O cusca plina de dragoste

Un articol de DANA PIRVAN-JENARU

Boris Vian, Smulgatorul de inimi, Traducere de Diana Crupenschi, Editura Univers, 2012, 176 p.

 

Boris Vian este genul de scriitor care nu se multumeste sa te fascineze, ci te obsedeaza de-a dreptul. Ultimul sau roman (de altfel primul volum al unei trilogii pe care n-a mai apucat sa o termine), „Smulgatorul de inimi“, zugraveste taios, cu umor negru si sec, universul absurd si în acelasi timp poetic al unei lumi de o cruzime inimaginabila, în care nu sunt de gasit nici rusine, nici remuscare. Inteligenta ironica a lui Vian stie s-o spuna: „Oamenii sunt foarte credinciosi. Au constiinta atât câta le trebuie. Niciodata n-au remuscari“. Interioritate psihologica nu exista. Toate eurile sunt vidate, descentrate. Negarea consistentei interioare devine implicita acestui bâlci al ororilor. Suprarealismul alegoric al scriiturii îi ofera cititorului dovada unei imaginatii naucitoare, socante, dar si a unei viziuni extrem de lucide asupra societatii alienate. Privirea lui Boris Vian ramâne rece, la înaltime, fara a aluneca o clipa în moralism ieftin.
Înca din primul paragraf al romanului, asociatiile trezite de imaginile descrise spulbera logica realului sau pe cea posibilului cu care ar putea fi amagit initial cititorul, caci imediat dupa impresia familiaritatii, imaginatia apriga, cu tot simbolismul implicit, frapeaza: „Drumul serpuia pe lânga faleza. Pe marginea lui cresteau calamine înflorite si bruiuze cam ofilite, ale caror petale înnegrite se risipisera pe jos. Insecte ascutite îsi sapasera în pamânt mii de gauri mici; era ca si cum ai fi avut sub talpi un burete mort de frig“. Ceea ce urmeaza se înscrie în lumea straniului tipic unei utopii negre. Regulile asa-zisei normalitati se crapa.
Tot acest basm negru are forma unor însemnari ale medicului psihiatru Jacquemort care ajunge într-o localitate nenumita, rupta parca din infern. O alta planeta, cu alte legi ale umanului si ale timpului care se dilata. Inovatia lingvistica la care recurge Vian lasa omenirea si fara binecunoscuta trecere a timpului, astfel ca însemnarile medicului au drept date „135 apriaugust“, „374 iulsembrie“… Jacquemort pare tipul aventurierului pierdut între doua lumi. Este si nu este. Ramâne deasupra lor, le cântareste si, încercând sa gaseasca o solutie de echilibru, le asaza pe hârtie.
Decorurile în care se desfasoara povestea psihiatrului si a Clémentinei, cea dezumanizata tocmai de iubirea pentru cei trei copii ai sai, par apocaliptice. Oamenii în vârsta sunt batjocoriti si vânduti la un târg de batrâni, expunerea organelor sexuale ale acestora ridicându-le sau micsorându-le pretul. Copiii muncesc, drept rasplata sau motivatie primesc bataie si daca mor sunt pusi într-o cutie de lemn si lasati în voia unui râu rosu. O femeie însarcinata îsi tine încuiat sotul doua luni pentru ca nu suporta sa se vada cu burta mare. Câinii sunt jupuiti. Vacile decapitate pentru a nu fi dat suficient lapte. Psihanalistul, cel care se declara un mare „consumator de mentalitati“, se simte precum un butoi gol si cauta disperat oameni pe care sa-i psihanalizeze. Vrea pofte si dorinte si vrea sa le ia de la altii. I se pare îngrozitor sa stie ca exista pasiuni si sa nu le simta. Pe acelasi râu rosu în a carui apa trupurile oamenilor nu se scufunda niciodata, traieste, într-o barca, un barbat care scoate de pe fundul apei, cu dintii, gunoaiele oamenilor. Pentru asta este platit cu rusine si cu aur. Dar nu are dreptul sa cumpere nimic. Pentru ca oamenii nu vor sa aiba remuscari, el trebuie sa digere rusinea întregului sat. Aceasta îi era pedeapsa pentru ca îi fusese rusine. Cel caruia îi va fi mai rusine decât lui îi va lua locul. Va fi singurul care va putea fi psihanalizat si prin urmare, în finalul romanului, Jacquemort îi va lua locul. Biserica e construita sub forma de ou. Preotul isteric vede în Dumnezeu un produs de lux si joaca box cu târcovnicul care era de fapt diavolul. Pisicile negre vorbesc. Caii sunt crucificati. Porcii si caprele fac stopul. Când încep sa mearga, copiii sunt potcoviti. Croitoreasa lucreaza cu ochii închisi. Copacii scot ragete de mânie si de durere atunci când sunt „macelariti“. Pentru ca nu gaseste pe nimeni dispus sa-i raspunda la întrebari, psihiatrul psihanalizeaza o pisica neagra care se va volatiliza. Începe sa toarca si sa manânce fluturi, soareci… Atunci când încearca s-o faca pe menajera sa-i raspunda la întrebari, nu-i reuseste decât o psi… regulare, caci personajele lipsite de suflet nu se subordoneaza decât pulsiunilor sexuale.
Un comic nelinistitor, angoasant se desprinde din nihilismul radios al viziunii. În toata acesta lume „desfigurata“ exista însa si o bresa a feericului care îl poate face pe cititor sa zâmbeasca si senin. Nu pentru mult timp însa… Copiii spun cuvinte magice si se întâmpla minuni sau manânca melci albastri ca sa poata zbura alaturi de stolurile de pasari. E o încercare candida de a evada din universul plin de constrângeri si de agresivitatea gratuita impusa de adulti. Spiritul lor de aventura si de libertate sfideaza regulile, puterea creatoare pune în pericol lumea carteziana. Prin urmare trebuie pedepsiti…
Într-o astfel de lume, Jacquemort devine martor si actor în cruda poveste a Clémentinei, mama tripletilor. Daca la început femeia este oripilata de ideea de a avea copii, dupa nastere instincul matern de protectie o duce pe carari lugubre. Dragostea sa devine obsesiv-maladiva. Îsi alunga sotul care îsi construieste o corabie si pleaca pe mare, iar dorinta orbitoare de a le oferi copiilor tot ce e mai bun o determina la gesturi sufocante, care o scot din sfera umanului, purtând-o în aceeasi logica a cruzimii, fie ea chiar nascuta din dragoste. Manânca hrana stricata pentru a le fi mai bine copiilor, renunta la a-i mai spala cu apa si sapun din cauza unor scenarii absurd-paranoice care le-ar putea pune în pericol viata, preferând sa-i curete asa cum fac animalele… Taie toti copacii din gradina pentru a evita posibilitatea ranirii copiilor. Darâma zidul de ciment care i-ar fi putut îndemna micutii la evadare din gradina si îl înlocuieste cu unul „facut din nimic“. Ca sa scape si de pericolele venite din sol, acopera gradina cu o podea etansa. Fara a sti ca între timp copiii ei paraseau gradina zburând, iubitoarea mama intuieste pericolul venit din cer si le pune capat feeriei, închizându-i în câte o cusca de metal în care se afla câte un patut pufos, un fotoliu si o masuta joasa. Tragedia claustrarii între fortificatii domestice este însa perceputa deformat de catre toti, în afara de psihanalist a carui împotrivire discreta este insuficienta. Prizonierii iubirii ramân invidiati de copiii ucenici din sat, condamnati la munca: „Probabil ca era minunat sa stea toti acolo împreuna, sa aiba pe cineva ca sa-i alinte, într-o cusca foarte calda si plina de dragoste“.
Negativitatea haioasa a parodiei – transpusa într-o intriga fluenta, cu dialoguri voluptoase, jocuri de cuvinte, imagini socante si ironie acida – staruie în fiinta cititorului prin amestecul insidios de atroce si tarâm de basm fascinant.     

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper