Sensul metaforei si geneza istoriei

Un articol de CLAUDIU GAIU

Hans Blumenberg, „Lizibilitatea lumii“, trad. Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Tact, Cluj, 2011

 

De la Dumnezeul religiilor lui Avraam care redacteaza în fiecare clipa destinul acestei lumi la biologii specialisti deveniti cititori-autori ale dosarelor codurilor noastre genetice, „Lizibilitatea lumii“ (1979) parcurge transformarile metaforei cartii si travaliul sau subteran în traditiile artistice, filosofice si savante ale culturii europene. Turul de forta propus de Blumenberg, plecând de la investigatia asupra culegerii vetero-testamentare pâna la stiintele de vârf ale secolului trecut, este marca traditiei enciclopedice a scolii germane a istoriei conceptelor, unde scepticismul lui Rothacker sau Koselleck privitor la ordonarea întregului ia uneori forma unor realizari lexicografice opuse stilului monografic practicat de Pocock sau Skinner în scoala engleza. Astfel opera filosofului german poate fi citita si ca o antologie de articole, ceea ce însa ne-ar priva de descoperirea transformarii si reaparitiei unor nuclee semantice. Trecerea în revista a functiei metaforei cartii nu putea evita perioadele istorice care au atras de-a lungul vremii meditatia autorului: revolutia galileana, sinteza leibniziana, binomul iluminism-romantism, nasterea psihanalizei si radacinile ei în idealismul german.
Cu o influenta majora în dezbaterile legate de reînnoirea stiintelor spiritului din anii ’70, viziunea lui Blumenberg ramâne decisiv legata de proiectul antropologiei filosofice, aparate în ’29, la Davos, de Ernst Cassirer contra mai tânarului Martin Heidegger. Reconsiderând critica formelor ratiunii pure, Cassirer repozitioneaza cercetarea kantiana catre formele gândirii lingvistice, mitice si stiintifice în scopul constituirii unei critici generale a culturii. Forma sau „functia“, pentru a vorbi pe limba antropologiei filosofice, trece înaintea „substantei“ sau a obiectului. Iata radacinile filosofice ale istoriei discursurilor. Însa Blumenberg nu se opreste la concepte, precum confratii sai, istoricii, ci merge în „antecamera“ acestora: metaforele. Iar printre ele, unele sunt adevarate forme transcendentale, „metafore absolute“, adica ireductibile la notiuni rationale. Acestea din urma sunt cerute de întrebarile fundamentale, niciodata puse cu adevarat pentru ca raspunsul este imposibil: ce este lumea? care este locul omului în raport cu totalitatea adevarului? Sunt interogatii ce preceda si articuleaza întregul experientei, iar noi nu putem aduce raspunsuri decât din cadrul acesteia. Lipsa raspunsului genereaza metafore cu rolul de a structura sensul si universul experientei: lumea-orologiu, lumea-teatru sau lumea privita ca o carte de citit si partial de scris pentru omul care o locuieste. Ele sunt absolute mai întâi pentru ca dau seama de întregul vietii, apoi pentru ca stau în raporturi de excluziune. Creatorul nu poate fi artizan si scriitor în acelasi timp, asa cum se arata cu diverse prilejuri pe parcursul studiului. Conflictul iese la iveala odata cu Descartes. Filosoful francez initiase un prim proiect de reforma stiintifica sub titlul „Lumea“ la care renunta în urma condamnarii „Dialogurilor“ lui Galilei (1633) despre „sistemele principale ale lumii“. O distinctie inconstienta opera însa deja în gândirea carteziana: opozitia dintre Natura, creatie divina, si Lume, univers al institutiilor umane (armate, curti si moravuri ale diferitelor popoare). Revolta autorului „Discursului asupra metodei“ împotriva universului incoerent al Cartii, alcatuit din traditii scolastice divergente, îl împinge spre descoperirea lumii care însa prezinta aceeasi învalmaseala de opinii lipsite de un principiu ordonator ca si lumea comentariilor medievale. Noua stiinta propovaduita de Descartes se va desprinde complet de metafora livresca, fie ca e vorba de Cartea Naturii sau de Cartea Lumii, optând pentru un metaforism al urbanisticii sau al masinariei. Experienta stiintifica este comparabila doar cu cea a fondarii unui oras sau a inventarii unei masini, cele doua întreprinderi având în comun orientarea în directia eficientei. Natura creata ramâne de acum înainte obscura, ceea ce conteaza este lumea pe care constructorul si-o proiecteaza în vederea împlinirii vietii sale si a semenilor sai.
Accentul pus pe lucrarile si actiunile realizate de geniul uman în mijlocul unei naturi care nu ne mai vorbeste anunta reîntoarcerea metaforismului lizibilitatii sub forma marii Carti a Istoriei. Un pas suplimentar în aceasta directie este întreprins de opera leibniziana. Eruditului german îi sunt complet straine rupturile radicale cu trecutul, abandonul rezultatelor înaintasilor în favoarea înaltarii unui edificiu savant cu totul nou. În polemicile sale cu Clarke sau Arnault, Leibniz încearca mereu sa gaseasca mai întâi punctele comune si apoi printr-o depasire dialectica sa asimileze pozitia initial contrara. Pentru Blumenberg acest procedeu nu este un simplu artificiu retoric, el tine de optiunile metafizice ale autorului „Monadologiei“: fiecare individ contine întregul ca o oglinda a Universului, chiar daca nu toate regiunile acestuia apar cu claritate. O reorientare a privirii sau câstigarea unui punct de observatie mai înalt poate unifica doua viziuni antagonice. Si atunci apropierea de adevar reclama o accelerare a cursului Istoriei în vederea dezvaluirii partilor obscure ale întregului. Istoricismul care înlocuieste revelatia are efecte si asupra metaforei carti care nu mai poate reprezenta exemplarul unic scris de Dumnezeu sub forma Scripturii Naturii. Fiecare fiind o carte care contine universul, cu deosebire doar în distributia zonelor de umbra si claritate reprezentate, Adevarul devine o biblioteca ce aduna toate aceste diferite volume. Pasiunea arhivistica a noului tip de metafizician vesteste efortul iluminist de a pune laolalta într-o enciclopedie rezultatele cunoasterilor si practicilor oamenilor de-a lungul istoriei.
Izbânda viziunii istorice rodeste complet sub un soare mai dogoritor decât Europa septentrionala a peregrinarilor leibniziene. În batrânul Neapole, Giambattista Vico va trage ultimele consecinte ale înstrainarii carteziene a naturii. Nici macar raporturile matematice nu ne mai pot spune nimic asupra creatiei, iar Dumnezeu ramâne singurul fizician care poate vorbi cu competenta în acest domeniu, din moment ce nu putem sti decât ceea ce înfaptuim: convertibilitatea adevarului cu faptul. Mai mult, abandonul vichian al conceptelor logico-matematice destinate sa descrie Universul în favoarea „universaliilor fantastici“ care dau seama doar de fondarea mitico-poetica a institutiilor umane pare sa anunte optiunea lui Blumenberg pentru metaforologie, studiul metaforelor absolute fiind mai potrivit pentru o critica a formelor rationalitatii umane.
La curent cu rasturnarea culturala intervenita în neokantianism, unde îsi afla obârsia metaforologia, ilustrata aici prin lizibilitatea lumii, Blaga se apropie de viitoarea dizidenta filosofica la scoala istoriei conceptelor prin definitia omului ca „animal metaforic“. Metaforele sale „revelatorii“, care se ivesc din modul specific uman de a exista si care nu sunt traductibile în concepte, se înrudesc de departe cu metaforele absolute studiate de Blumenberg. Însa felul specific uman al existentei este pentru Blaga trairea „în orizontul misterului si revelatiei“, ceea ce se traduce cu un refuz al istoricitatii, datorate mirajului unei copilarii mitice care opereaza în eseurile sale. Ca o consecinta, Blaga reduce poezia lui Mallarmé la un „joc de cimilituri“, pentru ca misterul sau poetic dezvaluie doar neantul unor individualitati si nimic din zaristea fiintei.  Acelasi autor împlineste, din punctul de vedere al devenirii metaforei cartii, o istorie a retragerii sensului (începuta odata cu descoperirea carteziana a naturii tacute) pâna la ideea unui scris care se sustine prin sine însusi. Vidul, ca performanta stilistica apropiata nebuniei, corespunde enciclopediei parodice a lui Flaubert din „Bouvart si Pécuchet“ insuccesele savante ale celor doi reproducând golirea semantica a lumii. Opunându-se conceptualitatii logice, scrisul lui Blaga produce specular geamanul anistoric al acestuia, metafora revelata. Or, acceptarea istoriei în definirea umanitatii, negând astfel posibilitatea descoperirii vreunei esente sau a vreunui orizont ultim, face posibila scoaterea în evidenta a tensiunii ireconciliabile dintre mythos si logos descoperita de Vico si reluata mai apoi de Horkheimer si Adorno. Metaforele absolute se situeaza în centrul acestei tensiuni, în sorbul unde dispare iluzia esentelor, iar analizele lor povestesc istoria a aceea ce ramâne de nespus si de nescris.

 

Un comentariu pentru “Sensul metaforei si geneza istoriei”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper