Oaspeti la Opera sau Cellia Costea super-star

Un articol de COSTIN POPA

Strategia de diversificare a distributiilor primei scene lirice nationale continua sa se manifeste în chip interesant. În afara debuturilor, a invitarii tinerilor cântareti, oaspeti din tara si strainatate sunt destul de des prezenti pe afise. Se simte la Opera bucuresteana, asa cum punctam mai demult în aceste pagini, preocuparea pentru constituirea unui ansamblu solid, care sa nu pericliteze programarea unor titluri initial deficitare în acoperirea unor roluri. În acest demers, artistii straini nu pot fi exclusi si, fie-mi iertata comparatia naiva, trupa bucuresteana ar trebui sa ajunga în genul echipelor de fotbal. Deja doi mexicani si un sud-coreean, toti tenori, sunt stabilizati în Capitala si cânta roluri mai mari sau mai mici. Îi numesc pe Hector Lopez si José Manuel Chu, ca si pe James Lee, acesta din urma proaspat câstigator al Concursului International de Canto „Maestrii Artei Lirice – Valentin Teodorian“ si cu serioase perspective pentru intrarea în roluri majore.
În privinta vizitelor artistilor români care activeaza în strainatate, semnele sunt înca timide. Totusi încurajatoare. În afara basului Marcel Rosca, a sopranei Cellia Costea, programul ultimei perioade a stagiunii a anuntat si prezenta tinerei mezzosoprane Roxana Constantinescu, deja cu notabile succese în Europa si Statele Unite ale Americii. Speram în continuare…
Marcel Rosca
„Mefistofele“ de Arrigo Boito sta în puternica personalitate a interpretului rolului titular. Privit din acest unghi, este un opus similar cu „Lakmé“, „Otello“, „Falstaff“, „Gianni Schicchi“, „Boris Godunov“ sau „Oedipe“. Forta si sarcasmul, subtilitatile si insinuarile, dominatia înfricosatoare asupra sonoritatilor ample ale orchestrei si corului printr-un ambitus vocal complet si puternic rezonant, jocul scenic de intensa implicare si amplitudine sunt doar câteva virtuti pe care basul interpret trebuie sa le posede cu soliditate. Multe dintre ele au fost demonstrate de Marcel Rosca, la prima sa prezenta în rol la Bucuresti. A cântat cu sunet luxos, penetrant si autoritar, cu rostire pregnant articulata, a fost expresiv în declamatii. Asa a început spectacolul, în celebra „Ave Signor“ din Prolog, asa a continuat cu „Ecco il mondo“ din actul secund (încheiat cu un prelung Fa acut, pe tesatura vocala autentica a partiturii, deseori evitata si înlocuita cu o alternativa, ce-i drept, propusa tot de Boito), asa a terminat rolul, somptuos si incisiv. Poate doar aria „Son lo Spirito che nega“ din primul act si duetul cu Faust, „Strano figlio del Caos“, ce-i urmeaza, au sunat mai estompat, mai moale si impersonal. Aproape septuagenar, Marcel Rosca a fost bine în rol si anii se simt doar într-un vibrato al glasului ce se insinueaza pe alocuri, îndeosebi la sunetele „tinute“, lungi.
Parteneri, sub bagheta tânarului Tiberiu Soare, i-au fost soprana Madeleine Pascu (în dubla ipostaza, Margherita si Elena), tenorul José Manuel Chu (Faust), mezzosoprana Adriana Alexandru (Marta si Pantalis), tenorul Valentin Racoveanu (Wagner si Nereo).
O scurta observatie despre productia asupra careia m-am aplecat în repetate rânduri… Fumul produs în spectacol de zgomotoasele (!) generatoare abunda si inunda scena, fosa si o buna parte din sala, traiectoria lui fiind evident imposibil de controlat în chip natural. Corul, solistii, instrumentistii, publicul sunt vizibil deranjati. Nu discut aici optiunea regizorala. Este un element de atmosfera des uzitat în multe mizanscene, în toate teatrele. Numai ca ele dispun de un sistem de absorbtie care îl dirijeaza în asa fel încât sa nu devina un impediment. O asemenea instalatie ar trebui achizitionata si de Opera Nationala. Altminteri…
Stefano La Colla…
… s-a aflat pentru a doua oara în acest an pe scena din Splai. Si tot ca Radamès din „Aida“. Fara îndoiala, este o voce buna, completa, sonora si incisiva, cânta cu siguranta si usurinta. Per ansamblu rezolva rolul si reprezinta o solutie pentru afisul bucurestean. Câteva din notele de Si bemol, baza acutelor partiturii verdiene de tenor, au fost exemplare, cel putin din punct de vedere al volumului de sunet, coroborat cu consistenta lui. Ma refer la frazele „… il ciel de’nostri amori“ (duetul cu Aida din actul al III-lea, desi indicatia „dolce“ înscrisa de compozitor a ramas neonorata), „… e vuoi ch’io viva?“ (duetul cu Amneris din actul ultim), ca si la cele din duetul final cu Aida, totusi departate de nuanta ceruta, „dolcissimo“. Alte Si bemol-uri au suferit. În aria „Celeste Aida“, cele doua pe desenele „Ergerti un trono“ au fost prea scurte iar finalul „… un trono vicino al sol“ a avut o evolutie cel putin ciudata: dupa un atac drept si nevibrat, în cele din urma sunetul a luat o spectaculoasa amploare. Liniaritatea prin lipsa vibratiei firesti a fost neplacuta si la dificila fraza ascendent acuta „… su noi gli astri brilleranno“ (duetul cu Aida din actul al III-lea). Am detaliat poate mai mult decât era necesar, tocmai pentru a sublinia inegalitatile italianului.
Interpretativ, tenorul nu a depasit o anume rigiditate, o anume lipsa de expresivitate si a parut ca sentimentele nu-l anima, nu-l misca (aria „Celeste Aida“ si duetul final). Poate doar eroismul generalului egiptean a fost servit cu energie, în actul al III-lea.
Si apoi, signor La Colla, ca nativ si rezident în peninsula, ca profesionist, cum ai putut uita vorbele esentiale „Sovra una terra estrania teco fuggir dovrei!“ (actul al III-lea) si ai balmajit altele, neinteligibile?
Gândul îmi zboara catre marii nostri interpreti ai lui Radamès, Dinu Badescu, Ludovic Spiess, Ion Buzea… Ce departe suntem…
În spectacol, sub conducerea dirijorului Iurie Florea, au mai fost distribuiti în rolurile principale soprana Mariana Colpos (Aida), mezzosoprana Aura Twarowska (Amneris), baritonul Stefan Ignat (Amonasro), basul Pompeiu Harasteanu (Ramfis).
Seara bucuresteana a fost dedicata mezzosopranei Venera Rogozea, 99 de ani, decana de vârsta a cântaretilor români de opera.
Cellia Costea si Rubens Pelizzari
Dupa ce a interpretat-o la Bucuresti pe Mimì din „Boema“, acum circa un an, Cellia Costea a tinut sa paraseasca partiturile lirice si sa abordeze un rol arhetipal, spint, cu majora implicare dramatica, Floria Tosca. Este foarte complicat ca demersul sa-i reuseasca pe de-a-ntregul, date fiind darurile native de extractie lirica, dar splendida profesionista care este Cellia Costea a reusit sa survoleze eficient capcanele scriiturii pucciniene, profitând de prospetimea vocii si de minutioasa pregatire tehnica si stilistica. Toate detaliile, accentele, intentiile au fost la locurile lor, artista nu a aproximat nimic, nu a facut rabat de la nimic. Un studiu adânc al interpretarilor marilor maestri a respirat din fiecare masura. Sigur, au existat momente pe care le-as fi dorit mai pregnant exprimate din unghi dramaturgic vocal si impresia generala a ramas impregnata de lirismul venit din culoarea de glas. Însa o culoare fastuoasa, ce abunda în fermecatoare armonice nobile. Una dintre cele mai frumoase si calitative voci care s-au auzit la Bucuresti!
Secventa de vârf a fost celebra arie „Vissi d’arte“, realizata absolut impecabil, memorabil si cu profunde rezonante în timp, atât în trecutul de decenii al interpretarii rolului pe prima scena nationala de opera, cât si pentru viitorul imediat, care a smuls ovatii si cereri de bis. Cellia Costea a cântat sensibil, cu frazare frumoasa si inflexiuni emotionante, cu nuante si subtilitati la tot pasul. Faimosul diminuendo din finalul ariei a fost fara repros. O clipa de visare si totodata de ruga ferventa, însufletita. Un model.
Tot un… model, dar de „malcanto“ a fost prestatia tenorului Rubens Pelizzari, Mario Cavaradossi. Fara gluma, ar putea fi dat de exemplu unor studenti care trebuie sa afle pe viu, si ce sunt instabilitatile de sunet, si emisia „strânsa“, chinuita, si lipsa de omogenitate, si detimbrarile, si notele labartate, si cele cu neplacuta rezonanta nazala sau plasate insonor, în afara proiectiei optime („La vita mi costasse“ din primul act) si micile clacari (duetul cu Tosca din actul al III-lea), si frazarea neglijenta. Poate ca italianul era contaminat de vreo viroza de primavara, situatie în care parea firesc ca publicul sa fie avertizat înainte de spectacol. La activ, retin totusi unele sunete bine impostate în registrul acut, La diez în „Vittoria! Vittoria“ (actul secund) sau La natural în fraza „E non ho amato mai tanto la vita“ din aria „E lucevan le stelle“ (ultimul act). Mult prea putin!
Daca Cellia Costea va fi oricând binevenita pe scena Operei Nationale Bucuresti, nu acelasi lucru l-as gândi despre dl Pelizzari.
Scarpia a fost întrupat de baritonul Ionut Pascu. Din distributie au mai facut parte Paul Basacopol (Sacristanul), Stefan Schuller (Angelotti), Valentin Racoveanu (Spoletta), Daniel Filipescu (Sciarrone). Nu o uit pe mezzosoprana Antonela Bârnat (Pastorul). În fosa, dirijorul Tiberiu Soare.
Nu mi-am propus în aceste notatii decât sa ma refer la prezente de oaspeti. Totusi nu pot sa nu ma simt contrariat de incertitudinile orchestrei în spectacolul „Tosca“. Pur si simplu, nu înteleg ratiunea, întrucât instrumentistii Operei Nationale si-au dovedit calitatea de atâtea ori. Ce se întâmpla?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper