Politrucii si regulile artei

Un articol de GEORGE NEAGOE

Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpului regimului Gheorghiu-Dej, Prefata de Vladimir Tismaneanu, Bucuresti, Editura Humanitas 2011, 344 p.

 

De când istoria literara postdecembrista s-a întors la arhive si a renuntat la preconceptii, iar cercetatorii au înteles ca, în absenta interpretarii, contributiile lor ramân simple compilatii de facsimile sau de texte reproduse, asistam la schimbarea atitudinii fata de comunism. Perspectiva de studiu s-a largit. Acceptam sociologia. Cautam prin fondurile CNSAS dupa informatii clarificatoare. Ne atrag contextualizarile. Renuntam la tirania autonomiei esteticului, fara sa neglijam potentialul stilistic si cultural. Beletristica a încetat sa fie unicul domeniu de interes în evaluare. Ponderea publicisticii a crescut.
Ne confruntam si cu unele inertii, promovate de intelectuali care evita sa se pronunte asupra unor probleme delicate – literati transformati în propagandisti sau în colaboratori ai Securitatii –, pe motiv ca nu au trait acele vremuri sau ca nu au fost pusi în anumite situatii-limita (saracie, marginalizare, detentie). Eludarea aparent eleganta înseamna, din pacate, ignorarea problemei si, implicit, eliminarea ei. Involuntar, asemenea pozitionari sustin practica rescrierii trecutului. Ne mai izbim de înca o reticenta, a parerilor bazate pe experienta imediata, ca si cum emitatorii acestora ar fi priceput tot ce s-a petrecut sub Dej sau Ceausescu, neacceptând premisa ca orice opinie temeinica necesita suport documentar.
Câmpul cultural dejist
Or, lucrarea lui Cristian Vasile vine sa contracareze tendintele apolitice, superficiale, mentionate anterior, pornind de la evidenta ca, într-un sistem tinut sub monopol de stat, cultura se confunda cu politica. Prin urmare, sondarea climatului institutional, discernerea factiunilor din Partidul Muncitoresc Român si descoperirea directivelor devin coordonate indispensabile. Deocamdata, autorul s-a raportat la intervalul 1948-1965, extinzând investigatiile din „Literatura si artele în România comunista, 1948-1953“ (2010). De altfel, anul mortii lui Stalin reprezinta reperul constant al analizelor, deoarece pare momentul de micsorare a influentei URSS-ului în spatiul românesc.
Asa cum ne-am obisnuit din precedenta sinteza, Cristian Vasile aduce în prim-plan actele care leaga evenimentele în naratiune. Astfel, constata istoricul, nu a fost o coincidenta între decesul tiranului sovietic si reorganizarea în vara si toamna lui 1953 a ministerelor din sfera educationala, a diferitelor comitete si sectii însarcinate cu îndoctrinarea poporului. Elocvent în ceea ce priveste disputele din cadrul Partidului este proiectul de reorganizare a Editurii de Stat pentru Literatura si Arta, care a durat 8 ani si a suferit numeroase modificari, pâna la divizarea, dupa alte criterii decât cele preconizate, în Editura pentru Literatura, Editura pentru Literatura Universala si Editura Meridiane: „Planul initial – datând de la 8 ianuarie 1952 – era ca acest grup editorial sa fie împartit în trei: într-o editura agrosilvica, una medicala si una economico-juridica (cu trecerea tematicii privitoare la istorie-filozofie la Editura Academiei R. P. Române). Instantele ideologice au reusit doar sa determine alcatuirea unor proiecte de HCM sHotarâre a Consiliului de Ministrit care, însa, s-au perimat prin nerezolvarea unor conditii prealabile, în special avizare din partea unor institutii guvernamentale. Tergiversarea reorganizarii editoriale ar putea reflecta si anumite conflicte si tensiuni (între Leonte Rautu, seful SPA sSectia de Propaganda si Agitatiet, si Miron Constantinescu, de exemplu)“ (p. 138).
O prima concluzie, ramasa totusi în subsidiar, se arata extrem de importanta, daca o raportam la rotatia cadrelor instaurata de Ceausescu dupa 1971. Or, dupa câte sesizam din datele expuse în „Politicile culturale comuniste în timpului regimului Gheorghiu-Dej“, metoda se practica de aproximativ doua decenii. Persoane bine integrate în organigrama erau excluse fara preaviz. Altele, cazute în dizgratie sau trecute în rezerva, primeau pe neasteptate conducerea posturilor-cheie. Demiterile însemnau atât retrogradari, cât si posibilitatea satisfacerii orgoliului personal. Asemenea personajelor din „Desfasurarea“ lui Marin Preda, unde orice taran intrat în G.A.C. aspira la o farâma de putere, reiese ca toti functionarii doreau sa fie sefi, indiferent de îngustimea gradului, ignorându-i chiar pe superiorii directi. Decretele, rezolutiile si stenogramele plenarelor semnaleaza o birocratie imposibil de controlat. Anexele de la finalul volumului indica asa de multe structuri, încât s-ar banui ca nici macar angajatii din domeniu nu-si cunosteau vecinii de lucru.
Se cuvine mentionat faptul ca, multumita documentarii asidue, Cristian Vasile înlatura câteva iluzii referitoare la presupusele retributii solide oferite de regim salariatilor din educatie. În consecinta, nu surprinde ca multi absolventi de filologie s-au refugiat în stilizari, în inventarea unor tineri aspiranti, cu ajutorul carora sa publice si sa faca rost de onorarii, sau în realizarea traducerilor semnate de scriitorii agreati. Printre cazurile celebre se numara Stefan Aug. Doinas, I. Negoitescu, Ion D. Sîrbu, Nicolae Balota sau Constantin Toiu: „Salarizarea bibliotecarilor si cadrelor didactice din învatamântul preuniversitar era extrem de scazuta. Câstigurile mici nu îi stimulau pe tinerii absolventi bine calificati sa intre în reteaua bibliotecilor publice, cu atât mai putin în bibliotecile caminelor culturale, salariile variind între 270 lei si 410 lei“ (p. 95).
În strânsa corelatie cu fenomenul anterior sta si demontarea ipotezei ca proza asigura un nivel de trai peste medie. Dar, observa cercetatorul, dilatarea conflictelor si aparitia continua a personajelor nu se datorau unor directive, ci nevoii de supravietuire. Onorariile erau numai de doua ori mai consistente decât sumele câstigate de profesori si de bibliotecari. Miza cea mare consta în obtinerea Premiului de Stat care, de la instituirea lui în 1950, pâna în 1953, a atins nivelul maxim de 30 000 de lei. Fara ajutorul primit de la redactori si tipografi, notiunea de profesionist al scrisului ar fi fost sigur periclitata: „Dupa calculele lui Mihai Ralea, un scriitor care publica un roman de 400-500 de pagini, la care muncise doi ani, primea în medie aproximativ 30 000 de lei; adica doar 700-1000 de lei venit lunar, daca se tinea cont si de timpul scurs pâna la tiparirea propriu-zisa. Astfel s-a ajuns la patologii ale scrisului literar: carti de mari dimensiuni (peste 700 de pagini), precum si cresterea artificiala a tirajelor, pe baza unei relatii personale, cu scopul de a mari cuantumul dreptului de autor“ (p. 125-126).
Intelectualii si puterea
Una dintre temele imposibil de ocolit si care da si consistenta cartii este relatia intelectualilor cu organismele puterii. Dincolo de compromisuri, de opere subversive, de goana dupa glorie si de atacuri îndreptate chiar împotriva artistilor obedienti, Cristian Vasile descopera arbitrariul decernarii recompenselor oficiale. Situatia descrisa se aseamana cu un maraton la care nici macar cei mai agili si neosteniti participanti nu aveau certitudinea ca vor fi laureati. Capitalul simbolic influenta prea putin deciziile forurilor. Fie sefii propagandei nu fixasera un algoritm, fie refuzasera sa le acorde câtorva zelosi ceea ce li s-ar fi cuvenit, suspectându-i ca actioneaza exclusiv din interes.
Ca în diverse rânduri, G. Calinescu reprezenta tinta predilecta a autoritatilor. Asa cum reiese din sursele citate de Cristian Vasile, campania de discreditare a romanului „Bietului Ioanide“ constituia si o reactie de intimidare, având în vedere ca autorul raspândise zvonul ca în fruntea tarii se va instala un guvern de uniune nationala, prezidat de Constantin Titel Petrescu. Or, nu e deloc de mirare ca niciodata criticul nu s-a aflat printre scriitorii evidentiati: „Potrivit reglementarilor legislative, Ordinul Muncii clasa I ocupa un loc ierarhic superior Ordinului „Steaua Republicii Populare Române“, clasa a II-a. (Doar) aparent paradoxal, G. Calinescu, George Georgescu, Geo Bogza, Athanase Joja si Mihai Beniuc au fost rasplatiti numai cu Ordinul „Steaua RPR“, clasa a II-a, o distinctie inferioara celei primite de Gala Galaction (decorat cu Ordinul Muncii, clasa I, în aprilie 1954), de poetul Cicerone Theodorescu, rasplatit în 1958 cu acelasi ordin la împlinirea a 50 de ani“ (p. 114). Dar nici Mihail Sadoveanu, unul dintre factorii decisivi de legitimare culturala a comunismului, nu a fost scutit de acuze, pentru ca în „Nicoara Potcoava“ s-a straduit sa acrediteze ipoteza ca un voievod (i. e. un aristocrat), Ioan Voda cel Cumplit, ar fi avut idei „progresiste“, asemanatoare celor propovaduite de marxism-leninism. Or, interventia lui Leonte Rautu, care a înfierat exagerarile de acest gen, este edificatoare (p. 154-155). Vremea protocronismului nu sosise înca. Macar în 1952-1953, romancierilor nu li se cerea sa inventeze istorismul socialist.
Daca puterea nu avea suficienta încredere în scriitori, nu la fel stateau lucrurile cu actorii, care, cu ocazia primului turneu extern sub comunism, organizat la Paris (vara lui 1956), au primit misiunea de a-i convinge pe membrii exilului francez sa se întoarca în tara, în baza decretului de amnistiere nr. 253/ 24 iunie 1954: „Cu alte cuvinte, nu a fost nimic spontan, neverificat, în contactele Mariettei Sadova ori ale lui Ion Manolescu cu personalitatile oficial anatemizate de regim. Lesa se afla în mâna Sectiei de Relatii Externe – care a actionat în colaborare cu Directia de Propaganda si Cultura a lui Leonte Rautu, cu alte structuri ale CC al PMR si cu Ministerul Culturii condus de Constanta Craciun –, iar actorii îsi jucau rolul“ (p. 222-223). De fapt, rolurile, fiindca apareau si în spectacolele regizate de colegii lor.
Fara a fi încremenita în date, scrisa alert, dar cu grija la rigoare, cartea lui Cristian Vasile îl confirma pe Eugen Negrici cu privire la existenta unei literaturi dirijate de plenarele CC al PMR. Mai mult, ilustreaza cum un regim totalitar nu are niciodata grija de memoria demnitarilor sai, daca acestia nu mai corespund mutatiilor ideologice. Câmpul cultural dejist începe sa se dezintegreze odata cu disparitia dictatorului. Iar prima victima este însasi fiica lui, cândva faimoasa actrita de film, Lica Gheorghiu.
Realizat dupa un scenariu amplu, atent strunit, plin de nuantari si de materiale inedite, volumul „Politicile culturale comuniste în timpului regimului Gheorghiu-Dej“ intra în categoria reperelor cu maxima credibilitate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper