Un film, dar ce film!

Aflu ca la Festivalul Filmului Francofon din Atena ruleaza un film românesc. Primesc o invitatie de la Ambasada României. Ma duc la film. „O comedie“, mi se comunica. Hai si la comedie. Stau doua ore la cinematograf; câtiva români, câtiva localnici, sala la jumatate. Si dau dupa film fuga acasa, sa deschid internetul.

Citesc ca filmul a fost prezentat la Parlamentul European de la Strassbourg, citesc ca exista un clip cu o melodie devenitã hit, citesc ca pe ecran se poate vedea un superb sarut cinematografic, citesc…
Din când în când mai gasesc pe ici pe colo si referi scurte la ceea ce caut: filmul, „comedia“ la care într-adevar se râde copios, este expresia unei adânci si mature întelegeri a nevoii de toleranta în lumea moderna.
Ca fara toleranta nu exista umanism, o spunea si Erasmus din Rotterdam, la 1500. Ca despre toleranta se vorbea si în anii celor doua razboaie mondiale, e un truism. Exista însa anumite zone geografice în care toleranta este ca aerul si ca apa. Si aceste zone geografice sunt cele de la marginea de imperii. Acolo unde destinele sunt amestecate de sute de ani. Acolo unde fiecare familie este mixta, daca nu prin amstecul de sânge atunci prin amestecul de biografii, de culturi, de viziune asupra lumii. Acolo unde ti-ai împartit viata si bucata de pâine cu cel de alt neam, unde i-ai vazut copiii crescând si l-ai vazut îngropându-si mortii, la un pas de tine, în aceeasi tarâna.
În literatura româna singurul care a înteles si a spus acest lucru este Liviu Rebreanu. Cred ca „Padurea spânzuratilor“ ar trebui interzisa în scoli. Asa cum este ea predata si interceptata, nu se poate atinge decât stratul cel mai superficial al semnificatiei ei.
Am recitit-o acum, dupa niste decenii de la prima lectura. Si dupa niste decenii, multe, de la plecarea mea din Ardeal. L-am acceptat pe Apostol Bologa, nu numai pe cel din partea a doua a cartii, cel care a dezertat, ceea ce nu era greu de înteles. L-am înteles si pe cel din partea întâia, pe adaptatul la valorile unui imperiu din care neamul lui era parte constitutiva. Probabil m-au ajutat la acest lucru anii de emigratie. Observarea în jurul meu a celor care, schimbându-si soarta, se straduiau din rasputeri sa se integreze. Si unii, spre cinstea lor, chiar au reusit. N-au ramas marginali, au izbutit sa sparga barierele, sa devina valori, în neamul care, pe parcursul biografiei lor, era stapân peste granite. Granitele se pot schimba. Sentimentele dintre oameni, în conditiile în care ele au fost autentice, ramân aceleasi.
Accesul la toleranta nu îi este însa dat oricui. Asta, spune Stefan Zweig  referindu-se la Erasmus din Rotterdam, i-a scapat marelui învatat. Ca oamenii nu sunt toti îngeri, ei, în mare numar, sunt si lichele. Lichelele îi manipuleaza pe mediocri. Si pe credulii care se încânta cu te miri ce sloganuri.

Iata deci ce gânduri nebune
îmi trec prin minte,
plecând de la o comedie.
Care mi-a rascolit toata biografia mea de om crescut într-o zona unde se vorbeau doua limbi. Un om care, mai apoi, lucrând pentru perioade mai lungi sau mai scurte în Chisinau,  a trait alaturi de moldovenii si de rusii de-acolo acelasi sentiment, al dramelor adânci ale oamenilor din zonele limitrofe. Oameni care sunt atâtati sa se ridice din când în când împotriva  propriilor lor biografii.
Regiunile limitrofe. Destinele mai multor neamuri, amestecate ca firele colorate la razboaiele de tesut. Trebuie sa traiesti printre ei, sa le apartii, ca sa-i întelegi.
Si uite ca regizorul „comediei“, dupa cum aflu de pe internet… e oltean. S-a nascut pe Olt, traieste la Bucuresti. Sa înteleaga sentimentele oamenilor îl ajuta deci nu biografia, ci pur si simplu talentul.
Rar mi s-a întâmplat sa vad lucruri spuse atât de direct. Si atât de nuantat. Fara nici un cuvânt în plus. Fara nici un cuvânt în minus. Între zâmbet si lacrima. Dar cu puterea de patrundere a dangatului de clopot. Lumea pe care o prezinta el este o lume în care emotiile sunt înca puternice. Simularea lor, în tot jocul nebun al nuntilor cu dar – tema filmului – este si ea „joc“ pe jumatate. E un „teatru“ fara de care viata e searbada. Si în aceasta piesa, a derularii vietii, oamenii de mai multe neamuri sunt înfratiti. Exista câteva scene care nu se pot uita. Vorbesc aproape fara cuvinte, printr-o privire, printr-o îmbratisare, printr-o iesire din scena, despre demnitate. Vorbesc despre respectul valorilor intelectuale. Despre considerarea acestor valori ca puncte de referinta în cotidian.
Sigur ca actorii sunt foarte buni. Sigur ca multe secvente sunt de un comic savuros. Sigur ca o anumita confruntare între mentalitati poate da unor secvente mult haz. Ca acest film pledeaza pentru intrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeana? El lasa sa se citeasca si asta, daca e nevoie. Din punctual meu de vedere însa,  filmul e mult mai mult. El este o întrebare deschisa asupra felului cum tratam oamenii. Cum ne raportam la biografiile lor, la faptul ca „sunt sub vremi“, asa cum spunea cronicarul. Cu voia sau fara voia lor.
Mie despre asa ceva mi-a vorbit comedia, cu toata seriozitatea. Poate m-am înselat?
Va recomand sa vedeti filmul lui Nap Toader „Nunta în Basarabia“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper