu Stela, cu Anitta, Cornel, sa citesc, sa scriu“. Spera, speranta firava, rosteste rugaciuni, are mereu în gând „floarea Sperantei“. Este colindat de spaima de moarte, dar vorbeste rar despre ea, amintindu-si o zicala a lui Nichita Stanescu: „cuvintele atrag realul“. Trage cu dintii de sine, cum spune, sa nu se dea batut. Are la un moment gândul de a se sinucide: „pentru ce atâta suferinta? Nu stapânim nimic, durerea ne dezumanizeaza si nu gasim în noi puterea de a o lua razna spre vaile neantului“. Îsi gaseste însa resurse pentru a-si duce cu demnitate crucea. Noteaza zicerea populara: „Sa nu-i dea Dumnezeu omului cât poate sa duca“. Crede ca viata sa este „o parere de nor care a trecut prin fata soarelui“, iar alta data citeaza un vers al lui Labis, pe care-l socoteste genial: „Eu nu mai sunt, e un cântec tot ce sunt“. Dar revin si îndemnurile la rezistenta, ca acela apartinând lui Iisus: „Nu va temeti! Îndrazniti! Eu am biruit lumea!“
Îsi noteaza discutiile cu medicii, asteptarea verdictelor acestora, analizele, medicamentele care-i sunt prescrise, momentele de mare suferinta (la 19 mai 2009 noteaza ca a avut a treia operatie de coloana pe parcursul unui an), dar jurnalul este, în cea mai mare parte a lui, o manifestare a sperantei.
Încearca sa se sustraga bolii evocând momente din viata petrecuta la Braila, pe Baragan, în satul în care s-a nascut. Sunt pagini de mare poezie: „O fraza în jurul careia pot construi ceva: Dincolo de fluviu, matahala noptii dobrogene atipea. Era ceasul când floarea sacra a baltilor Brailei – nufarul – ia bobocii. Silueta vântului se strecura pe sub fereastra lunii. Iar luna – ce idee nefericita, ce idee fara noima! – semana c-un iepure alb ascuns într o mitra aurie de episcop“; „o zi pe pamântul de acasa. Pe care sa l colind descult. Vibratia trecutului mi-ar umple toate golurile. Amintiri de demult: merii, liliacul, tufele de coacaz, floarea miresei, gardul vechi sprijinit de sulitele ploii, caii jucându-se, iedul speriat de catelul dolofan (catelul pamântului?) si mama încingând vatra cuptorului de copt pâinea. Au fost astea vreodata? Gândul începe sa se îndoiasca“; „Viscol. Drumul Râmnicu Sarat Braila, înfundat. Asa-l stiu de când am deschis ochii asupra lumii. Si, totusi, nimic mai frumos pe pamânt iarna, pentru mine. Dumnezeule, ce as mai sta iar si iar, cu fata-n Crivat, luptându-ma cu el, iubindu-l ca pe fiinta care mi-a daruit bucurii neasemuite, înjurându-l, tavalindu-ma în bratele lui, blestemându-l: ticalosule! tu ramâi vesnic tânar, plin de furia sângelui meu!… Pe vreme de viscol ma luminez întru Dumnezeu. Tot asa, când înfloresc toporasii, simt calcatura lui Iisus Hristos în pagina primavaratica a inimii. – Fumuriu ma copleseste un drum de sanii pândit de lupi flamânzi“; „Ninge-n Baragan. Ninge n superba câmpie a Brailei. Ninge razbit, fara echivoc. Ce frumusete desavârsita! Dumnezeule! dar ninge-n Baragan fara de mine. Mi se face gol în suflet: ninge far’ de mine-n Baragan. Din clipa asta nu ma mai simt vinovat de nici o pacoste“.
Paginile abunda de semne ale prieteniei de care s-a bucurat din partea a numerosi scriitori, pictori, actori: Constantin Piliuta, Stefan Iordache, Mihai Ispirescu, Lucian Chisu, Aurel Topciu, Viorel Dinescu, despre acestia trei din urma spunând ca-l iubesc „cu o masura pe care eu am adus-o din câmpia Brailei“, Eugen Simion, Mihai Ungheanu, Cornel Dinu, Marius Tuca, Tudor Gheorghe, Gheorghe Pitut, Nicolae Iliescu, Ion Andreita, Gr. Traian Pop, Radu Beligan, Marian Popa, Gheorghe Zamfir, Mircea Micu, Ion Baiesu, Adrian Paunescu, Serban Cionoff, Gheorghe Dinica s.a. Lista prietenilor, neamintiti în filele jurnalului, trebuie îmbogatita cu cei cu care se vad în fotografiile, multe, reproduse în numarul din „Literatorul“ la care ma refer. Nu-i uita pe cei care i-au facut bine la debutul sau, pe Petru Dumitriu si Mihu Dragomir. În legatura cu primul aminteste ca cei care i-au distrus viata în Occident au fost români: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Regreta unele gesturi ale sale, ca acela facut când a vazut pe masa lui Marin Preda traducerea în franceza a romanului sau „Intrusul“ si i-a spus ca acesta ar fi facut epoca în Occident daca ar fi fost semnat de… Panait Istrati.
Desi preocupat în primul rând de „boala sa cea naprasnica“, îsi noteaza multe evenimente triste (moartea lui Mihai Ungheanu, a pictorului Lae Dragusin, „unul din cei mai frumosi prieteni“), evenimente politice care l scandalizeaza, multe stiri rele, pentru ca „în Tara Româneasca stirile proaste cad mereu peste vestile rele, nu-i nevoie sa le cauti cu lumânarea“. Dupa ultimele alegeri prezidentiale îsi noteaza: „Nu mai e nimic de facut. România eterna ramâne tara mititeilor, a manelistilor si geamparalelor. Tara lui Tr. Basescu. La vârsta mea, trebuie sa tac. De altminteri, nu despre mine a fost vorba în acest bâlci infernal, cu sforarii si rasturnari incredibile. Ce amestec am eu în poveste? Lasa-i în zoaiele lor, fiindca „Tara-i asta, mai Costache“ (I.L. Caragiale)“. Starea culturii, lasarea ei de izbeliste, iar îl scandalizeaza: „sustinerea culturii si artelor de catre stat? O gluma proasta. Întreaga chestiune a încaput pe mâinile unor profitori de cea mai joasa speta. Mediocritatea agresiva în dezlantuire“. Aceeasi situatie si în învatamânt: „Eugen Simion se bate cu nalucile: redresarea învatamântului românesc, încaput pe mâna lui Boc… Eugen, ca de obicei, nu întelege ca România are asigurate, în sfârsit, batalioane de tinichigii. A nceput epoca de aur a burlanelor de tabla, a tismanenilor care iubesc Valahia ca dracul tamâia si a rechinului chitara.“ Alte însemnari îi vizeaza pe români în întregimea lor, cu nostalgia lor pentru doua personaje funeste: „Comedie neagra. Dansam, la auzul executiei ceausestilor; azi, dupa douazeci de ani bezmetici, regretam c-au fost dati mortii. Ce neam patimas, ce neam robit dezastrului!“
„Jurnalul cu fata ascunsa“, cum si-l numeste la un moment dat, este un tulburator document, caracterizat de luciditate, sinceritate si autenticitate.

Un comentariu pentru “„Jurnalul cu fata ascunsa“ al lui Fanus Neagu”

  1. mai 12, 2012 la 2:57 pm

    jurnalele au farmecele lor, si daca ai captat si o urma de sodium amythal, nu-l ratezi sigur.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper