The Neverending Letter

Un articol de LAURENTIU MALOMFALEAN

Alex. Leo Serban, Litera din scrisoarea misterioasa (o novella), traducere din limba engleza, cuvânt înainte si note de Antoaneta Ralian, cu „O încercare de portret“ de Horia-Roman Patapievici, Polirom, Iasi, 2011, 248 p.

 

„Când totul o ia razna, important e sa-ti pastrezi capul pe umeri si sa faci fix ceea ce faceai pâna atunci, dar cu un angajament în plus: tocmai pentru ca lumea arde, e cu atât mai necesar sa te piepteni. Doar nu vrei sa te prinda Apocalipsa cu parul maciuca!“
(Alex. Leo Serban, „Mica dietetica“)

Pe 8 aprilie, duminica trecuta, s-au împlinit nu doar a 2011-a înviere a Cristosului catolic si cei 101 ani de la nasterea lui Cioran, ci si ceva de-o mai modesta importanta, cu atât mai profund umana. S-a facut rotund 1 an deja de la moartea lui Alex. Leo Serban. Pentru mine cel putin, lantul coincidentelor nu s-a oprit aici. Vazând în portretul semnat Horia-Roman Patapievici despre cum Serban si-a programat moartea la 52 de ani, observam în coltul ecranului ca data în care i-am deschis în sfârsit volumul în format digital era tot fatidicul 8 aprilie.
Conceput si redactat în engleza la Lisabona si Buenos Aires în 2010, orase ce se pot usor confunda cu Fernando Pessoa si Jorge Luis Borges – mai ales când un turist la rândul sau scriitor îi transforma pentru câteva zeci de minute în colocatari ai respectivelor urbe –, „Litera din scrisoarea misterioasa“ de Alex. Leo Serban purta intial un hipertitlu, si anume „The Parlayed Letter“, cu referinta mai mult fortuita la „The Purloined Letter“ a lui Edgar Allan Poe, desi trama de roman politist ramâne valabila. Textul e de fapt întâlnirea dintre Franz Osberg alias Biberkopf („Apropo, Gerhardt Meinkopf – sau Meinhoff – era numele real al domnului Franz, ca si Peter Schneeman si Richard Silbermayer.“), un dubios comerciant urmarit de Interpol – motiv pentru care inclusiv agentii care-l fileaza vor avea nume false. Pe scurt, o novella despre si cu simulacre, fiecare personaj având cel putin o dublura: de la doppelgänger-ul Osberg (anagrama lui Borges, pe care Serban o preia din „Ada sau ardoarea“ de Nabokov), la heteronimii lui Pessoa.
Lectura ca vis
În apartamentul din Buenos Aires, Alberto Manguel îi citeste lui Borges. Deodata, nevazatorul se face nevazut si alisabonizeaza lânga un Fernando Pessoa facându-si veacul în cafeneaua din cartierul Chiado. Voiajul fiind unul în spatiu-timp, orbul vede. Peste putin, cei doi plus cafeneaua sunt parasutati în Buenos Aires, unde Borges îsi recapata nevederea, dupa capriciile nu atât ale lui Alex. Leo Serban, cât ale heteronimului pessoan Álvaro de Campos, detinator de alese puteri hipermagnetice. Treptat, personele Poetului cu nume de cod pessoa (persoana) vor iesi fiecare, pe rând, în prim plan: „Va imaginati, cred, ca ar fi fost de neconceput ca vreunul dintre heteronimii lui Pessoa sa se tina deoparte în timp ce Poetul se lansa în aventura vietii lui! Freneticul, poznasul de Campos, urmat spontan de naturalul si terestrul Caeiro si de sofisticatul Reis faceau cu schimbul – fiecare în partea lui de creier – în urmarirea deplasarii transatlantice a cafenelei, deplasare care a fost mai lunga cu trei minute si treizeci si trei de secunde decât teleportarea initiala a lui Borges. Ce vreti, cafenelele sunt mai lenevoase…“
Romanul, oricât de micro– sau novelistic ar fi, se constituie ca o nebuneasca proliferare de capitolase, cum ar fi „Scurta istorie socanta a unui Buddha de ceara“, din care nu ma pot abtine sa nu citez începutul deznodamântului: „Cei trei baieti din maruntaiele lui Buddha au spart carcasa statuii si au sarit afara, asudati, dar vijeliosi. S-au pomenit fata-n fata cu doi domni inofensivi, care pareau într-adevar clienti. Nimic suspect la ei: unul arata ca un contabil cu ochelari, plapând si sfios, cu mustacioara si îmbracamintea demodata; celalalt era genul de profesor, solid, spilcuit, bine ras, cu o fata care cerea palme si un baston agasant. Tipul timid statea nemiscat, holbându-se, incapabil sa (re)actioneze; cel arogant, mai în vârsta, privea sfidator (desi într-o directie gresita) si dadea impresia ca se îndoieste de realitatea a ceea ce se întâmpla. A emis un tunator: «CINE SUNTETI?», de parc-ar fi fost proprietarul pravaliei. Bob, Ross si Greg s-au simtit vexati. S-au uitat unul la altul, derutati, apoi si-au îndreptat privirile spre intrusi si au zbierat la rândul lor (Bob si Greg): «Nu, cine sunteti voi?», întrebare urmata, ca de un ecou mai slab, dar mai sever, din partea lui Ross: «Da, cine sunteti?» Borges a ramas perplex. Nimeni pâna atunci nu-i pusese o asemenea întrebare magareasca. El era Borges, fara nicio îndoiala. Cât despre Pessoa, e drept ca fata lui nu era prea familiara – mai ales tinerei generatii –, totusi era vizibil ca nu arata ca un terchea-berchea“.
Mai departe, fantasmagoria „flamboaiant de extravaganta“ devine tot mai demna de fantezia lui Tim Burton, al carui comic oniric aduce teribil cu fastuosul – însa deloc fastidiosul – fantast leoserbanist. Si cine stie de cine si când va fi ecranizata novella celui din urma? Pasaje ca „Supa Ermetica“ („Ingrediente: fronturi de lupta, niste zori aurii, câtiva lunatici si niste Liber AL vel Legis“) sau „Nostalgia lui Pessoa“ pusa în scena sunt absolut încântatoare în aiuristica lor, si, cu riscul de-a fi poate prea generos-impresionist, pur si simplu în reusita lor. Apoi, finalul, când Borges ne da mult amânata explicatie: cândva îl visase pe domnul Franz în exact acelasi apartament, asadar poate ca totul nu e decât amintirea visului respectiv. În plus, dupa ce Poetul va fi magnetoportat în sfârsit înapoi, ne trezim si noi, dar nu dintr-un vis, cum vom fi facut în „Alice…“, ci din lectura pe care docilul Manguel i-o facuse marelui Borges, din „Cartea nelinistirii“ de Fernando Pessoa.
A.L. Serban, autor
al lui Jorge Borges
Cu alte cuvinte, chiar va invit sa cititi o poveste în care imaginatia combinatorica pulseaza si prolifereaza la infinit, urmarind specificul „joc al tuturor posibilitatilor, de parca ar fi încercat toate cele sase fatete ale unui cub“ – rubic, as completa eu. Textul ajunge sa fie uneori criptic, aproape indescifrabil, exista numeroase puncte moarte, voit sau nu lasate în suspensie, dând impresia fie de realizare conform unui plan poesc, fie de redactare la voia întâmplarii, cu schimbari de situatie si noi detalii ce dau peste cap scursul evenimentelor. O scriitura deloc decisa, deloc decidabila, pâna la urma. Totusi, lectura se poate numi de placere, desi nu de consum, ce-i drept. Alex. Leo Serban îmbina perfect ermetismul si misterul cu tot felul de joculete subtile, numerologice sau livresti, letresti, în care cele 31 de O-uri din scrisoarea gasita de Franz Osberg se dovedesc a fi de provenienta onomastica, c’est-à-dire adunându-se laolalta din toate numele personajelor, amintind oarecum experimentele propuse de Georges Perec.
În fond, si autorul nostru experimenteaza. Chiar daca nu s-ar putea crede ca o face à la manière de, iata ce-i declara la un moment dat Borges lui Osberg: „Metoda dumitale de a te ascunde, draga domnule Franz, e destul de ingenioasa – pâna-ntr-atât încât aproape am crezut ca ai citit unele dintre povestirile mele…“ Mai mult, în descrierile Buenos Airesului pulseaza nu doar bucuria, ci si un soi de recunoastere; déjà vu contaminat cu iubire, déjà lu pentru lectorul împatimit la rândul sau de Borges. Încât inclusiv Alex. Leo Serban ar putea fi considerat un dublu pentru confratele sau argentinian. Un hiper-Borges. Pe de alta parte, cei doi scriitori deveniti personaje par convinsi ca sunt fantosele unui demiurg auctorial: „cine scria toate astea – fiindca era un lucru evident ca nu era ceva «gata scris». Cineva (un pamântean din carne si din oase) îsi batea joc si de Interpol, si de Istoria Literaturii, iar el, Pessoa, ar fi vrut sa cunoasca cine este persoana aceea“. Sase pagini mai încolo, Borges: „cursul ridicol pe care l-au luat evenimentele în ultimele doua ore este rodul unei minti excentrice care se amuza sa ne faca fel de fel de sotii tuturor celor aici de fata. Asadar, întrebarea (…) este: cui apartine aceasta minte diabolica si perversa care ne-a adunat pe toti aici?“ Fireste, am putea chicoti, se consuma eterna poveste cu abisalul artificiu hipermodernist al personajului constient de conditia lui, pe care Borges a cam epuizat-o în „Ruinurile circulare“. Însa cert e ca nu vorbim despre un hipertext în acest caz. Vocea naratoriala ne lamureste abia la final, într-o stinghera nota de subsol: „Am scris aceasta novella care mi-a fost dictata de domnul Aleister Crowley“, celebrul ocultist englez. Iar acest eu care vine sa rescrie textul magicianului nu este nimeni altul decât Alexander Search (heteronim de tinerete al aceluiasi Pessoa, dar în acelasi timp un posibil pseudonim pentru cel care semneaza cartea pe care tocmai am terminat-o).
Cautând un absurd ce se vrea pâna la un punct logic, pâna la un altul pretios, lui Serban îi lipseste putin exercitiul. Dintr-un pacat mai strigator la cer decât multe, acest debut în proza e condamnat sa ramâna doar atât, un debut fara recidive. Perversiunea pura, pentru ca nu gasesc termen mai potrivit pentru moarte, fie ca vine cu leapsa de sus ori de niciunde, ni l-a furat nu noua sau lui însusi, ci literaturii. Cu toate astea, nu voi cadea facil în cliseul cu opera lasata ce supravietuieste autorului, devenit peste noapte nemuritor ca moartea – ce râs imbatabil ar izbucni din Leo Serban auzind una ca asta! Nu. Ma refer la simplul fapt ca, la fel cum heteronimii lui Fernando Pessoa sunt la fel de reali ca poetul însusi, la fel, criticul de film Alex. Leo Serban e tot atât de real ca prozatorul care va continua sa bântuie creierele cititorilor acestui roman, condamnat, iata, sa ramâna tânar, jovial, bun de stins el toate focurile în care viata, obosita, l-ar îmbrânci.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper