Stiinta si mestesug în instrumentele de tortura

„Altii au suferit batjocuri, batai, lanturi si închisoare;
au fost ucisi cu pietre, taiati în doua cu ferastraul,
chinuiti; au murit ucisi de sabie …“ (Evrei 11, 36-37)

Practica veche de când lumea, având drept tinta scoaterea la lumina sau impunerea, cu orice mijloace, a adevarului si îndreptarea celor care ar fi încalcat legea, tortura si instrumentele de tortura au îmbracat forme care întrec puterea de imaginatie a omului de astazi si poate chiar a celui de ieri sau de mâine. Cu aceste gânduri am iesit dupa vizitarea expozitiei „Instrumente medievale de tortura“ (poate mai corect ar fi, în româneste, „instrumente de tortura medievale“) de la Muzeul Municipiului Bucuresti.      I le-am împartasit unei colege de breasla a carei replica mi-a dat înca un subiect de meditatie: „Si gânditi-va ca nu numai fierarul sau dulgherul îsi punea „tehnologia“ la lucru, ci si omul de stiinta, care cunostea bine anatomia omului, sistemul osos, pentru a proiecta acele instrumente infernale care sa provoace durerea insuportabila, sa distruga oasele si tesuturile, ducând la o moarte lenta, în chinuri, a celui torturat“.
Las pe seama vecinului meu de rubrica/pagina comentarea expozitiei din punct de vedere muzeistic. Ca „simplu vizitator“ (si singurul, de altfel, la ora aceea!) am resimtit, totusi, sa nu zic absenta dar putinatatea informatiilor privind aceasta expozitie neobisnuita. Nu stim de unde vine ea („din Italia“, zice cineva din personalul muzeului, aflat în sala), nu stim daca exponatele sunt originale „reconditionate“ sau replici actuale dupa documente de epoca, si multe asemenea „amanunte“ importante pentru o „lectura“ cât mai corecta a fiecarui obiect si a ansamblului expozitional. Utile înscrisurile, în româna (cu multe greseli de dactilografie si chiar de limba, si în engleza) care însotesc fiecare exponat, cu informatii privind „modul de utilizare“, efectele, vremurile în care au fost folosite.
La intrare, te întâmpina o teapa, o simpla si banala teapa, din acelea care l-au facut faimos pe domnitorul valah Vlad Dracul, Draculea, zis si Tepes, dar care nu avusese, cum s-ar zice, drept de folosinta exclusiva a diabolicei unelte. Înaintasii lui din Europa de vest, mai ales parintii inchizitori, au rafinat cu mult simplul par ascutit la un capat, imaginând si punând în lucru instrumente de supliciu mult mai sofisticate: „gratarul“, un fel de pat al lui Procust transferat din mitologie în timpurile istorice, prin care învinuitul era lungit, alungit, întins, sau, dimpotriva „comprimat“, scurtat pâna când se confesa, dupa vrerea procurorilor, „leaganul lui Iuda“, cu o functie asemanatoare, doar ca victima sedea în pozitie verticala, „fiica gunoierului“ sau „barza“, „crucea de rugaciune“, „vioara“, „para bucala“, „fecioara din Nürnberg“ – aceasta din urma o constructie mult mai elaborata, o lada de lemn masiv, în pozitie verticala, captusita pe interior cu cuie si lame taioase, care intrau, la cea mai mica miscare, în corpul celui introdus acolo, instrumente destinate „descapatânarii“ (barda, topor, sabie) sau transarii trupului („fierastraul“) etc. etc. Nu lipsesc „rotile“ pe care învinuitii erau „trasi“, zdrobindu-li-se oasele mâinilor, picioarelor, în cele din urma sira spinarii, supliciu la care au fost supusi Horia si Closca, capii rascoalei din Transilvania,  în 1785, în timpurile moderne, putem zice – ne mai desparteau doar patru ani pâna la Revolutia Franceza, care, altminteri, a pus sau a repus în functiune ghilotina, în 1792, la propunerea doctorului Guillotin, de la care si-a luat numele, popular fiind numita, cu gingasie, „madama“ sau „domnisoara“!
S-ar putea discuta îndelung pe marginea denumirii acestor instrumente de tortura. Numele unora vin de la forma lor: „para bucala“ era un dispozitiv metalic, de forma fructului respectiv, actionat mecanic, pe principiul surubului, care îsi crestea progresiv dimensiunile, distrugând maxilarul victimei, daca era introdus în gura, sau celelalte orificii în care putea fi plasat. „Leaganul lui Iuda“, numit în engleza „vigil“ sau „guided cradle“, era un dispozitiv care îl împiedica pe cel învinuit sa se miste si sa doarma, ore sau zile întregi. Nu se poate spune ca „inventatorii“ sau utilizatorii acestora nu aveau umor sau ca le lipsea sensibilitatea!
Atrage atentia faptul ca unele dintre cele mai dure instrumente de tortura sau de executie au fost asociate femininului – „fecioara din Nürnberg“, „madama“ sau „domnisoara“  pentru ghilotina, „jupâneasa“ pentru teapa, cum consemneaza un cunoscut cântec epic românesc, „Corbea“, pentru al carui personaj central domnitorul pregateste o mireasa. El se adreseaza mamei întemnitatului, pe care o vesteste ca va fi „d-o soacra mare“, pentru ca „Lui Corbea pecetluit/Fata mare (subl. mea – N. C.) i-am gasit,/ Frumoasa cum nu e-n lume,/Si-o cheama, babo, pe nume/Jupâneasa/Carpena,/Adusa/ Din Slatina,/Numai din topor cioplita/Si din barda barduita/Pe la vârf cam ascutita,/Pe la mijloc e strujita,/La tulpina varuita,/Pentru Corbea-al tau gatita“ (var. G. Dem. Teodorescu, culeasa de la lautarul Petrea Cretul Solcan, Lacul-Sarat, Braila, la 8 VIII 1883). Versurile citate vorbesc elocvent despre memoria culturala a textului folcloric. Evident, la 1883, teapa nu mai era în uz, dar mestesugul confectionarii ei nu se uitase – îl pastrau încrustat în cuvinte versurile baladei.
Imaginea altor instrumente de tortura  a fost conservata de memoria colectiva, în texte scrise sau în relatari orale, uneori chiar ca obiecte concrete, pastrate in situ sau în muzeele de istorie sau de etnografie. O cuprinzatoare restituire, realizata cu stiinta de istoric si de muzeograf, izbuteste etnologul Ioan Godea în cartea sa „Moralitate, mentalitate si osânda. Perindele, coloda si mireasa pe grapa“, Editura de Vest, Timisoara, 2011. Pe lânga studiile sale de arhitectura populara, despre bisericile de lemn din Maramures si nu numai, de muzeologie si lexicografice, profesorul Ion Godea de la Universitatea din Oradea, fost director al Muzeului Satului din Bucuresti, ne încânta si prin aducerea în prim-planul cercetarii a unor teme insolite, precum „Din etnologia cumpatarii. Palinca, tuica si vinarsul la români“, 2005.
La fel de insolit este si studiul despre delicte si pedepse în spatiul românesc, o solida cercetare de etnologie juridica, ale carei baze au fost puse de mult, de unul din marii înaintemergatori ai etnologiei românesti, B. P. Hasdeu, si consolidate de Romulus Vulcanescu cu a sa „Etnologie juridica“ (1970). Ca omenirea, de la începuturile ei, din cea mai îndepartata preistorie pâna în timpurile moderne, de la lupta pentru supravietuire, pentru bucata de carne, mai târziu de pâine, pâna la înca neeradicata lupta de clasa, de la disputa pentru favorurile unei femei sau pentru aurul din pântecele pamântului ori din nisipurile râurilor, de la conflictele de ordin etnic, rasial, confesional pâna la neîntelegerile dintre sustinatorii fanatici ai cluburilor de fotbal s-a dedat la violente, e un adevar pe care istoria l-a consemnat de prea multe ori pentru putea fi pus la îndoiala.
Violenta familiala, domestica, cea legata de conflictele confesionale sau etnice, rezemata pe convingeri rasiale sau de clasa, a dezvoltat mijloace de coercitie, unelte si metode de înfrângere a cerbiciei celuilalt si de anihilare a individului socotit ostil pâna la eliminarea lui fizica definitiva.
Nu este surprinzator sa aflam, din cartea lui Ioan Godea, prezenta, mai ales pe teritoriul Transilvaniei, a unor replici locale ale instrumentelor de tortura vazute în expozitia de la muzeul Municipiului Bucuresti. Instalatia numita perindèle (presupun ca aceasta este pronuntia corecta) se pastreaza în mai multe biserici din nord-vestul României, precum aceea din localitatea Totoreni, unde, pe latura sudica a monumentului „se afla o prispa (numita în graiul local târnat) care se continua numai pe lungimea naosului. Prispa respectiva – scrie Ioan Godea – este numita de localnici perindele“. Pedeapsa celui vinovat consta „în asezarea sluit în genunchi, cu mâinile si cu capul petrecute printre bârnele de lemn care glisau între doi stâlpi situati la un capat si la celalalt al târnatului, între talpa si  „costoroaba“. s…t Palmele si capul ramâneau afara, corpul era în perindele. Se spune ca iesind din biserica, oamenii aruncau cuvinte de ocara si dojana asupra persoanei bagate în perindele, iar copiii îi atingeau mâinile cu urzici“. Daca în Totoreni, dupa estimarile autorului, „institutia perindelelor a functionat între anii 1697 (data la care a fost construita biserica) si anul 1818“, la Poiana (Vascau), înca la „finea secolului al XIX-lea se cunosteau perindelele, fiind instalate niste juguri din lemn în care erau introdusi cei vinovati“. La Holod, învatatorul Ioan Tamas a retinut o informatie potrivit careia cel care „facea vina“ „era bagat în jug“, iar jugul era fixat „pa un tuleap la usa bisericii si se învârtea cu el ca la vârtelnita“. Deci – conchide Ioan Godea – „era o roata la înaltimea potrivita în care, între spite i se prindea omului gâtul, fiind apoi obligat sa se învârta. La sfârsitul slujbei cel pedepsit era eliberat din jug“. Marturii despre instalatii asemanatoare se gasesc si în localitatile Capâlna, din judetul Bihor, Cristiorul de Jos, Poiana, Tarcaita, în satul Hontisor de pe valea Crisului Alb. O varianta a perindelelor, considera etnograful, ar fi „scaunul  de judecata sau „scaunul ocarii“, de la Surduc, jud. Bihor, aflat acum în Muzeul Crisurilor din Oradea, reprodus fotografic în fig. 42, p. 107, cu explicatiile de rigoare: „Persoana condamnata era asezata cu mâinile si cu capul între niste stinghii ale scaunului care se puteau fixa pe durata sanctionarii“.
Din cele sase concluzii cu care se încheie capitolul consacrat acestui instrument de pedeapsa retinem una: „Ispasirea pedepsei nu presupunea torturarea fizica a persoanei, având mai mult un caracter moralizator, o sanctionare psihica de scatret obste în ultima instanta, având incontestabil rolul de îndreptare a faptasului; sunt rare cazurile în care perindelele erau folosite ca mijloc de marturisire a vinei si acest lucru trebuie sa se fi întâmplat cu mult mai târziu de aparitia ca atare a perindèlelor“. Oare? Ma întreb daca nu cumva instalatia si-a schimbat, în timp, functia si menirea, devenind din instrument de tortura o simpla modalitate de infamare a celor gresiti, echivalenta, într-un fel, cu purtatul miresei „gresite“, care nu fusese fata mare, ca si a mamei acesteia, pe o grapa: „În judetul Olt, „mireasa era asezata pe grapa de maracini si era înapoiata la parinti luni dupa nunta“„
Instrumentul si practica respectiva îi erau cunoscute si lui Romulus Vulcanescu, poate chiar din relatarile lui Ioan Godea, dupa cum rezulta dintr-o însemnare a celui dintâi la editia din 1970 a cartii sale „Etnologia juridica“, la p. 203: „Butucul încorporat în biserica. În unele biserici de lemn din Tara Crisurilor, Ion Godea a descoperit o firida larga în dreapta navei, o firida prevazuta cu butuci mobili ce alunecau pe bârne, cu jgheaburi, pentru a fi adaptate staturii celui  ce trebuia pedepsit. Cel pedepsit era prins cu capul si mâinile în afara butucelor si corpul închis în firida. Partea aceasta din biserica în care cei judecati în sat de ceata de oameni buni, de cneaz sau mai rar de preot, se numea perindeu (perindele) sau belingherne. sversot Termen german „pelinger“ =“chinuitori“ (Cf. Iulian Chivu, „Studii si articole de etnologie“, Editura Universal Dalsi, 2007, p. 238). Sa notam ca instalatia similara, aflata în Muzeul bucurestean, se numeste „ghetele alsaciene“, principiul constructiv fiind acelasi: fixarea membrelor, inclusiv a picioarelor, între niste obezi de lemn,  pentru imobilizarea victimei.
Dupa cum se vede, o tema de etnologie juridica si de istorie sociala plina de interes. Regretatul muzeograf Zefir Berzovis Ghencea, de la Slatina, a realizat, sub îndrumarea profesorului Ioan Godea, o teza de doctorat, publicata postum, „Elemente de etnologie juridica si drept cutumiar prezente în viata asezarilor rurale din judetul Olt“, Editura Casa Ciurea, 2010, care va intra, în masura în care va fi cunoscuta, în bibliografia obligatorie a domeniului. Aceasta cu atât mai mult cu cât instrumentele de tortura si metodele de pedepsire a „adversarilor“, a „celorlalti“, a „vinovatilor“ adesea fara vina nu au încetat sa se „perfectioneze“, sa evolueze, sa se rafineze. Vedeam nu de mult, într-un thriller cu mafioti, un procedeu de-a dreptul barbar, insuportabil: printr-o pâlnie, o nevinovata pâlnie, introdusa cu forta în gura unuia aflat de partea cealalta a baricadei, se turna din belsug apa. Rezistenta celui supus unui asemenea supliciu se frângea vazând cu ochii. „Pâlnia“ nu lipseste din colectia instrumentelor de tortura de la Muzeul Municipiului Bucuresti.
Progresul tehnic a condus la perfectionarea mijloacelor de tortura si mai ales a acelora de executie, de la trasul în teapa la decapitare putând fi vazut un „progres“, ca si de la proba focului (arsul pe rug sau pe tronul înrosit în foc) la scaunul electric inventat de marea democratie americana în veacul trecut.
Unele metode de tortura, bestiale ca si acelea din Evul Mediu, s-au aplicat în închisorile comuniste de pe vremea lui Stalin, în Rusia Sovietica, sau în replicile lor din asa zisele „democratii  populare“ din estul Europei. „O tortura ignorata de multi istorici – scrie Florin Constantin Pavlovici în una din cele mai cutremuratoare marturii despre universul concentrationar românesc, „Tortura, pe întelesul tuturor“, Editura Cartier, 2001 (Editia a doua, Fundatia Academia Civica, 2011) – este barbieritul. s…t Saptamânal sau de doua ori pe luna, scaraliii = paznicii din închisori si lagare de muncat îsi faceau aparitia cu un brici stirb si ruginit, pe care îl înmânau detinutului desemnat sa ne rada … Era o arma periculoasa, motiv pentru care nu mai paraseau încaperea si ramâneau sa supravegheze, cu un aer civilizator, întreaga operatie. La Jilava …. gemetele supliciatului, ce treceau de la scâncet la urlet, când lama boanta razuia si parul, si carnea, îi faceau sa chicoteasca de placere. Fetele noastre purtau tot timpul urmele acelei mici unelte de tortura …“.
Fapt de cultura în cel mai strict înteles al cuvântului, produs al mintii si mâinilor omului, sustinut de convingeri si atitudini morale inconturbabile,  din punctul de vedere al timpului si al grupului care le profesa si le profetea, tortura, pedeapsa, sanctiunea si instrumentele acestora au devenit, acum, obiect de studiu pentru una din multele antropologii/etnologii contemporane. Readucerea lor în atentia celor de astazi, în muzee si în paginile cartilor, ar putea sa ajute, eventual, la mai buna cunoastere a omului în integralitatea si complexitatea lui, finalitatea asumata antropologiei în general.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper