Memorii, amintiri, (auto)biografie

Un articol de RODICA GRIGORE

J. M. Coetzee, Copilarie. Scene de viata provinciala, traducere si note de Irina Horea, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2011.

 

„Într-un anume sens, scrisul si literatura în ansamblu sunt întotdeauna dialogice, deoarece implica aducerea în prim plan a tuturor vocilor – si contravocilor – pe care scriitorul le poarta în sine, precum si stabilirea unui nou raport de forte între acestea. Tine de seriozitatea fiecarui scriitor sa invoce aceste glasuri diferite, adica sa se dovedeasca în stare a abandona consacrata pozitie a autorului traditional care se presupune ca stie totul despre toate personajele sale“, afirma J. M. Coetzee într-un interviu datand din anul 1992. Iar daca îi citim cu atentie romanele, de la „Dusklands“ (1974) sau „In the Heart of the Country“ (1977), si pana la „Viata si vremurile lui Michael K“ (1983) ori „Dezonoare“ (1999), vom realiza ca scriitorul a fost si a ramas întotdeauna credincios convingerii amintite, facand din polifonia vocilor/ contravocilor fundalul esential al tuturor textelor pe care le-a publicat. Diferitele voci alaturi de nenumaratele lor tonalitati sau intensitati devin, treptat, veritabile expresii ale caracterului personajelor, iar forma însasi pe care opera sa o adopta demonstreaza, de asemenea, intuirea implicatiilor pe care acest adevarat principiu dialogic le are în proza contemporana. De aici si extraordinarul efect pe care romanele sale îl au la lectura, precum si numeroasele interpretari pe care acestea le suscita, cititorul fiind silit sa devina activ, sa se implice în decodificarea sensurilor textului. Dar tot de aici si ambiguitatea structurala pe care autorul stie cum sa o mentina, iar uneori sa o transforme în principiu ordonator al scrierilor sale, mai cu seama a celor recente. Caci Coetzee face ca granitele (presupuse a fi cat se poate de bine si clar definite) între textul de fictiune si cel memorialistic sa se atenueze sau chiar sa dispara, iar trilogia intitulata „Scene de viata provinciala“ demonstreaza în mod evident acest fapt. Purtand subtitlul „Memorii“, dar fiind scrise la persoana a treia, cele trei romane, „Boyhood“ (1997), „Youth“ (2002) si „Summertime“ (2009), accentueaza de la bun început statutul protagonistului narator, dar si multiplele semnificatii pe care adevarul faptelor si al biografiei le primeste pe masura ce tinde sa se transforme în adevar estetic.
De altfel, înca din romanul sau de debut, „Dusklands“, autorul a încercat sa dea materialului narativ o tenta autobiografica, daca e sa amintim doar amanuntul ca unele dintre personajele de aici poarta numele de Coetzee. Ulterior, scriitorul (laureatul Premiului Nobel pentru Literatura pe anul 2003) a accentuat, în multe luari de pozitie, importanta scriiturii confesive pentru întreaga sa creatie si, deopotriva, întelegerea autobiografiei drept un gen aparte, cu reguli diferite de cele ale fictiunii. Desigur, pe urmele marilor sai predecesori – fata de care nu a ezitat sa-si exprime profunda admiratie – Tolstoi, Dostoievski sau Rousseau, Coetzee încearca sa gaseasca, din propria sa perspectiva, cel mai potrivit raspuns la marea întrebare cu care (si) acestia s-au confruntat: si anume, cum sa spui adevarul într-o autobiografie si cum se mai pot scrie memorii în conditiile în care experimentele narative domina lumea literara. Unul dintre posibilele raspunsuri – sau, mai degraba, meditatii cu privire la toate acestea – este si „Copilarie“, prima parte din „Scene de viata provinciala“.
Considerata de multi exegeti drept cea mai accesibila, mai directa ca mesaj si mai clara ca semnificatii dintre toate cartile lui Coetzee, „Copilarie“ este povestea anilor de scoala ai unui baiat care locuieste în orasul Worcester din Africa de Sud împreuna cu familia sa si, în egala masura, istoria relatiilor adesea dificile pe care el le are cu parintii sai, a problemelor casniciei acestora urmate de mutarea la Cape Town si a încercarilor lui de copil (purtand un nume afrikaans, crescut dupa un model cultural britanic, pretins catolic dar incapabil de a se regasi cu adevarat în vreuna dintre religiile practicate/ acceptate în sistemul de învatamant) de a se adapta la noul mediu, la noua scoala si la mereu noile provocari pe care existenta într-o lume populata atat de albi, cat si de negri i le pune în fata. Sensibil si introvertit, afectuos în esenta, dar lipsit de dorinta (abilitatea?) de a-si exterioriza sentimentele, protagonistul din „Copilarie“ ne duce cu gandul la „Portret al artistului în tinerete“, mai cu seama pentru ca avem de-a face, si în textul lui Coetzee, cu o fascinatie pentru cuvinte si pentru carti desprinsa, parca, din cele mai bune pagini ale lui James Joyce. Treptat, însa, copilul devine din ce în ce mai constient ca, dincolo de realitatea cartilor, realitatea existentei de zi cu zi e dura si nemiloasa, ca nedreptati sunt la tot pasul, de la scoala unde baietii sunt batuti în mod sistematic si pana la organizarea statului sud african din epoca segregarii rasiale. Totul expus într-un stil frust, lipsit de podoabele de prisos si cu o extraordinara stapanire a tuturor mijloacelor de expresie, astfel cã unii critici au apropiat acest text de „Speak, Memory“, de Vladimir Nabokov. Structura, însa, precum si subtilitatile implicate în „Copilarie“ la numeroase niveluri dau impresia ca sunt desprinse din apanajul prozei de cea mai buna calitate mai degraba decat din acela al unei simple scrieri memorialistice – domeniu în care pericolul cel mai des întalnit este caderea în hagiografie… Dar Coetzee stie cum sa-l evite, în ciuda cronologiei pe care o respecta si în ciuda sinceritatii pe care o accentueaza – utilizand, pentru a ajunge la un rezultat cu adevarat remarcabil, persoana a treia (în „Copilarie“, John este „el“, nu „eu“). Cititorului i se ofera, astfel, necesara perspectiva, iar autorul îsi da ocazia de a se bucura de beneficiile distantei narative, a îndepartarii, fie ea si una aparenta, de subiectul narator. Efectul cel mai evident este libertatea pe care cititorul o are, în acest fel, de a evalua totul si de a medita singur asupra faptelor si întamplarilor relatate, dovada ca nici macar memoriile nu trebuie sa mai fie expresia sinceritatii autorului, ci sa se constituie într-o opera literara de sine statatoare.
Protagonistul se considera „a avea inima împietrita“, acesta e pacatul pentru care se acuza cel mai des. În plus, nu ezita sa ascunda, în anumite situatii, adevarul fata de mama sa, pe care, de fapt, o iubeste (parintele adesea detestat si înca si mai adesea absent fiind tatal), sa minta, deci, în mijlocul unei lumi în care minciuna si ipocrizia fusesera ridicate la rangul de politica de stat, sa se arate lipsit de mila – chiar si fata de sine, mai ales fata de sine. („Iubirea ei oarba, coplesitoare, capabila de atata  jertfa de sine îl tulbura. Ar vrea ca ea sa nu-l iubeasca atata. Ea îl iubeste total, prin urmare si el trebuie s-o iubeasca total, asta-i logica pe care ea i-o impune. Nu va fi niciodata în stare sa-i întoarca toata iubirea pe care o revarsa asupra lui. Gandul la o viata întreaga îndatorata iubirii îl zapaceste. (…) Iubire. Asta este iubirea, aceasta cusca în care se zbate, se învarteste ca un biet babuin dezordonat.“) Dar, cu toate acestea, reuseste sa nu se însele niciodata pe el însusi, sa nu se autoiluzioneze si sa nu se tradeze. Perspectiva pe care, cel putin formal, o adopta Coetzee este aparent limitata, determinata fiind de o relatare la persoana a treia, la fel cum procedase, în paranteza fie spus, conationalul sau Damon Galgut, în „In a Strange Room“, dar mijloacele pe care Coetzee stie sa le orchestreze perfect dau discursului o substanta si o profunzime remarcabile. Caci, daca, de pilda, în „Dusklands“ sau „In the Heart of the Country“, autorul utiliza naratiunea la persoana întai pentru a facilita cunoasterea cat mai buna a protagonistilor de catre cititor, recursul facut, în „Copilarie“, la persoana a treia subliniaza ca John devine, pe parcurs, mai degraba expresia unui discurs biografic decat strict autobiografic. Singuratatea si înstrainarea pe care micul erou le traieste se dovedesc, astfel, a fi cu atat mai acut prezentate si exprimate, cu cat perspectiva nou dobandita în acest fel da senzatia ca ramane exterioara tocmai pentru a exprima realitatile cele mai intime ale fiintei. Prin urmare, subtextual, cititorul intuieste care e întrebarea fundamentala pe care si-o pune la infinit John (numit întotdeauna astfel de ceilalti, niciodata de el însusi!): nu atat „Cine sunt eu?“, ci, cadrul de desfasurare fiind Africa de Sud, „Cine sunt eu daca ei sunt astfel?“ Caci inechitatea mentinuta în sistemul de învatamant, umilintele la care erau supusi cei de culoare, precum si interpretarea istoriei în functie de interesele politice îl determina pe copilul aflat pe drumul spre adolescenta nu doar sa nu (mai) poata stabili o reala comunicare cu colegii sai ori cu cei care, cel putin teoretic, ar trebui sa-i fie apropiati (rude, vecini, cunoscuti), ci chiar, în anumite puncte, sa nu se mai recunoasca pe sine, alienarea experimentata de acesta fiind oarecum similara, în unele situatii, cu aceea a personajelor lui Samuel Beckett.
În „Copilarie“, Coetzee nu exploreaza pana la capat doar eul unui protagonist cu care se identifica, fie si partial ori temporar, prin chiar subtitlul pe care îl alege pentru aceasta carte, ci nutreste speranta de a-si ajuta cititorii (mai ales pe aceia din Africa de Sud) sa se cunoasca pe ei însisi; cu adevarat si dincolo de aparente. Întrebarea cheie devine, deci, spre finalul „Copilariei“, nu doar „Cine sunt eu?“ (respectiv „Cine este el?“), ci mai degraba „Cine cred cei din jurul sau ca este el, uitand sa se întrebe cine sunt ei însisi?“… Structura narativa îsi accentueaza polifonia si îsi privilegiaza vocile ori contravocile esentiale mai ales în ultimele pagini, marea tema a cartii devenind, daca privim lucrurile din aceasta perspectiva, adevarul si dificilul drum pe care oricine trebuie sa-l urmeze – sa-l caute – pentru a afla cine este în spatele mastilor sociale, dincolo de statutul material si, fara îndoiala, mai cu seama dincolo de alb sau negru. Astfel ca, intuirea de catre protagonist a vocatiei sale si a importantei cuvantului scris nu e deloc întamplatoare, finalul cartii trimitand din nou la „Portretul“ lui Joyce, dar si, tangential si oblic, la proustianul Marcel din „În cautarea timpului pierdut“, cel care îsi descoperea vocatia artistica, la fel cum si John va intui ca în pasiunea lui pentru cuvinte se afla cel putin unele dintre raspunsurile la marile întrebari care-l framanta: „Cum va tine el în capul lui toate cartile, toti oamenii, toate povestile? Si, daca el nu-si va aminti de ele, cine altcineva îsi va aminti?“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper