Roland Garros, mon amour (49)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Înca de pe vremea Regelui Soare Parisul a încetat sa mai fie (doar) capitala Frantei. Orasul a devenit o adevarata metropola europeana, în sens modern, prima între toate cele, decazând Londra din aceasta privilegiata ipostaza. Rafinamentul, gustul arhitectural si urbanistic, evenimentele, lacasurile si personalitatile creatoare de arta s-au înmultit, la fel si efectele secundare ale acestora. În rândul unor asemenea registre de plan valoric secund, dar altfel pline de tâlc pentru subiectii ce compuneau high-life-ul parizian, se numara, cum altfel, si moda. Iar pe lânga moda, pe lânga minora arta a haute-couture, se aliniau arta culinara si cea a bijutierilor. Detaliile, pe masura ce înalta societate se rafineaza si capata noi gusturi mondene, încep sa conteze. Ba ajung chiar sa dicteze „onorabilitatea“, sa genereze statut social, sa individualizeze pe cei frecventabili de ceilalti, indezirabili.
Tirania mondenului e abia la început, însa zarurile au fost deja aruncate. Nimeni nu va mai fi „liber“ de-acum înainte, cu totii depinzând de imaginea pe care o vântura în lume. Iar precum vechii chinezi, daca nu ai umbra (imagine), nici nu ai statut de existenta. Pe scurt, esti un paria, un ex-centric, un marginal. Un nimeni.
Tenisul parizian, ca simptom al unei modernitati radicale, nu putea sa ramâna prea mult timp imun în fata acestor tendinte chiar mai vechi decât Revolutia Franceza. Ludovic al XIV-lea se prapadise, virusurile mondenitatii sale au supravietuit bine mersi, inclusiv Primului Razboi Mondial. Umanitatea europeana renastea, Franta se numara printre statele învingatoare si, în ciuda marilor distrugeri provocate de conflagratie, economia se refacea, beneficiind si de semnificativele despagubiri de razboi platite de Germania. Echipamentul de tenis, mai ales cel vestimentar, se gasea si el în pas cu aspiratia spre eleganta si rafinament. Sportul alb înceta sa mai fie doar o întrecere atletica, devenind încetul cu încetul si un prilej sistematic de a privi si de a fi privit. Iar aceasta din urma formula nu se refera doar la spectatori, la componentii publicului, ci si la jucatori, femei si barbati.
Dupa cum e si firesc, în tribunele de la Porte d’Auteuil, unde a fost înaltata noua arena nationala a tenisului francez, luau loc numeroase doamne si numerosi domni din lumea buna pariziana. Ca si rugbistii, tenismanii proveneau si ei din familii înstarite, cu educatie si traditie, având în spate o lunga istorie urbana. Spre deosebire de „golanii“ care jucau fotbal, jucatorii de tenis treceau drept niste domni. Amatorii de tenis se recrutau adeseori din straturile rarefiate ale societatii, aristocrati, bancheri, politicieni, artisti si militari de frunte alcatuind resursa umana a publicului ce putea fi întâlnit în gradenele Roland Garros-ului.
Cumva logic, primul semn al interesului pentru un echipament tenisistic „mai altfel“ a venit dinspre partea feminina a sportului alb. Pentru ca era un joc deosebit de conservator, schimbarea de perspectiva nu a fost una facila. Era nevoie ca o personalitate, un star al tenisului sa faca prima miscare, bizuindu-se pe resursele sale de onorabilitate si prestigiu. Cu traditia nici o lupta nu este usoara. Diva anilor de dupa razboi a fost celebra Suzanne Lenglen. Ea îsi iubea nespus imaginea, era îndragostita de felul în care se arata lumii, fiind aproape obsedata sa introduca o distinctie apta sa o individualizeze si monden, nu numai sportiv. Palmaresul ei este unul impresionant, chiar daca La Diva, dupa cum i se spunea, evolua în epoca zisa romantica a tenisului. Lenglen numara nu mai putin de treizeci de titluri de Mare Slem, cucerite la simplu, dublu si dublu mixt, dar toate obtinute de-o parte si de alta a Mânecii. Înnebunita sa faca senzatie, Suzanne nu a ezitat sa poarte turban, ca o Greta Garbo a sportului alb, sa fumeze din porttigaret, ca Marlene Dietrich, sa poarte fuste scurte, plisate, ce se opreau putin sub genunchi, si bluze cu mâneca retezata, ba chiar îsi permitea sa bea câte un pahar de cognac în pauza dintre ghemuri. Deloc frumoasa, ea mima cu succes afectarea actoriceasca, fascina prin personalitatea accentuata si prin gratia cu care se deplasa pe teren, dovedind abilitati atletice de neconceput în acea epoca în ceea ce le priveste pe jucatoarele de tenis. Baletul ei pe court uimeste si astazi, caci era deopotriva si elegant, si eficient.
La baieti, primul care s-a interesat de estetica echipamentului de tenis a fost René Lacoste. Facând parte din celebra echipa de Cupa Davis a Frantei, respectiv fiind unul dintre „Muschetari“, el a cautat sa se evidentieze nu numai prin calitatea jocului sau, ci si prin vestimentatia un pic cam frivola în epoca. Porecla de „crocodil“ i-a venit în urma unui pariu pus în America, cu capitanul-nejucator al lotului francez, care i-a promis în caz de victorie o geanta din piele de crocodil. Ramasagul l-a câstigat, porecla i-a devenit renume, iar renumele s-a transformat în sigla si brand. Cu veleitati de designer vestimentar, dar si cu o buna educatie de business man, facuta de tatal lui, patronul firmei auto Hispano-Suiza, René obisnuia sa-si croiasca singur sacoul, camasa si pantalonii. Dupa ce s-a retras din sport a pornit propria afacere în industria textila, iar firma sa, Lacoste, este astazi una dintre cele mai faimoase din lume. Multi tenismani americani îi folosesc echipamentul, daca e sa ne gândim doar la Roddick si Isner, iar cât îi priveste pe cei francezi, nici nu se mai cade sa ne obosim, caci aproape toti folosesc hainele marca „Le Crocodile“.
Iata asadar cum Roland Garros-ul a inspirat nu doar pasiunea sportiva, ci si un foarte special gust vestimentar, un adevarat trend de haute-couture, care astazi s-a dezvoltat la nivelul unei industrii de miliarde de euro…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper