Renasterea unei specii literare

Un articol de C. STANESCU

De o îngrijorare cam patetica sufera dl N. Manolescu într-un editorial din „România literara“: „Cui i-e frica de Plesu si de Patapievici?“ – se întreaba editorialistul, parafrazând o întrebare celebra. Cui sa-i fie frica de Virginia Woolf? În primul rând rivalilor. Apoi celor ce se simt „ocupati“ de o forta straina si superioara lor. Celor care, cu vorba lui Arghezi, vor pâna la mie, dar nu pot decât pâna la suta: cu alte cuvinte, invidiosilor rosi de neputinta le e frica. Însa frica nu e inofensiva: frica secreta venin. Veninul literar se numeste pamflet. La rându-i, pamfletul, o forma de „ucidere“ în efigie, sporeste veninul adversarului, care, lipsit de talent, sfârseste în înjuraturi. Aici confruntarea însasi ia sfârsit si începe „razboiul“. Un razboi urât si un spectacol dizgratios si degradant la care elita, adevarata elita, sustine dl
N. Manolescu, nu se preteaza. Chiar si ajuns la o maxima duritate stilistica, pamfletul practicat de adversari în cadrul elitei mentine vie constiinta unei misterioase „legaturi de sânge intelectual“ care, pretinde criticul, „a disparut odata cu atacul fatis la adresa notiunii însesi de elita, declansat, cu un deceniu în urma, de tineri care si-au facut un titlu de onoare din a apartine plebei intelectuale“. Descoperind si personalizând excesiv fortele care surpa notiunea de „elita“ postulata în numele respectivei „legaturi de sânge intelectual“, dl Manolescu comite un mic „rasism“ intelectual si, în consecinta, simte enorm si vede apocaliptic. Vorbeste de „focul luptelor“, despre „consecintele grave ale atitudinii lor“ si de „lupte de strada dintre generatiile literare“ de lovituri joase, „fara nicio regula“, din cele pe care „pâna si boxul le interzice“, „trivialitatea ideilor“ si, în fine, culminând cu efectul – sau cauza! – devastator: „ura oarba pe care câtiva indivizi lipsiti si de cultura si de scrupule, o nutresc fata de intelectuali de valoarea unor Andrei Plesu si H.-R. Patapievici“. Cine sunt si câti cei „câtiva indivizi“ dl Manolescu face eroarea de a nu ne spune, desi astfel lucrurile s-ar fi limpezit, iar discutia ar fi luat sfârsit. Invoca, în schimb, „razboiul“ anonim de pe bloguri si site-uri, „atacurile“ on-line care, oroare!, l-ar fi depresionat pe unul din cei doi eminenti intelectuali din adevarata elita numiti în editorialul sau: acei ignari si grobieni batausi anonimi de pe bloguri „n-au nici macar buna cuviinta sa-si semneze ineptiile“! La rându-i, H.-R. Patapievici „s-a vazut interpelat si scuipat în plina strada de insi certati cu civilizatia“, arata dl Manolescu. E, într-adevar, inadmisibil si scandalos. Aici nu mai e vorba de polemica, pamflet, literatura si generatii literare, dar de huliganism ce reclama interventia politiei si a organelor de ordine, iar nu a criticului literar. Laolalta cu huliganii, trebuie sanctionat si vreun emblematic politist Soare, care va fi fost din nou implicat în scandalul cu „arderea“ fotografiilor. Sa-l lasam însa pe Eminescu, invocat de editorialist, la o parte, el n-are de-a face cu huliganismul evocat de N. Manolescu si nici cu faptul daca „insii cu pricina“ îl mai citisera ori nu pe Eminescu din scoala sau „mureau de dragul lui“ ca sa apere un scriitor pe care nu-l citesc. Ura huliganilor n-are nicio „motivatie ideologica“ si aici, zice criticul, „ma despart de Mircea Mihaies“, care pusese actul huliganic în sarcina unei „motivatii ideologice“. Comparata cu motivatia prea metafizica a dlui N. Manolescu, aceea ideologica invocata de dl M. Mihaies pare mai plauzibila si este cu mult mai realista. Oricum inadmisibila, fapta huliganilor de pe blog sau a celor din piata poate fi ideologic explicabila. O explicatie în care „dragostea“ pentru Eminescu e un simplu pretext si, ca oricare altul, trebuie eliminat dintr-o discutie despre elita. literatura si valori sau mituri literare. Confuzia de planuri e vadita. Nu despre literatura, elita, confruntare literara ori „legatura de sânge intelectual“ si „plebea intelectuala“ ar putea fi vorba. Ci despre altceva. Inadmisibilul huliganism e forma extrema si irationala a reflexului ideologic, mârâiala sau reactia „gloatei“ ori, ma rog, „plebei intelectuale“ la anumite comportamente si mentalitati ale elitei, vadite atunci când figuri de vârf ale acesteia ies cu naivitate din sfera propriei abilitari si competente. Si a valorilor care o consacra secular drept ceea ce este: elita. Dintre mai multe exemple de „evadari“ ale elitei din sfera propriei competente, voi da, cu strângere de inima, numai doua, mentionând în prealabil ca vadesc o mare si nescuzabila naivitate cei ce mai cred ca „gloata“, mankurtizata de comunism, are memoria scurta. Nu-i adevarat, „gloata“ tine minte.

Sanctioneaza, în felul ei inadmisibil, derapajele, aparente sau reale, ce-i amintesc reflexele lumii de care s-a rupt cu forta. Asa, bunaoara, stau lucrurile cu reflexele actuale ale cultului personalitatii. Intimidata de personalitati, gloata nu adora, cum se mai crede, cultul personalitatii pe care, cu ipocrizie seculara, l-a practicat ea însasi. Iata, primul, nu singurul, exemplu care îmi vine în minte. Cine (ce) este „presedintele T. B.“? „Blestematul agent istoric B., importantul, irascibilul si necontrolabilul B., surpriza si socul B., provocarea pe care milioane de români o îmbratiseaza“. B., mai de curând „pleasca“ norocoasa a poporului român, mai de mult „transformat într-un cutremurator fetis politic“, imagine mitica a invincibilitatii, „ereticul care nu arde si se întoarce înjurând pe rug“: am citat dintr-un delir  encomiastic ale carui formule stilistice l-ar face sa tremure de invidie pe Ceausescu. Însumate, noile formule stilistice vadesc, pe lânga rara forta de a admira, un netagaduit talent literar. Cât talent, câta risipa! Cultul desantat si primitiv al personalitatii din „epoca de aur“ a demonetizat si compromis pentru lunga vreme o ilustra traditie literara. Dl. Traian Ungureanu, analist stralucit si publicist caruia niciun cititor de bun-simt nu-i poate tagadui remarcabilul talent literar, e pe cale de a reabilita compromisul gen, de a da o prospetime si o noua stralucire stilistica encomionului literar. Deschizator de drum, panegiricul sau memorabil dintr-un numar din 2007 al „Ideilor în dialog“ o dovedea cu prisosinta. Era un nou început al renasterii vechii specii literare. Sub condeiul sau inspirat, noul erou capata încet-încet proportii monumentale si trasaturi de fenomen natural inevitabil, ca seceta, grindina sau cutremurul. E nascut si „formatat“ în „vechiul sistem“, de la care-si împrumuta, ca salamandra ori cameleonul, culoarea înselatoare ce i-a derutat pe toti: „În 2004, când a aparut pe scena, vechiul sistem l-a confundat usor cu unul din actorii sai favoriti. Era o eroare colosala“. Nu era ce se vedea, „B. reprezenta cu totul altceva si era cu atât mai exploziv cu cât purta, într-adevar, însemnele omului din sistem.
Rodat în sistem, B. avea deci camuflajul perfect pe care istoria îl asaza în jurul celor ce apar spre a distruge din interior sistemul, în momentul maximei lor sigurante si nepregatiri. B. nu era un actor izolat, compatibil si recuperabil, ci un moment istoric marcat de o persoana“. Si astfel, Omul providential aparu… Respectivul „moment istoric marcat de o persoana“ încununa „un proces social invizibil, lent si inevitabil, la capatul caruia românii au acceptat sa elimine formele prezente ale trecutului“, iar referendumul din 19 mai a facut dovada suprema: „T. B. e recognoscibil din toate unghiurile si din toate punctele de tensiune sociala ale României. Ceva îl face pe B. compatibil cu straturi prezente de venit si straturi istorice de mentalitate, altfel incompatibile.“ Ca si unii din marii sai înaintasi, întruchipeaza, în viziunea lui Traian Ungureanu, mai multe straturi istorice, de la românul carpatin si ardeleanul de granita, pâna la „babele retrograde ale României“ care, observa cu ascutime analistul de elita, „au votat la fel ca internautii si bancarii marilor centre urbane“. O coincidenta miraculoasa, dar care certifica odata mai mult natura providentiala a acestei îndelung asteptate încarnari istorice a subconstientului colectiv al poporului român. Personaj „atipic“, „politician energic, venit din interiorul sistemului si, deci, usor de recunoscut de un electorat vast, care poate ataca de sus regimul“, „personajul politic potential fatal pentru regim era gata de lansare“. Marinar de cursa lunga, eroul e suit pe o treapta mitologica de unde-si pierde trasaturile distincte de om prea uman, luând chipul masei (al „gloatei“), în care adesea se scalda, simtind-o pe ea ca pe sine însusi si invers, dovada suprema a unei suprapuneri si contopiri indestructibile: „lumea româneasca îsi recunoaste propria realitate sociala în
T. B. Acest fenomen complicat e, de fapt, o suita de fenomene simultane, în care toate particulele societatii românesti au certitudinea ca se regasesc în figura politica a lui B.“. „Suita de fenomene“ ce compun chimia secreta a omului providential în care ne regasim cu totii îl livreaza cu iuteala neobisnuita unui consum popular de masa. Pe scurt, Presedintele aduna în Sinele sau atât de reprezentativ „toate particulele societatii românesti“, de la vladica pâna la opinca, de la savantul si filozoful de biblioteca pâna la capsunari, mineri si alte categorii defavorizate. Sunt multe de citit si de citat în memorabilul portret fondator zugravit în „Idei în dialog“ cu penelul iubirii, respectului si comprehensiunii patriotice: „Politicianul B. are o reputatie deja stabila si temuta. Un pokerist solitar si un animal politic de tractiune neverosimila, capacitatea de tractiune e pur si simplu inexplicabila. Personajul n-a cazut si n-a clacat fizic sau nervos, desi a fost supus si s-a supus unui regim de electrocutare permanent. B. nu este un antagonic neconditionat, ci mai degraba un conservator primar. Ipoteza mea e ca B. populistul si demagogul e un solitar extrovertit, timid si sentimental. Dar emotionalul B. e, în acelasi timp, un exclusivist aspru: el nu practica relatiile lungi, simte acut momentul în care ele expira si pune capat parteneriatelor cu o duritate si cu o regularitate care sugereaza amoralismul. Nu e asa. B. e un etic, dar lucreaza cu valori pe care le-a plasat catarat, cu un gest militar, deasupra persoanelor fizice, în sfera câtorva notiuni categorice: raspundere, supravietuire, randament, bine general.“ În viziunea analistului, eroul lucreaza cu valori absolute si imperative categorice: este un kantian camuflat. În acelasi memorabil numar din Idei în dialog (2007), cititorul poate gasi opinii, complementare, asupra „ereticului care nu arde“ din memorabila formulare a lui Traian Ungureanu. Astfel, dl H.-R. Patapievici face subtile consideratii pe marginea incidentului dintre kantianul nostru camuflat si „tiganca împutita“, rostire spontana si fara implicatii teoretice într-un spatiu controversat: „Punctul de vedere liberal“ – sustine dl Patapievici cu „Encyclopedia Britannica“ în mâna – „este ca legitimitatea spatiului privat nu trebuie sa depinda de aprobarea noastra fata de ceea ce se petrece în el. Altfel spus, dreptul la spatiul privat nu se acorda conditionat – da, celor cu ale caror scopuri suntem de acord; nu, celor carora nu le împartasim ideile. Oricât de bizare, ofensatoare sau inacceptabile din punct de vedere public ar fi lucrurile spuse în spatiul privat, judecata publica nu are a se pronunta asupra lor. Acesta este punctul de vedere al modernitatii clasice. Potrivit lui, inviolabilitatea spatiului privat tine de faptul ca acesta reprezinta zona în care fiecare om comunica direct cu Dumnezeu, fara medierea ori inhibitiile spatiului comun – o zona invizibila societatii si nemijlocit vizibila doar lui Dumnezeu“. Din nefericire, din „zona invizibila“ s-a facut audibila si a devenit publica expresia cu pricina „tiganca împutita“. Dar, desigur, în zona lui invizibila a spatiului privat, „ereticul care nu arde“ comunica doar cu Dumnezeu, si nu cu urechile publice. În plus, adauga eminentul eseist si filozof, emitatorul expresiei rostite în convorbirea lui cu Dumnezeu n-a adaugat si „o teorie rasista, care sa explice rasist judecatile de dezaprobare“: rezulta cu maxima claritate ca ele, acele judecati implicite din „tiganca împutita“, nu sunt… rasiste. Nu sunt, fireste ca nu-i vorba aici de rasism! Cine vorbeste ori comunica doar cu Dumnezeu n-are cum fi rasist… Atât portretul memorabil al dlui Traian Ungureanu, cât si alegatiile subtile ale dlui H.-R. Patapievici pe marginea spatiului privat al presedintelui si spatiului public al gloatei fondeaza în publicistica postdecembrista renasterea unei specii literare glorioase, cu stravechi traditii. De aici provine razboiul necurmat dintre spatiul privat si cenzitar al elitei si spatiul public în care e sortita sa se miste gloata sau „prostimea“ lui Rebreanu. Când elita iese în public din spatiul sau privat cu asemenea portrete, amagiri si iluzii elitiste izvorâte dintr-o credinta oarba precum sunt cele din exemplele de mai sus, „gloata“ mankurtizata începe sa-si aduca aminte si nu mai respecta nicio regula, nicio cutuma. Se deda la boicot si acte huliganice inadmisibile. Restul e, cum bine spune dl N. Manolescu, „ura oarba pe care câtiva indivizi lipsiti si de cultura, si de scrupule, o nutresc fata de intelectuali…“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper