Trei opinii diferite despre extinderea Uniunii Europene (subiect de vacanta)

Un articol de GEORGE APOSTOIU

În asteptarea rezultatului final al alegerilor prezidentiale din Franta, sa ramânem tot pe pamânt francez cu probleme la fel de serioase. Este important daca se va produce o schimbare la Elysée? Este. Daca la 6 mai sansele vor fi de partea lui Sarkozy, francezii cam stiu ce-i asteapta. Si noi, europenii. Dreapta franceza este bonapartista, are un simt orgolios al ordinii si mândria de a fi mostenitoarea Revolutiei si a razboaielor victorioase napoleoniene. Daca vin la putere socialistii prin Hollande, adepti ai politicii de protectie sociala, întrebarile privind viitorul vor fi multe în conditiile crizei care nu se mai termina. Vom asista la un decupaj politic cu urmari în re-configurarea rolului statului, asa cum si-o doresc socialistii francezi. Daca se va întâmpla în Franta se poate întâmpla si în ale state, de ce nu? Aceasta nu echivaleaza, însa, cu garantarea redresarii economice si depasirea dificultatilor produse de criza profunda si prelungita în care am intrat. O Franta socialista poate constitui un model de schimbare politica pe continent, cu repercusiuni la nivelul Uniunii Europene. Mai ales în procesul, acceptat si declansat, de extindere în Balcanii de Vest. Sa ne oprim la parerile expertilor francezi, de dreapta, de centru sau de stânga, deci nu ale politicienilor, privind oportunitatea acestei extinderi. Parerile lor sunt de luat în seama pentru ca, desi asistam la o crestere a autoritarismului german, capacitatea decizionala comunitara este influentata politic destul de mult de Paris. Prezenta Frantei în ,,nucleul politic dur“ al Uniunii Europene a permis un anumit echilibru la nivel decizional. Indiferent cine va ocupa fotoliul prezidential la Elysée, Parisul se va bate pentru continuarea functionarii tandemului franco-german la conducerea Uniunii Europene. Un dezechilibru nu este de bun augur în conditiile în care statele membre, ne place sa acceptam sau nu, sunt deja asezate discriminatoriu pe categorii si clase. Criza a adâncit diferentierea. Exista iluzii ca statele se pot salva singure, dar turbulentele de pe continent si din lume le antreneaza în bloc în dificultati. Depasirea acestora nu se poate face pe cont propriu. Si nici pe contul Uniunii înainte ca aceasta sa se reformeze. Mai întâi economic, apoi social si în final politic. Uniunea Europeana trebuie sa intre într-un proces substantial de transformari. Pâna atunci, sa vedem ce se întâmpla cu unul dintre proiectele ei majore: extinderea în Balcanii de Vest. Ofer cititorilor revistei „Cultura“ opiniile lui Jean-Dominique Giuliani, presedintele Fundatiei „Robert Schuman“, Sami Andoura, cercetator la Europa Noastra si Catherine Trautmann, deputat european. Înainte de a-i asculta, o mica introducere în subiect. Dupa marea operatiune de extindere în centrul si Estul Europei din 2004 si 2007, Uniunea Europeana se vede în fata unei noi tentative de prelungire a spatiului comunitar în Balcani. Întrarea Croatiei este prevazuta pentru iulie 2013; negocierile cu Turcia si Macedonia au fost, din motive diferite, blocate. Turcia nu are prieteni la Paris si prin nordul continentului, iar Macedonia la Atena. Muntenegru si Serbia au fost, în sfârsit, recunoscute oficial drept ,,candidate“. Daca mai adaugam la aceste cinci state si Islanda, am putea avea, cândva, cine mai stie când, o Europa comunitara cu 33 de state membre. Si, acum, opiniile unor experti despre extindere ca politica si extinderea în Balcani ca oportunitate.
Jean-Dominique Giuliani, presedintele Fundatiei „Robert Schuman“, considera ca extinderea Uniunii Europene a fost un proces pozitiv cândva pentru ca a permis milioanelor de greci, spanioli si portughezi sa între în familia democratiei europene, iar Austriei, Finlandei si Suediei sa iasa din izolarea pe care le-o impunea statutul lor de tari neutre adoptat dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial. „Nimeni nu contesta efectele benefice ale politicii europene de largire la 21 de state de dupa 1957. Ritmul mediu de primire de noi membri în acest interval a fost de trei ani; între 1973 si 2007 acest ritm s-a accelerat iar intervalul de timp s-a micsorat la nouasprezece luni. Mai întâi noii primiti s-au confruntat cu obligatiile europene în materie de stat de drept, democratie si respectul minoritatilor; apoi, cu regulile constrângatoare ale pietei unice si, în final, au trebuit sa accepte ansamblul dreptului european cunoscut sub numele de acquis comunitar. Uniunea a înfaptuit o opera extraordinara de transformare a statelor si, poate, fara echivalent. Dar, dupa acest val, Uniunea pare mai degraba o mare piata pe care si-o doreau britanicii decât o veritabila uniune politica pe care si-o propusesera parintii fondatori. Politica de largire a servit de erzat în locul unei politici externe a carei lipsa se resimte mai ales la frontiere. Aderarea unor noi membri a adus în interiorul Uniunii numeroase noi probleme, cum ar fi cele dintre Cipru si Turcia. Influenta Uniunii pe scena internationala nu a crescut. Putem spune ca, de fapt, procesul de integrare interna a fost frânat chiar de extindere. Nimeni nu îndrazneste sa mai aminteasca acum de fiscalitate sau de aparare comuna, doua domenii ale suveranitatii prin excelenta care conditioneaza relansarea unificarii europene. Cei 27 nu mai pot obtine majoritatea necesara progresului în aceste materii. În aceasta privinta, onestitatea ne obliga sa constatam ca primele aderari au slabit mai mult Uniunea decât cele ulterioare. Marea Britanie, Irlanda si Danemarca au multiplicat opting out, exceptiile adica, la problemele zonei euro, zonei Schengen si politicilor comune de aparare; statele din Nord sunt cele mai îndaratnice la orice abordare a fiscalitatii comune“. Am recurs la un citat mai amplu pentru ca el ofera radiografia unora dintre fisurile care par ca se largesc în interiorul Uniunii. Concluziile lui Giuliani nu sunt prea încurajatoare. El considera ca Uniunea trebuie gândita în raport cu lumea, nu sa se concentreze exclusiv pe obiective interne. Mai multe dintre obiectivele sale, cum ar fi concurenta, competitivitatea, politicile monetara, comerciala, agricola si industriala, sunt discutabile, crede francezul. De aici si opinia ca extinderea în continuare, fara reformarea Uniunii, ar putea conduce la diluarea si mai accentuata a unitatii europene, la slabirea si mai mare a sprijinului popular si la ratarea obiectivelor majore. Giuliani nu respinge extinderea, ci o conditioneaza de reformarea structurilor comunitare. Cine ar putea sa-l contrazica? Deci, mai întâi reforma si apoi extinderea. O conditie a reusitei proiectului ar conferi-o sinceritatea în tratarea cu pretendentii la integrare. ,,Oferindu-le o perspectiva precisa pentru un parteneriat economic si politic puternic si durabil, ar trebui sa avem curajul sa le spunem candidatilor actuali ca noi conditionam continuarea procesului de extindere de reforma prealabila a Uniunii“.
O analiza interesanta am gasit în studiul unei cercetatoare de la Europa Noastra, Sami Andoura, fidela neconditionat a strategiei de extindere a Uniunii Europene. Încep cu concluzia ei: extinderea este un instrument pentru Uniunea Europeana si o perspectiva pentru vecinii nostri. Aceasta este o perspectiva politica a procesului de largire a spatiului comunitar care îsi are temeiul în filozofia Europei unite a parintilor fondatori preocupati de reconciliere. De aceea, statutar, constructia europeana a fost întotdeauna deschisa catre vecini. Dupa lichidarea dictaturilor din Sud (Italia, Spania, Portugalia) si ridicarea Cortinei de Fier, Uniunea s-a extins ajungând acum sa cuprinda în spatiul ei cinci sute de milioane de oameni. Mai mult decât atât, Uniunea contribuie la stabilitatea politica si la dezvoltarea economica a statelor vecine. Largirea din 2004 a influentat perceptia actuala a viitorului relatiilor între Uniune si vecini. Ea a permis integrarea unor state al caror nivel de bogatie era inferior mediei europene. Este adevarat ca, prin cresterea numarului membrilor la 25, în 2004 si la 27, în 2007, componenta Uniunii a devenit eterogena, ceea ce face ca guvernarea sa devina complexa. De unde si o modificare a perceptiei greutatilor provocate de criza. Atentie, spune cercetatoarea, la indicarea corecta a vinovatilor. ,,Tentatia din timpul crizei de a imputa ultimilor veniti dificultatile din Uniunea Europeana este gresita. Aceasta perceptie negativa nu este împartasita de toata lumea. O ancheta indica faptul ca sprijinul pentru largire a scazut între 2008-2010, dar ca el a progresat în ultima perioada. Cercetatoarea franceza precizeaza ca înrautatirea opiniilor fata de noii veniti este sensibila în tarile puternic afectate de criza, ca Irlanda si Grecia, chiar si într-o tara care nu a fost lovita de recesiune ca Finlanda, dar la nivelul populatiei, reactia cea mai puternica de îngrijorare este provocata de dereglarea sistemului financiar international si de concurenta statelor extra-comunitare în care salariile sunt mici, cum ar fi China. ,,Strategia de largire ramâne de actualitate fie si pentru ca multe dintre statele vecine aspira sa se alature Uniunii Europene; pentru acestea, Uniunea constituie un model atractiv de partaj de suveranitate, de solidaritate economica si politica. Pe aceasta baza, Bruxelles-ul ar trebui sa deschida perspectiva de aderare a statelor din Balcanii occidentali care respecta conditiile prealabile si care realizeaza progresele ce li se cer“. Cercetatoarea da cazul Serbiei ca avansat si crede ca Islanda, alta candidata, aflata de cealalta parte a continentului, nu ridica nici ea probleme. Interesanta mi se pare concluzia sa în privinta Turciei: ,,Viitorul Turciei continua sa-i divizeze pe europeni, vocatia acestei tari de a se integra în Uniunea Europeana este perceputa, în general, negativ. Negocierile de aderare, deschise cu acordul statelor membre, trebuie sa fie continuate fara limite sau prejudicii (un fel de a evita sa mai aminteasca opozitia lui Sarkozy, n.n.), cu conditia ca Turcia sa progreseze pe calea reformelor. Pe termen scurt, pariul este: ,,sa intre Europa în Turcia si nu invers“. Formulare care, cred, nu trebuie sa fie considerata ofensatoare de turci, iar europenii sa o asimileze corect, fara ipocrizie.
Euro-deputata Catherine Trautmann abordeaza extinderea Uniunii prin prisma dimensiunii sociale. Criza pe care o traverseaza Europa a supus modelul social european unor critici severe, spune Trautmann. Pornind de la aceasta constatare ea propune declansarea unor dezbateri serioase privind continuarea extinderii Uniunii Europene. A trasa Uniunii frontiere este o necesitate; fara acestea, este dificil sa construim un sentiment de apartenenta, cu atât mai putin o identitate. Criza din zona euro nu pune direct în discutie pasii care mai ramân de facut pentru aderarea a noi state. Dificultatile ar veni din alta parte si ele sunt privite diferit la Paris, la Berlin sau la Londra. Francezii sunt nelinistiti în privinta perspectivei ca, prin largirea Uniunii Europene, sa-si piarda locurile de munca datorita politicii de delocalizare spre noile state integrate. Dar mult mai nelinistiti sunt atunci când constata ca ,,anumite companii cauta pe toate caile profituri maxime jucând pe diferentele salariale dintr-o tara sau alta, nu neaparat în Europa, ci la Est unde deplaseaza unitatile de productie“. Si, ca frantuzoaica, nu a scapat ocazia sa arate cu degetul spre Germania. ,,Unele mari întreprinderi germane integrate au stiut sa profite de pe urma extinderii la Est prin transferarea unei parti a capacitatilor lor productive în tarile vecine, mentinând principalul nucleu de activitate si locurile de munca în Germania“. Chestiunea care se pune în situatia respectiva este de a cunoaste cum poate fi transformat acest tip de strategie industriala nationala, unilaterala si non-productiva într-o strategie europeana de distributie a productiei, inclusiv de solidaritate, adaptata la o foaie de parcurs sociala ambitioasa. ,,Din nefericire, absenta unei vointe politice a majoritatii conservatoare europene în privinta unei convergente sociale si fiscale blocheaza orice perspectiva de evolutie si conduce la o concurenta inacceptabila între state. La ora actuala, când Europa este fragmentata iar proiectele ei se restrâng la interese nationale, extinderea ramâne o ambitie ce tine de istorie: sa depasim divizarea batrânului continent“.
Da, dar cum? Câte vagoane pot fi atasate la locomotiva Uniunii Europene?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper