Roland Garros, mon amour (48)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Turneul de tenis de la Roland Garros s-a nascut dintr-o rabufnire de orgoliu. Narcisismul galic s-a revoltat, caci monopolul anglo-saxon asupra sportului alb devenise dificil de suportat. Iar francezii, pe drept sau pe nedrept, vorbeau chiar despre o anumita legitimitate, macar una în ordine nominala, de tip baptême. Sa nu uitam ca sintagma englezeasca tennis provine din frantuzescul tenez, termen necesar prin care practicantul de jeu de paume îsi avertiza vocal partenerul ca urmeaza sa puna mingea în joc. Un fel de „Fii atent, tine, primeste!“. E perfect adevarat ca francezii din vremea lui Henric al IV-lea nu aveau racheta, ei lovind cu palma bolidul sferic, dar ce mai conteaza detaliile când se pune problema unei filiatii ce confera legitimitate si, de ce nu, traditie si chiar autoritate.
Un lucru e sigur. Sportivii, oficialii si fanii din Hexagon doreau cu orice pret sa intre si ei „în rândul lumii“, sa simta acea stare de gratie pe care doar o mare natiune o experimenteaza cu prilejul unei competitii majore. Vaduviti de acest feeling particular, „cocosii galici“ au facut tot ceea ce tinea de ei sa ajunga în ipostaza, desigur, privilegiata, de a organiza un turneu de tenis comparabil prin amploare, premii, valoare si audienta cu ceea ce se întâmpla peste Mâneca, la Londra, dincolo de Atlantic, la New York, si peste Pacific, la Melbourne. Wimbledon-ul ca turneu s-a nascut în 1877, dar institutia organizatoare s-a numit initial All England Croquet Club.
Ea luase fiinta în 1968. De când maiorul vels Walter Clopton Wingfield inventase varianta moderna a tenisului, adica prin 1974, britanicii, mari amatori de întrecere pe gazon, se gândisera sa dezvolte noul joc si sa organizeze o competitie pe masura unor asteptari deloc mici. La un an, clubul londonez de crichet îsi adauga în titulatura sintagma „si tenis“, acceptând drept denominatiune formula sacrosancta The All England Croquet and Lawn Tennis Club. Dupa alti doi se consuma prima editie a celui mai vechi si mai prestigios turneu de profil din lume.
Mereu receptivi la experimentele verilor de peste ocean, americanii nu întârzie sa se alinieze noilor standarde în materie de sport aristocratic. Astfel, în 1991, la Newport, Rhode Island, are loc primul turneu de tenis, fireste, masculin, pe pamântul Noii Anglii. Abia în 1915, când competitia se muta la Forrest Hills, West Side Tennis Club, se poate vorbi despre o varianta similara cu cea a Wimbledon-ului. La Antipozi, lumea se trezeste tenisistic în 1905, iar la Melbourne se consuma primul turneu important al continentului austral, organizat de clubul Warehouseman’s Cricket Ground din St. Kilda Road. Denumirea sa initiala, The Australian Championships, nu are mare legatura cu titulatura ce va consacra turneul, Australian Open, dar asta conteaza mai putin. Ceea ce era important statea în faptul ca iubitorii sportului alb se puteau bucura de o mare întrecere, perceputa drept un autentic festival international al jocului de tenis.
La Paris, mai nimic din toate acestea. Turnee existau, dar arena era meschina. Nu poti celebra un turnir într-o spelunca! A fost nevoie de miracolul calificarii franceze în Challenge Round-ul din 1927, disputat la Philadelphia, când echipa „Muschetarilor“ sufla de sub nasul iancheilor „Salatiera de Argint“, pentru ca frumosul oras de pe Sena sa-si revina întru normalitate tenisistica. A urmat un efort imens, nu mai starui asupra detaliilor, am mai facut-o în economia acestor pagini de serial, au rezultat asadar o investitie înteleapta si mai ales un incredibil consum de entuziasm si vointa, astfel încât finala Cupei Davis editia 1928 si turneul de la Roland Garros din acelasi an sa se desfasoare în conditii dintre cele mai bune.
De ce tot acest heirupism realizat de niste delasatori, precum erau francezii în epoca? Caci în definitiv, în ciuda unei paternitati si istorii discutabile, traditia nu era de partea lor, iar sportul alb nu-i reprezenta mai mult decât pe englezi, americani, australieni… Simplu: atmosfera. Nimic nu se compara cu sfârsitul primaverii la Paris, când Roland Garros-ul sta sa înceapa. Ceva mitic se reface lent, progresiv, învaluitor în parcul de la Porte d’Auteuil, crescând pâna la dimensiunea Wimbledon-ului, Melbourne-ului si Flushing Meadows-ului, ba chiar depasind-o prin elevatie, rafinament si claritate, uneori.
Indicibila este aceasta atmosfera, dupa cum de nepovestit ramâne starea de spirit pe care Roland Garros-ul ti-o insufla.
Este ca si cum ai participa la marele bal de la Versailles sau ca si cum ai asista la încoronarea Regelui Soare. Simpla prezenta te califica, faptul de a fi acolo devine privilegiu existential, iar proximitatea cu „zeii“ tenisului, marii campioni de oriunde, te metamorfozeaza într-un fel de cronicar sui generis al unor imense fapte de glorie. Roland Garros-ul este, de fapt, un asimptotic proces de initiere, o cursa alchimica pentru o piatra filosofala înca inexistenta. Sau, dupa cum frumos aproxima Constantin Noica, adevarul se distribuie fara sa se împarta, ramânând el însusi, deloc diminuat, în ciuda unui numar din ce în ce mai mare de edificati. Înlocuiti cuvântul „adevar“ cu „tenis“ si veti obtine, poate, cea mai adecvata definitie a marelui turneu parizian…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper