„Cu spatele la soare“

Un articol de STEFAN BAGHIU

Într-o generatie care si-a facut poza de grup prin lentilele mizerabilismului si ale junk-ului, departe însa de vreo reîntoarcere grabita sau ostentativa la natura când poezia noua pare sa ceara subventii numai din domeniile patologicului si ale tehnologizarii, Andrei Dobos se distanteaza discret de noile curente literare printr-o poezie a „naturii moarte“ în care viata îsi face loc pe vârfuri.
Letargie high-tech
Unul din cele mai reusite poeme ale volumului este chiar cel care îl inaugureaza, dupa un motto cât se poate de nimerit din William Blake, mai ales dupa ce despartirea de douamiism devine profesiune de credinta („how do you know but ev’ry Bird that cuts the airy way,/ Is an immense world of delight, clos’d by your senses five?“). Astfel, debutul în forta (desprins parca direct din starile lui Aram Stefanian) printr-un poem în proza care muta cadrul cinematic de la trezirea din somn la socul intim al celei mai teribile angoase pregateste „terenul“ pe care Dobos împrastie si rearanjeaza ulterior elementele unora dintre cele mai statice (în sensul cel mai bun al cuvântului) cadre din poezia ultimilor ani. Obsesia cosmica, atentia deosebita pentru detalii, capacitatea de a surprinde în peisaj atât miscarile cele mai fine ale oicumenei cât si „imensitatea orizontului“, toate antreneaza de fapt o poezie a prim-planului care nu uita însa de necesitatea adaptarii spirituale: „De dimineata plouase, dar atunci, trecut cu putin de orele prânzului, se înseninase s…t Pe neasteptate, cerul se întuneca si o strafulgerare de lumina alba, cum nu mai vazusem pâna atunci, izbucni pe fereastra deschisa. s…t Pentru moment, am ramas paralizat în pat. Mi se pare c-am auzit-o, ca prin vis, pe maica-mea urlând în camera de jos si, în acelasi timp, mi-am simtit inima sfâsiata. Se-ntâmpla într-o vineri“.
Climaxul la Dobos (când apare) este de fapt trecerea de la o poezie descriptiva la o procesare a momentelor intime. Dupa ce seteaza în prima parte a volumului meticulos decorul, alegând cele mai sugestive imagini într-un joc al „diversiunii prin props-uri“, discursul poetic ajunge pâna la a face confesiuni dintre cele mai bizare: „Îmi doresc sa pipai o femeie din zodia Pestilor/ sa o privesc direct în ochi si sa o pipai/ si-un ocean de jena si de iritare sa se reverse peste noi./ Vreau sa-mi frec nasul de parul ei/ sa o ating cu nasul/ sa-i simt scalpul subtire sensibil/ umed contrariat“. Tocmai aici s-ar putea sa piarda din specificitate poezia lui Dobos, unde lamentarile personale, închipuite sau nu, eclipseaza „pastelul“ new-age. Ciudat este ca în poeziile din „Inevitabil“, privind volumul în ansamblu, confesiunile par note distincte, dificil de înglobat în starea de letargie high-tech, dupa cuvintele lui Vlad Moldovan, a „celui care respira nemiscat, dar imers într-o complicatio cosmica“. În rest, felul deja caracteristic de a „acoperi cu liniste“ zgomotul urban care sufoca poezia douamiistilor capata maturitate în volumul „Inevitabil“. Dobos se foloseste deja cu lejeritate de imagini pentru a crea efectul autentic de poezie.
Elemente de fitoterapie
Asadar, miza lui Dobos cade mereu pe descriere bruta într-un exercitiu de peisagistica integratoare si, spre finalul volumului, pe mici povestioare din viata de zi cu zi, continuând parca povestea din „Manastur story“: „Prietenul meu Vali, l-am vazut ieri, era obosit./ Prietena mea sta acum în camera, e obosita./ Olga mi-a trimis aseara niste poze vechi, de pe Petuniei./ Eram tânar si cret./ Multe badoage pe masa caminului – cutii cu sare, conserve desfacute./ Ulei. Peste tot ulei./ Prinsese floare“. De fapt, încep sa se concretizeze în „Inevitabil“ marcile personale ale lui Andrei Dobos. Pornind înca de la volumul de debut cu mania de a fixa permanent în cadru pozitia soarelui ca element decisiv în eficienta imagistica, poetul clujean pare sa nu se poata dezlipi de efectele de clar-obscur ale jocului de lumina: „Soarele rosu/ în spatele trunchiurilor/ înca pulseaza“, „Luna/ e alba si umbrele/ zborului în sus pe tulpini“, „Lumina vinetie/ si norii grei în franjuri/ semn ca urmeaza/ terapie, absolut/ terapie“, „îmbufnat în liniste sub lumina stelelor/ pe acoperis –/ zumzaie usor aparatul de aer conditionat,/ scara se termina într-o gradina putin neglijata“. Cerul este barometrul permanent si incontestabil al starilor de spirit, devenind totodata autoritatea suprema si elementul esential în construirea atmosferei de liniste molipsitoare, unde pâna si cele mai „tacute piese“ ale lui Erick Satie devin zgomotoase: „Seara limpede/ dimineata limpede/ Mâna face/ gura vorbeste/ urechea aude –/ Biciclete în strada/ Întuneric în lume –/ Bondari si tauni./ Persistent: continuu: continuu si tacut“, „Am venit sa ma odihnesc,/ dar am uitat odihna ce-i,/ un sant nu prea adânc/ în care-au tras cu grebla/ frunze. Urme/ de bocanci, de roata/ bicicletei pe noroiul negru –/ si-mi amintesc ca prin/ septembrie doi neni mi-au/ spus – pamântul asta/ nu e bun la flori.“, „Termin plimbarea si-n fata cabanei/ un animal negru sta la scarmanat./ Copilele înca asculta muzica în pat./ Soare pe podis, imensa lanterna/ prin curti înghetate . Te asteptam/ sa dezmortesti cateii. Latratul lor/ spart,/ cu bocancul în pojghita.“. Uneori, tradând reminescentele poeziei de debut, dupa cum o numea în 2007 Daniel Cristea-Enache „o poezie voit copilaroasa, proaspata si senina, îndatorata vietii de student si noptilor petrecute în conversatii si libatii“, alteori dovedind maturizare stilistica si o finete aparte în surprinderea peisajului si a dilatarilor topocronice, poemele din volumul „Inevitabil“ apartin unui poet care stie deja exact cum sa se foloseasca de „camera video“. Fara sa devina un „vânator de imagini“, pastrând naturaletea discursului si însusindu-si permanent stop-cadrul ultrasensibil, Dobos reuseste sa revitalizeze o natura voit uitata, sau evitata în mare parte, de poezia ultimului deceniu: „Trec pe dig, în drum spre munca,/ foarte putina lume e cu adevarat matinala./ Stârnesc praful, un pescar buimac de somn/ îsi instaleaza cu insistenta sculele./ Cladiri mai înalte încep/ sa reflecteze lumina rosie a primului soare./ Din maracinis un câine iese/ si casca prelung. Mizeria îi este/ înca uscata pe blana – curentul ma izbeste/ din spate – trenul tocmai traverseaza/ podul. Acolo unde puietul de clean facuse patura/ acum doar pietre pe jumatate stralucitoare/ si volbura mânata de valuri spre umbra. s…t Iarba de râu 0 jungla de brusturi –/ rate lipite de mal –“. Scoase parca din poemele lui Günter Grass („Racine hotaraste sa-si schimbe herbul“) sau din elegiile marca Hilde Domin, fara însa prea multe artificii expresioniste, imaginile lui Dobos sunt pur si simplu elemente de „fitoterapie“.
„Bucolic într-o epoca tehno“ (Stefan Manasia), „înarmat cu o camera video sofisticata“ (V. Leac), Andrei Dobos se plimba linistit, cum spun versurile, „cu spatele la soare“, fie ca e în natura fie în mijlocul invaziilor citadine, reusind mereu sa reduca volumul atât cât trebuie pentru a-si putea auzi fiecare respiratie. Fiind probabil unul din cei mai „cuminti“ poeti tineri ai momentului, Andrei Dobos pare sa simta poezia mai mult ca pe un drum de-a lungul caruia suntem datori sa ne miram de orice lucru marunt, decât ca pe o cautare a întelepciunii. Pentru ca, vrem nu vrem, parca ar spune volumul, poezia se autoinsereaza în viata la tot pasul, sub formele cele mai subtile: „Suntem în aer liber, suntem pe câmpul de lupta/ peisaj cu magazine de haine/ trotuar cu scrumiere si flori./ Ea a sosit din întâmplare/ sa fumeze cu noi/ blugi negri pantofi rosii/ ca sa o tinem minte mai bine./ Zâmbeste putin,/ noi ne trezim luati prin surprindere/ de curentii masinilor/ si de bucuria ciudata care creste în noi“.

Un comentariu pentru “„Cu spatele la soare“”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper