Voci din Dublin

Un articol de RODICA GRIGORE

James Joyce, „Oameni din Dublin“, traducere de Radu Paraschivescu, prefata de Dana Craciun, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012.

 

James Joyce a plecat din Dublin, orasul sau natal, la vârsta de douazeci si doi de ani, traind, de atunci incolo, intr-un exil autoimpus pe continentul european. Cu toate acestea, intreaga sa opera se raporteaza, direct sau indirect, la Dublin, la oamenii sai si la atmosfera specifica a acestui oras, de aici acel realism simbolic despre care s-a vorbit de atâtea ori in studiile critice dedicate marelui scriitor irlandez. Caci el a incercat, prin toate cartile sale, sa recreeze, la nivelul limbajului, insasi esenta si realitatea acelui Dublin de care decisese sa se desprinda inca de pe când era foarte tânar. Acest amanunt este simbolic la rândul sau, câta vreme, privita din acest punct de vedere, activitatea literara a lui Joyce a reprezentat si un efort de indepartare de universul copilariei tocmai pentru ca, in acest fel, scriitorul sa-l poata exprima mai convingator in plan artistic. Volumul de povestiri al lui Joyce, „Oameni din Dublin“ („Dubliners“), a aparut, dupa ani intregi de amânari, abia in 1914, insa textele au fost scrise, in majoritatea lor, pe când autorul se afla inca in capitala Irlandei. Asteptând, insa, publicarea acestei carti, James Joyce a definitivat „Cei morti“ („The Dead“), unul dintre cele mai bune exemple de proza scurta din intreaga literatura de limba engleza, si a decis sa-l plaseze la finalul „Oamenilor din Dublin“, desavârsind, in acest fel, un volum remarcabil din toate punctele de vedere – si surprinzator, in coerenta sa, precum si in rafinamentul mijloacelor expresive, pentru un autor aflat la inceputul drumului spre deplina consacrare.
Este cunoscuta scrisoarea in care Joyce isi detalia intentiile si stilul din „Oameni din Dublin“, dovada in plus, daca mai era nevoie, a planului riguros pe care autorul l-a avut in minte atât in ceea ce priveste organizarea volumului (o veritabila „istorie morala a tarii mele“), cât si gruparea textelor in functie de temele abordate, dar si tinând seama de  evolutia vârstei protagonistilor – adesea desemnati si ca naratori ai istoriilor relatate. Dublinul este calificat, inca de pe acum, drept acel „centru al paraliziei“, pe care autorul isi propune sa-l defineasca in toate datele sale (pentru „publicul indiferent“!), având in vedere patru aspecte: copilaria, adolescenta, maturitatea si viata publica. Joyce incearca, inca de pe acum, sa prezinte existenta orasului in functie de mai multe faze evolutive, pentru a oferi, in acest fel, o paralela a existentei individuale insasi. De aici spiritul sistematic ce domina acest volum, dar si imaginea, constituita pe parcurs, a unui Dublin nemilos, de sub a carui dominatie fiinta umana nu se poate elibera – decât, eventual, cu pretul exilului asumat. In egala masura, aceasta gradatie este dublata de o naratiune din ce in ce mai elaborata si de trecerea, treptata, de la relatarea la persoana intâi, la cea la persoana a treia, dar si la impunerea unei variante tot mai rafinate de stil indirect liber. Desigur, Joyce beneficiaza de modelul unor precursori importanti, a caror opera reprezinta, intr-o oarecare masura, un punct de plecare pentru constructia din „Oameni din Dublin“ (si mai cu seama pentru extraordinara realizare artistica din „Cei morti“). Dar, daca Melville, in „Benito Cereno“, de pilda, sau Jane Austen, in Emma, ramâneau la un nivel oarecum exterior si, nu o data, artificial, James Joyce stie cum sa utilizeze si gradatia treptata, si nuantarile de esenta, dar si un adevarat principiu al „contagiunilor stilistice“ (ca sa repetam sintagma lui Leo Spitzer), pentru a atinge un nivel estetic superior celui al tuturor posibilelor sale modele. Aspectele acestea sunt identificabile, insa, nu numai in „Cei morti“, ci si in „Pamânt“ ori in „Ziua Iederei in sala comisiei“.
Iar ceea ce aduce cu totul nou Joyce este preferinta sa marcata pentru un tip de naratiune care, deoarece exclude orice comentariu auctorial sau explicatie definitiva, determina, ca principal efect de lectura, o incertitudine constanta referitoare la distanta existenta intre vocea narativa si personaj. In acest context, ar fi riscant sa se aduca in discutie termeni precum „autor absent“ (ori invizibil), câta vreme extrem de elaborata maniera stilistica din „Oameni din Dublin“ (excelent redata in limba româna de recenta traducere a lui Radu Paraschivescu) este un adevarat proiect artistic in sine, organizându-si mai cu seama la nivelul limbajului sistemul de semnificatii si pregatindu-si atent, dar parca pe nesimtite, cititorul (ideal) pentru a fi martorul privilegiat al epifaniilor joyceene.
Primele trei povestiri („Surorile“, „O intâlnire“, „Arabia“) abordeaza tema copilariei si sunt, in linii mari, relatari ale unui traseu initiatic, fiind scrise la persoana intâi. Protagonistul pare a se afla, in fiecare nou text, la o alta vârsta si da senzatia ca ar dobândi, treptat, o intelegere superioara a si asupra lumii din jur, fapt sugerat de cuvintele din ce in ce mai pretioase pe care vocea narativa le utilizeaza. Cu toate acestea, critica literara a evidentiat faptul ca, in fond, nu exista niciun indiciu foarte clar care sa demonstreze fara urma de indoiala ca ar fi vorba, in toate aceste texte, despre unul si acelasi baiat… Ambiguitatea perfect orchestrata de Joyce functioneaza, deci, excelent inca din primele pagini ale „Oamenilor din Dublin“. In acest fel, naratiunea va trece, treptat, la persona a treia, utilizata in povestirile centrate pe etapa urmatoare, cea a adolescentei, inteleasa drept perioada a imaturitatii ori a unei dezvoltari spirituale incomplete, pentru a fi urmata, apoi, de oglindirea câtorva aspecte caracteristice ale existentei mature – punctul in care devine evidenta staza spirituala si permanenta retragere in carapacea reprezentata de rutina zilnica si de lipsa de implicare ori de incapacitatea intelegerii fata de semeni. Uneori autorul porneste de la pretexte aparent banale, cum ar fi soarta unei placinte cu prune, asa cum se intâmpla in „Pamânt“, pentru ca, in texte cum ar fi „Un caz dureros“, protagonistul, domnul Duffy, sa demonstreze ca e pe deplin constient de toate aspectele reprobabile ale lumii din Dublin dar si sa inteleaga ca e, oricâta luciditate crede ca ar poseda, incapabil sa se smulga de sub tutela valorilor – sau lipsei de valori! – a acestei lumi inchise, care sufoca pe oricine si reuseste, din pacate, de cele mai multe ori, sa pietrifice pornirile cele mai profund umane ale personajelor implicate in actiune. Numai ca ceea ce sugereaza intr-un mod extrem de subtil Joyce este ca, in ciuda oricarei luciditati, pâna si cei asemenea lui Duffy, interesati de scrierile lui Hauptmann sau Nietzsche, ramân captivi in lumea Dublinului, intelegerea pe care ei o demonstreaza nefiind, astfel, echivalenta cu altceva decât cu un soi de neasteptata condamnare la o certa moarte spirituala pe care ei insisi si-o semneaza. In paranteza fie spus, mai târziu, Stanislaus Joyce va marturisi, in „My Brother’s Keeper“, ca modelul pentru Duffy i-a fost oferit lui James de chiar existenta fratelui sau, asa cum isi imagina scriitorul ca va evolua aceasta si ca va deveni acesta la maturitate, neuitând, insa, ca printre preferintele de lectura ale personajului sa includa si câteva dintre propriile sale carti favorite… Devine, in acest fel, mult mai clar modul in care functioneaza si actioneaza nivelul biografiei in ceea ce priveste structurarea constructiei narative din „Oameni din Dublin“. Dar si acela care marcheaza traseul catre paralizia generalizata, ce va marca, finalmente, existenta tuturor locuitorilor sai.
Deopotriva, insa, in acest fel, Joyce face trecerea catre textele axate pe existenta publica, unde distanta narativa este absoluta, indiferent ca avem de-a face cu aspecte legate de politica („Ziua Iederei in sala comisiei“), de arta („O mama“) ori de religie („Gratie divina“). Deja, in textele acestea nu mai descoperim niciun moment de acces direct la gândurile si sentimentele personajelor, in afara cuvintelor pe care ele insele le rostesc sau a actiunilor pe care le intreprind – numai ca, adesea, acestea sunt menite doar a le ascunde adevaratele intentii ori a exprima golul care le domina existenta si incapacitatea lor de a descoperi un sens real in viata pe care se multumesc sa o suporte, fara, insa, sa o si traiasca. Joyce era convins ca acesta este si un efect al lungilor ani de dominatie britanica asupra Irlandei, care ar fi ajuns sa-si insuseasca o mentalitate supusa fata de o putere (politica si religioasa) straina, pe care, insa, s-a dovedit incapabila sa o invinga ori sa o asimileze. Textul „Oamenilor din Dublin“ devine, astfel, privit global, un adevarat roman fragmentar, a carui esenta si al carui sens trebuie puse in legatura cu marele poem al lui T. S. Eliot, „The Waste Land“, ambele realizari artistice fiind expresii ale unei sensibilitati inrudite. Intrebarea la care au incercat sa raspunda numerosi critici ramâne, insa deschisa, caci nu e clar – iar Joyce sau Eliot nici nu incearca sa clarifice acest aspect – daca personajele predilecte ori figurile simbolice ale operei lor se afla in mod atât de accentuat sub influenta paraliziei generale pentru ca locuiesc intr-un metropola moderna, sau aceasta metropola ajunge sa fie dominata de expresii ale stazei tocmai deoarece e locuita de astfel de oameni… Joyce, insa, nu e preocupat, in volumul acesta de povestiri, sa ofere raspunsuri, ci sa-si provoace cititorul sa-si puna cât mai multe intrebari. Dovada si decizia sa de a include „Cei morti“ in textul final al „Oamenilor din Dublin“, alaturi de alte doua texte care nu fusesera scrise initial cu acest scop, „Doi tineri galantoni“ si „Un norisor“.
„Cei morti“ devine, ca ultima secventa a acestui extraordinar volum de proza scurta, un remarcabil corolar al stilului si tematicii lui Joyce. Caci textul acesta duce la desavârsire naratiunea la persoana a treia, precum si stilul indirect liber, deschizând drumul catre „Portret al artistului in tinerete“ si, apoi, catre „Ulise“. Combinatia absolut remarcabila de introspectie si ironie cu care sunt prezentati Gabriel si sotia sa, precum si relatia pe care cei doi o au, dar si raportul stabilit intre ei si lumea – implicit, oamenii – din Dublin ramân inegalate pâna in prezent. Realismul lui Joyce inceteaza, abia acum in totalitate, de a mai fi inrudit cu acela cehovian, dovedindu-se simbolic in adevaratul sens al cuvântului, cu o perfectiune a tonului si cu un echilibru stilistic rar intâlnite in intreaga literatura universala. Privind ninsoarea care cade necontenit peste murdarul si dragul sau Dublin, Gabriel Conroy incepe, pentru prima data in viata sa, sa simta identificarea cu lumea exterioara si o preocupare pentru ceva superior propriei sale fiinte. Rând pe rând, parca in ritmul fulgilor de zapada, zidurile construite cu grija ale egoismului sau se prabusesc si ii permit sa devina, tot pentru prima data, o parte integranta a universului, iar nu unul dintre nenumaratele centre (iluzorii, desigur…) ale acestuia, asa cum isi imagina el anterior ca ar fi. Deopotriva, „Cei morti“ reprezinta dovada suprema ca maniera de a scrie a lui Joyce evolueaza hotarât de la individualismul subiectiv la impersonalitatea superioara, caracteristica dobândirii accesului la marea arta, asa cum se va intâmpla in „Portret al artistului in tinerete“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper