Noua domnie a tarului: doua dificultati de a intelege

Un articol de DORU MARGINEANU

Dupa recentele alegeri prezidentiale din Rusia, la 7 mai Vladimir Putin isi incheie „surghiunul benevol“ de a fi doar prim-ministru, redevenind pentru sase ani Presedinte al Federatiei Ruse, asa cum a fost timp de alte doua mandate, pana in 2008. Dat fiind ca el are dreptul sa candideze la inca un mandat prezidential, in afara celui castigat la 4 martie, si avand in vedere atat varsta (va implini 60 de ani in octombrie), cat si forma fizica, de fost campion de judo si karate a lui Putin, se poate anticipa ca cel mai intins stat din lume ar putea fi dirijat in urmatorii doisprezece ani de aceeasi mana de fier.
In mod cert, Rusia nu mai este Uniunea Sovietica a lui Stalin si a lui Brejnev, dar aceasta tara super-continent ramane un actor mondial de prim rang, ale carui interese nu pot fi ignorate de nimeni si care va continua sa influenteze considerabil viata in Europa, asa cum este evident de cel putin doua secole incoace, de cand armata tarului Alexandru I, invingatoare a lui Napoleon, a ocupat in 1814 Parisul. A ne referi la Putin ca la un tar nu este nici metafora, nici ironie ieftina, nu doar fiindca atributiile constitutionale ale Presedintelui Federatiei Ruse sunt extinse, ci mai ales fiindca autoritatea sa personala a devenit tot mai neingradita, similara autocratiei tariste.

Rezultatul alegerilor din Rusia de la 4 martie a fost atat de conform asteptarilor anticipate de toate sondajele de opinie, incat (re)alegerea lui Putin pentru (inca) un mandat de sase ani ar putea da impresia unui ne-eveniment. Cu atat mai mult cu cat chiar si neregulile semnalate de observatorii independenti la alegeri se poate spune ca au fost conform asteptarilor. Dar, cu toata lipsa de surpriza, impactul revenirii lui Putin la Kremlin prin noua rocada cu Dimitri Medvedev – colaboratorul sau cu care a instaurat tandemo-cratia (!) in Rusia – este atat de amplu, incat nu poate fi ignorat nicaieri. Cu precadere in cazul tarilor ca Romania – care au putut sa iasa de sub tutela politico-militara a Moscovei dupa colapsul comunismului european in 1989, urmat de dezmembrarea Uniunii Sovietice, dar n-au avut cum sa-si schimbe pozitia geografica (!), cu tot implacabilul acesteia – evolutiile din Rusia au o relevanta cu totul particulara.
Ce nu concepe Occidentul si ce nu pricepe clasa politica rusa
In Occident nu este usor de inteles realitatea ca o majoritate semnificativa a populatiei ruse acorda incredere unui conducator autoritar, perceput ca discretionar si nedemocratic, dominand societatea prin structuri derivate din si continuatoare ale teribilului KGB, in care Putin si-a inceput cariera si de a carui mostenire ideologica nu s-a dezis. Occidentul a avut intelegere pentru masurile din timpul primului mandat al lui Putin, vizand restabilirea unei autoritati statale indispensabile redresarii economice a Rusiei, ajunsa in anii Eltin intr-o criza ce parea fatala. Insa, deja de la al doilea mandat inceput in 2004 contradictia intre realul progres economic realizat si ingrijoratorul regres al libertatilor democratice a facut sa se vorbeasca de un „paradox Putin“. Caci numeroasele sale masuri represive sunt profund antidemocratice: actiuni de restrangere a demonstratiilor publice, preluarea controlului asupra tuturor retelelor de televiziune, impiedicarea activitatii organizatiilor neguvernamentale, acuzate in paranoicul stil sovietic de a fi dusmani ai statului, arestarea si condamnarea arbitrara a adversarilor politici, emblematic fiind cazul oligarhului Mihail Hodorkovski, care a indraznit sa-l sfideze si al asociatului acestuia. Alaturi de brutalitatea razboiului din Cecenia, profund socante pe plan umanitar sunt lichidarile proeminentilor critici ai lui Putin, curajoasa jurnalista Anna Politkovskaia, asasinata (7 octombrie 2006) in chiar ziua aniversara a acestuia si Alexandr Litvinenko, ofiter transfug din serviciile secrete otravit la Londra in cel mai tipic stil KGB-istic. Iar in ceea ce priveste desfasurarea alegerilor, daca deja la realegerea sa din 2004 observatorii internationali declarasera ca votul a fost cel mai putin cinstit din perioada postsovietica, voci europene reprezentative au calificat recentele alegeri drept „baterea cuiului final la sicriul democratiei in Rusia“.

Deriva autocratica a regimului lui Putin poate explica din plin amploarea pe care au luat-o intre decembrie si februarie miscarea de contestare si opozitia fata de realegerea sa, asa incat chiar intr-o publicatie ca „La Russie d’Aujourd’hui“, legata de oficiosul guvernamental „Rossiyskaya Gazeta“ sa fie exprimata opinia ca ar fi posibil ca dupa realegere Putin sa fie confruntat cu o opozitie atat de vehementa si de contagioasa incat sa il oblige sa cedeze puterea. Daca aceste lucruri sunt usor de inteles pentru occidentali, nu tot la fel se poate spune despre marea popularitate de care „tarul“ se bucura inca in Rusia. Caci, chiar daca cele aproape 64% din voturi cu care Putin a fost acreditat la recentele alegeri au fost ajustate in sus prin nereguli electorale, diferenta fata de urmatorii clasati (comunistul Ziuganov – 17%, magnatul Prohorov – 8% etc) este atat de mare si atat de conforma cu sondajele independente de opinie incat autenticitatea plebiscitarii lui Putin de catre rusi nu poate fi contestata. O explicatie  materialista simpla a unui astfel de atasament poate consta in spectaculoasa redresare a Rusiei sub conducerea sa. Caci, in cei 8 ani ai primelor sale doua mandate salariul mediu lunar a crescut de 8 ori (!), cresterea anuala medie a economiei a fost de 7%, somajul a scazut la jumatate si procentajul populatiei traind sub limita nationala a saraciei a scazut de aproape trei ori. Ca o consecinta a progresului economic, numarul de emigranti din Rusia a scazut de peste 10 ori in acei ani, rapidul declin al populatiei Rusiei din  anii ’90 fiind aproape oprit. Iar ca nu multi conducatori de state se pot lauda cu astfel de rezultate, o stim prea bine! De altfel, Vladimir Putin a fost desemnat „persoana anului“ 2007 de catre reputata revista americana „Time“, pentru „stabilizarea si statutul redat tarii sale, pe care el a preluat-o in stare de haos“.

Dar, data fiind exceptionala redresare economica a Rusiei, atat puterea de la Kremlin, cat si opozitia din Duma (parlamentul rus) apar surprinse de amploarea contestarii de catre cetateni iesiti spontan sa manifesteze nu pentru a sustine opozitia – privita cu aceeasi neincredere ca si partidul la putere al lui Putin – sau pentru a cere ameliorari economice. Acei cetateni, in majoritate tineri si activi, facand parte din clasa medie recent aparuta in societatea rusa, s-au simtit pur si simplu jigniti de anuntul deciziei lui Putin si Medvedev de a-si schimba intre ei rolurile. Dar revendicarile lor, in esenta de genul „noi, cetatenii, avem dreptul sa alegem ce ni se potriveste, caci noi va intretinem pe voi, politicienii“ apar prea abstracte pentru clasa politica actuala (din pacate, nu doar) din Rusia.
Interesul national si nostalgia imperiala
Iata deci o reciproca dificultate de a intelege, atat in Occident, cat si la Moscova, situatia politica din Rusia actuala, dificultate care sugereaza ca explicatia elementar materialista a miscarilor sociale risca sa fie insuficienta. Pentru o intelegere mai completa a Rusiei actuale, nu poate fi ignorat un aspect absolut definitoriu al politicii duse de Vladimir Putin: optiunea sa „imperiala“, de afirmare viguroasa a statutului de mare putere al Rusiei, statut in numele caruia revendica respectarea intereselor intr-un spatiu mai extins decat chiar enormul ei teritoriu. Intr-adevar, ca succesoare legala si efectiva a disparutei URSS, Rusia este nu doar membru permanent cu drept de veto in Consiliul de Securitate al ONU, ci si detinatoare a celui mai extins arsenal nuclear, a unei tehnologii spatiale cu performante incontestabile (de exemplu lansatorul Soyuz, utilizat extrem de frecvent, are un procentaj de reusita de 98%) si a unei puternice industrii de armament (Rusia fiind primul sau al doilea exportator mondial de arme). Acestor atribute evidente de mare putere, Putin le-a adaugat „arma energiei“, din care el a facut principalul mijloc de reafirmare a statutului Rusiei. Detinand cele mai mari resurse de energie si de minerale, Rusia este intaiul exportator mondial de petrol si gaz natural. Una dintre cele mai importante masuri adoptate de Putin inca din primul sau an ca presedinte a fost de a restabili controlul guvernamental asupra valorificarii resurselor gaziere si petroliere, ajunse pe mana oligarhilor prin privatizarile anarhice din timpul lui Eltin. Prin aceasta, Putin a aplicat ideea ca marile corporatii din sectoarele strategice trebuie, dincolo de profit, sa promoveze interesul national, idee aplicata anterior si in alte tari si pe care el o dezvoltase in dizertatia sa de economie, sustinuta in 1997.

Referitor la afirmarea unui drept „legitim“ al Rusiei la o zona de influenta dincolo de granitele Federatiei, nu poate fi ignorat faptul ca urmare a destramarii Uniunii Sovietice (versiunea din secolul XX a enormului imperiu tarist!) aproximativ 20 de milioane, adica 17% din totalitatea etnicilor rusi traiesc in afara granitelor Federatiei Ruse, in statele nou proclamate. Numeric, cele mai ample minoritati ruse sunt in Ucraina si Kazahstan, dar in Letonia (26,9%) si Estonia (25,5%) rusii reprezinta proportii foarte semnificative din ansamblul populatiei. În aceste conditii, este clar ca pretentia Moscovei la o zona de influenta, pe cat este de abuziva fata de popoarele inconjuratoare, victime ale expansionismului tarist si sovietic, nu este lipsita de o anumita baza reala. Pe de alta parte, la fel de reale ca si atuurile de mare putere ale Rusiei sunt si unele slabiciuni structurale de natura sa ii reduca capacitatile. Starea retelei rutiere a Rusiei – pentru a carei relevare critica un aristocrat iluminist a fost condamnat la moarte in 1790 de imparateasa Ecaterina a II-a (vezi Alexandre Radichtchev, „Voyage de Pétersbourg à Moscou“, Rivages, 2007)  – continua sa fie extrem de deficitara. Iar nivelul ridicat de coruptie al autoritatilor, in particular al justitiei impiedica dezvoltarea unei economii diversificate, limitand accesul la capital al micilor intreprinderi. Iar marea pondere a exportului de materii prime, in primul rand de combustibili, nu e deloc o caracteristica de tara dezvoltata. Insa, in termeni geopolitici, cel mai mare handicap al Rusiei este nivelul fortei de munca, caci din punct de vedere al populatiei acest supercolos teritorial este depasit de alte sapte tari, populatia Rusiei fiind mai putin de jumatate din populatia SUA si neavand tendinta de crestere.

Politica de reafirmare pe plan international a Rusiei ca mare putere opusa Occidentului si Europei contribuie in mod esential, dincolo de reusita economica, la aura de tar puternic si invingator a lui Putin, imagine cultivata si prin aparitiile sale publice in ipostaze cautat sportive. In sufletul rus nostalgia imperiala apare perena, iar fascinatia idolatrica exercitata de un conducator autoritar se dovedeste foarte raspandita. Caci, in toate deceniile sovietice, pe mormantul tarului Petru cel Mare – primul „Imparat si Autocrat al Tuturor Rusiilor“ – nu au lipsit florile proaspete, iar „tatuca Stalin“ – cel de nimeni egalat in numarul de crime dar si in extinderea data „imperiului“ – a continuat sa inspire veneratie cvasireligioasa mult timp dupa ce ororile pe care le-a comis au devenit publice. Ilustrand aceeasi idee, se poate cita la antipod foarte redusa afinitate a opiniei publice ruse fata de Mihail Gorbaciov – atat de improbabilul, dar cu adevarat  providentialul ultim sef al partidului comunist si al URSS, care a eliberat de teroare popoarele din spatiul puterii sovietice. Dupa cum nici Hrusciov, celalalt conducator sovietic care dupa dezvaluirea crimelor lui Stalin permisese o anumita liberalizare, nu a castigat „eternul suflet rus“. Dupa mai mult de trei decenii, imi este inca foarte vie in minte o scena petrecuta in micul apartament moscovit al unui foarte bun cercetator sovietic din domeniul in care lucram si eu, care ma invitase la zakuski impreuna cu alti doi distinsi colegi ai sai, cu ocazia trecerii mele prin Moscova la un congres. Ambianta era absolut amicala, frumos incalzita si de palica adusa de mine, care – impreuna cu capacitatea mea nativa de a da curs cu placere repetatelor toasturi cu vodca – ma acreditase drept un interlocutor valabil. In buna traditie estica a acelor vremuri, bancurile de la radio Erevan curgeau, iar ironiile si aluziile politice (blande) parerau neinhibate, majoritatea lor referitoare la Hrusciov, care decedase de vreo sase ani. In acel context, nu mi s-a parut nepotrivit sa spun un banc la fel de infantil despre Stalin, care era mort de aproape un sfert de secol si evacuat de mult din mausoleu. Dar, spre deceptia mea momentana, si neuitarea ulterioara, amfitrionul exuberant de pana atunci  m-a privit cu repros si tristete spunandu-mi „sa stii ca despre Stalin nu se glumeste“. Drept care am luat nota.

Autenticitatea atasamentului popular rusesc fata de o mana forte „imperiala“ este greu de inteles in Occidentul actual, unde suveranii autocrati au fost lichidati de secole, sefii de stat ce se numesc acum regi fiind limitati la un rol esentialmente protocolar, ca si presedintii unor tari mari ca Germania si Italia. Iar presedintele aflat in fruntea autoritatii executive a celui mai puternic stat din lume poate fi obligat sa demisioneze (Nixon) doar fiindca a cautionat ascultari ale adversarilor politici sau poate fi epuizat in urmariri judiciare (Clinton) pentru… pacate omenesti fara incidenta asupra rolului sau statal. Aceasta nu este singura deosebire intre psihologia occidentala si „sufletul rus“, intrebarea daca din punct de vedere cultural Rusia este sau nu europeana preocupand intelectualitatea rusa practic de la aparitia ei, cu impact evident asupra clasei politice. Subiectul fiind mult prea vast pentru a-l aborda si mult prea complex pentru a incerca sa-l rezum, amintesc doar ca insusi Dostoievski, care a descris ca nimeni altul framantarile sufletului rus, a abordat pe larg in notele sale (vezi: F. Dostoïevski: Carnets. Rivages, 2005) problema raporturilor dintre Rusia si Europa. Dostoievski nu avea nici o indoiala sa considere Rusia diferita de Europa, astfel ca deplangea reformele lui Petru cel Mare care, dupa el, a tradat specificitatea Rusiei voind sa o integreze fortat Occidentului. In anii nostri, Soljenitin, alt urias al literelor ruse si cel mai eficace demascator al gulagului sovietic, a fost un fervent promotor al specificitatii ruse si la fel de fervent critic al Occidentului… care l-a gazduit doua decenii cu toate onorurile.

Cat priveste optiunea antioccidentala si antieuropeana a lui Putin, ea isi gaseste sursa de inspiratie in scrieri ca „Fundamentele geopoliticii: viitorul geopolitic al Rusiei“ (1997), scrisa de  filosoful si politologul conservator (neofascist) Aleksandr Dughin, ideolog actual al expansionismului rusesc. In acea carte, Dughin pledeaza ca Rusia sa formeze un suprastat (imperiu) eurasiatic ferm opus hegemoniei americane, „finlandizand“ intreaga Europa. In opozitie totala cu liberalismul si globalizarea asociate primordialitatii pe care Occidentul o acorda drepturilor omului, Dughin sustine ca ceea ce trebuie sa primeze sunt drepturile colective ale natiunilor. Romania si celelalte tari de religie ortodoxa din Balcani sunt considerate de Dughin drept „Rasaritul ortodox colectivist care se va uni cu Moscova – a Treia Roma, respingand Apusul rational-individualist“ (vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Foundations_of_Geopoliticsacite_ref-dunlop_0-0).

Cuprinsul cartii lui Dughin da o senzatie de déjà vu, trimitand imediat gandul la faimosul dar apocriful „Testament al lui Petru cel Mare“, astfel ca ar fi tentant sa consideram „Fundamentele geopoliticii“ doar ca elucubratii ale unui spirit excitat. Insa Dughin este o personalitate academica si politica cu recunoscuta influenta la Kremlin si in armata, iar cartea sa, „Fundamentele geopoliticii“, se pare ca serveste ca manual in Academia de Stat Major a armatei ruse. Astfel, violenta interventiei ruse in conflictul din Georgia din vara anului 2008 si santajul gazier asupra Ucrainei corespund ideilor formulate in respectiva carte. Cel mai ingrijorator mi se pare insa faptul ca tezele geopolitice ale lui A. Dughin sunt expresia elaborata si extrema a nostalgiei imperiale si a unui irationalism pasional inradacinate intr-o mare parte a populatiei ruse. Pe de alta parte insa, amploarea contestarii lui Putin din perioada decembrie-februarie chiar de catre acea tanara clasa medie care s-a dezvoltat in Rusia tocmai datorita progresului economic din anii Putin si natura revendicarilor acestei clase medii justifica speranta ca aspiratia catre o autentica democratie ar putea… contamina curand si eternul suflet rus.

2 comentarii pentru “Noua domnie a tarului: doua dificultati de a intelege”

  1. aprilie 21, 2012 la 1:18 pm

    Teze peste teze ..iar realitatea ne copleseste..

  2. aprilie 25, 2012 la 6:04 pm

    Sa traiesti Dorule!
    Cu respect,Bebe

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper