Patimile venerabilului Ianos Krcsmar la rusi

Ianos Krcsmar este un venerabil al Resitei. S-a nascut în 1909, acum 103 ani, într-o familie de germani originari din Slovacia, veniti sa-si faca un rost în Banat. Dupa 1918, a devenit cetatean al României. În 1945, a fost trimis sa ispaseasca o vina pe care nici astazi nu o poate întelege. Totusi, greu încercatul Ianos Krcsmar vorbeste cu emotie despre „România noastra“.
La 103 ani, tot mai trebaluieste prin gradina. În tinerete, a practicat mai multe sporturi. Pasionat de drumetii, a cunoscut bine dealurile si muntii din Caras-Severin. A ajuns, pe jos, din orasul natal pâna la Sinaia. Conditia fizica si echilibrul psihic dobândite de pe urma sportului l-au ajutat sa depaseasca încercarile unei vieti pe care singur o caracterizeaza ca fiind „de roman“. „Nu multora le-a fost dat sa traiasca ce-am trait eu“, ne-a spus. Ianos Krcsmar este unul din cei aproximativ 80.000 de etnici germani deportati din România în Uniunea Sovietica, la începutul anului 1945.
„Si eu as vrea sa stiu
de ce am fost deportat“
Desi seamana în unele privinte, naratiunile germanilor deportati sunt miraculoase povesti de viata. În momentul deportarii, Ianos Krcsmar era lacatus la fabrica de locomotive din Resita. Acolo si-a început ucenicia, în 1923, din acelasi loc a si iesit la pensie, în 1970. În 1927 s-a înscris în Partidul Social-Democrat, care avea multi adepti în orasul industrial, dupa cum îsi aminteste. A platit cotizatia doi ani, apoi s-a retras. „Nu mi-a placut politica, atmosfera de acolo, mi-am zis ca nu e de mine. Atunci am terminat-o cu politica.“ În timpul razboiului a fost mobilizat pe loc, la fabrica. A lucrat, si-a facut datoria, considera ca nu a facut nimic rau. „Si atunci de ce credeti ca v-au dus în URSS?“, întrebam. „Asta as vrea sa stiu si eu…“.
A fost luat în februarie, într-unul din ultimele transporturi. Locuia cu sotia însarcinata în sase luni acasa la socri. „Auzisem ca sunt luati oameni, dar nu stiu de ce, nu mi-am închipuit ca o sa ma ia si pe mine“. Sperantele de scapare i s-au irosit într-o dupa-amiaza, când jandarmii i-au batut la usa. „Mi-au spus: „Buna ziua, buna ziua, domnul Krcsmar, am venit pentru ca sunteti pe lista, sa mergeti în URSS, la reconstructie“. A mai spus sa îmi pregatesc haine groase pentru doua-trei zile, pentru drum, sa-mi iau si ceva de mâncare, sa ma pregatesc ca ei o sa revina sa ma ia, ca deocamdata merg sa înstiinteze si pe altii“. În timpul avut la dispozitie, nu i-a trecut prin minte ca ar fi putut sa fuga. „Daca bate la usa si spune: «În doua ore vin sa te iau», si rusul sta cu arma… Am fost, cum sa spun, ca trasnit. Totul s-a petrecut foarte brusc, odata m-am trezit ca niste oameni stau în fata mea si îmi spun: «Mai, fa-ti bagajul, esti pe lista, uite, de la Primarie, la ora 14 venim sa te luam!» Ce era sa mai fac?“ Sotia însarcinata se încadra în exceptiile de la deportare. Din familia ei fusesera luati deja un frate si o sora.
„Niznaiu“
Mai departe, lucrurile s-au petrecut cu maxima repeziciune. De acasa, a fost dus la scoala normala, de acolo, la gara, cu camioanele. Noaptea au fost îmbarcati în trenuri de marfa. „Ne-au bagat acolo, au închis usile, si asta a fost. Fara adio, fara la nimic, au fluierat si trenul a plecat. Nu ramas-bun, nu nimic. Asta era. Stiu ca mi-a venit sotia si mi-a adus oala cu mâncare pentru drum si nu mai stiu ce. Bine. Am plecat.“ Spre unde? Nu au stiut, pâna la destinatie. „De mai multe ori am întrebat pe femeia aia care  era ca si conducatoarea noastra, ca sefa noastra, unde mergem. Niznaiu, asa a spus tot timpul. Ca nu stie. Cred ca ea chiar nu a stiut. Sau poate ca nu avea voie sa spuna, dar eu asa am ramas cu impresia, ca nu stia. Cert este ca noi nu am stiut unde ne duc. Am trecut pe la Iasi, la gara, nici n-am stiut bine ce gara este. Pâna acolo trenul nu a oprit deloc. Sefa trenului a venit iar, noi iar am întrebat unde mergem, am primit acelasi raspuns. Trenul a trecut de Iasi, am trecut granita si am intrat pe teritoriul rusesc. A mers trenul toata noaptea, pâna dimineata. Vagonul închis. O cusca mica, ca la câini, cu gratii. Si n-ai putut sa te uiti afara. Când s-a facut zi, am fost deja la Odessa. S-a facut zi si am întrebat din nou unde ne duc. A venit atunci soldatul la noi si ne-a spus sa fim cuminti, sa nu fugim ca ei tot ne prind si atunci trebuie sa muncim mai mult. Nimic. Noi tot mai mergem, tot mai mergem. «Unde ne duceti? Niznaiu»“.
Drumul a durat 20 de zile, dupa cum si-a amintit Ianos Krcsmar. Cel mai umilitor a fost pentru femei. „Toaleta nu era, atunci asta a fost prima problema. Iar vagonul avea o scândura  groasa, n-aveau cu ce sa faci gaura. Din fericire, unul a avut un topor. Asa am reusit sa facem o gaura, au pus o patura acolo si haide. Eram asa de multi, ca nu aveai nici un pic de loc, cum te suceai, cum loveai pe cineva“.
Cotidianul cenusiu
al vietii de lagar
Când trenul a oprit într-o gara, au zarit piramide negre, de carbune. „Atunci am stiut ca am ajuns în regiunea miniera a Donbasului“, povesteste Ianos Krcsmar. A stat în lagar un an si doua luni. Nu a fost atât de rau, apreciaza astazi. Era lacatus, si asta a lucrat si în Uniunea Sovietica. Muncitorii calificati au lucrat la mina, dar fiecare în specialitatea lui. „Am primit de dormit, de mâncare, ne-au îmbracat din cap pâna-n picioare. Tot ce trebuia sa facem era sa lucram, si sa nu parasim lagarul. De mâncare ne dadeau luni varza, marti varza, miercuri varza, tot asa pâna duminica, si apoi iarasi.“ Constitutia robusta l-a scutit de boli. Nici accidente de munca n-a avut. Daca s-ar fi întâmplat, ar fi fost rau. Pentru ca în lagar, si-a amintit interlocutorul, nu erau nici medic, nici medicamente, iar infirmeria consta într-un pat si atât.
Cu timpul, au ajuns sa lege relatii cu sefii lagarului si  cu localnicii. Tot de lucru. „Nu stiau sa faca mai nimic în gospodarie, si ne chemau pe noi. Spuneau ca nu se închide usa, ca nu se închide fereastra, ca una s-a stricat, ca cealalta nu functioneaza. Am observat ca de fapt si ei traiau la fel ca noi. Aveau case mici, cu o singura încapere, care era si bucatarie, si dormitor, si de toate.“
Întoarcerea acasa
Dupa 14 luni, a plecat acasa. La fel de brusc cum parasise România, fara veste, pe neasteptate. „Soldatii rusi care erau prizonieri s-au întors acasa, si nu aveau unde sa îi duca. Lagarul nostru nu era al Armatei, era lagarul societatii de carbune. Si pe noi ne-au aruncat afara, ca sa primeasca fosti prizonieri. Asa am înteles. Lucram la mina, când a venit un baiat. Dupa 14 luni, am cunoscut multi acolo. Unii erau veniti cu copiii, de 14-15 ani. Colegul meu avea un baiat de 14 ani, care era mai slab, nu putea sa lucreze, lucra mai mult tatal în locul lui. Si în dupa-amiaza aceea a venit baiatul colegului meu: «Krcsmar baci, Krcsmar baci, vino repede la lagar, m-a trimis acela, comandantul….». Am crezut ca face o gluma, i-am spus ca nu pot sa plec. Baiatul a început sa plânga, daca nu vin în lagar, el o sa aiba probleme, mi-a spus sa vin imediat. Am fugit dupa el, colegul, tatal baiatului,  mi-a spus sa ma duc sa vad ce este. Vin sus din mina, 50 metri de sub pamânt. Când, deodata, vine ofiterul, comandantul nostru… zice: «Uite, camionul sta gata cu ceilalti, sa plece, si îmi lipsesti tu…». Dar eu nu am stiut nimic. „Fugi în baie, acolo este o gramada de haine, îmbraca-te, mergi la lagar, ia ce ai de luat, dar sa nu stai mult. Masina te asteapta“. Cred ca m-am spalat în zece minute. Ofiterul m-a certat, de ce nu m-am grabit. Am ajuns în spatele camionului, m-am aruncat în el din mers. Acolo mai erau si alti resiteni. Am mers toata noaptea, pâna am ajuns la un oras. Când am ajuns acolo ni s-a spus ca este o greseala, ca nu mai exista trenuri catre Germania. Initial au vrut sa ne duca în Germania. Am mers înapoi la Odessa, în Rusia. Am stat o noapte în gara. Înainte de a trece în România ne-a tinut opt-noua zile într-o statiune, ne-a dat de mâncare, ne-am plimbat. Acolo, la Odessa. Apoi a venit ordinul sa plecam“.
Dupa atâta drum, Ianos Krcsmar a ajuns „în România noastra“. Aparent, calvarul se sfârsise. Acasa, la Resita, avea sa afle ca un altul abia începea. A mers acasa, nerabdator sa-si vada copilul nascut dupa plecarea lui. Dar i s-a spus ca nu e binevenit. Între timp, sotia ramasa acasa îi gasise copilului alt tata. Un avocat. Au urmat ani lungi de procese, în care Ianos Krcsmar s-a luptat pentru custodia baiatului. Le-a pierdut. „El era avocat, putea sa faca ce voia cu dosarul….“
Nu amintirea deportarii îl doare cel mai mult. Acolo s-a descurcat, pâna la urma nu a fost chiar asa rau, evalueaza, cu incredibila întelegere, vâltoarea prin care i-a fost dat sa treaca. Dar peste drama familiala nu a putut trece niciodata.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper