Manierism „new-age“

Un articol de STEFAN BAGHIU

Rãzvan Gheorghe, Metastazele luminii, Editura Charmides Bistrita, 2011

 

Dincolo de provocarea tehnica pe care o aduce poezia în proza în general, volumul „Metastazele luminii“ de Razvan Gheorghe (Editura Charmides, 2011) impune o lectura atenta oricarui cititor care vrea sa ghiceasca mecanismul poetic pe care se bazeaza autorul. Astfel, incursiunea tematica cât se poate de eterogena sustinuta de un discurs descriptiv prin excelenta (rar se face rabat de la o tehnica a imaginilor fara finalitate poetica) reprezinta motivul principal pentru care cititorul este nevoit permanent sa caute legaturi ideatice între poeme. Pâna la finalul volumului, însa, devine tot mai clar faptul ca singura coerenta interna a acestuia este setata artificial de un „du-te-vino“ tematic. De la scrieri sentimentaliste, retorica uneori stridenta pe marginea tehnologizarii si a industrializarii si mici portrete sau cadre cu tenta de memorialistica, experimentul literar al lui Razvan Gheorghe ajunge si la referinte livresti dintre cele mai ciudate: Hansel si Gretel, Simbad, Pinocchio si chiar personaje biblice.
Fals suprarealism
Dupa Ioan Es. Pop, vocea lui Razvan Gheorghe este „natural diafana, necontaminata de frisoanele si contorsiunile generatiei douamii, careia R.G. îi apartine prin vârsa, dar mai putin prin retorica“. E adevarat ca inconsecventa discursului si aparenta lipsa de control asupra propriei poezii îl transforma pe autorul „Metastazelor luminii“ într-un poet greu de încadrat (dupa cum se poarta, fiecare deceniu cu generatia literara proprie), însa desprinderea de douamiisti nu este altceva decât un handicap în procesarea motivelor recente, iar Razvan Gheorghe se foloseste mereu de mizerabilism si de un imaginar radical, fara sa obtina însa atmosfera poetica autentica data de cei din generatia sa: „martorii metadonei propovaduiau, sub conul de umbra al saloanelor, o izbavire iminenta. De necontramandat. Si un Mesia intravenos ce va sa vina“, „când tu crezi ca dansez, de fapt, ma misca altii. De aceea, mi se spune „clubber-ul de piatra“. Si filosofii banuiesc ca despre ceea ce nu se poate misca trebuie, în cel mai bun caz, sa se taca“, „piei din visul meu, golemule! ia-ti câmpii printre garajele de beton, usor tuguiate s…t semnalate cu spray-ul, mai apoi, de grafferi“. Asemenea tentative de mutare a poeziei în strada nu sunt facute natural si în niciun caz nu produc atmosfera puternica pe care si-o doreste autorul. De cealalta parte a baricadei, Ion Muresan îl propune pe Razvan Gheorghe drept un poet care reconditioneaza cumva imaginea poeziei tinere: „unui univers citadin oficializat literar ca superficial si vulgar, Razvan Gheorghe reuseste sa îi impuna în poezia sa o subtila transfuzie de transcendent, o subtila transfuzie de mitologie“. Deci, sa întelegem ca Manasia, Dobos, Sociu, Leac, sau Ianus nu fac altceva decât sa duca poezia înspre profan, nemaitinând cont de vreo cauza mistica sau mitologica si ca „Metastazele luminii“ se arata ca un proiect de remaniere stilistica si tematica. De fapt, s-ar putea ca Razvan Gheorghe sa fie exact invers, un poet care nu stie  sa controleze bine dozele de misticism, construindu-si artificial, într-un soi de manierism „new-age“, efectul de poezie.
Mai mult, în constructia poemelor pot fi gasite mai mereu stângacii stilistice. De la epitete ratate, scolaresti, pâna la constructii ample care esueaza tocmai prin inconsistenta dramatica (desi probabil îsi propun opusul, sa construiasca efectul autentic de poezie prin proportiile colosale tematice sau ideatice), poemele experimenteaza uneori si imagismul fortat: „sub o luna rosie, cu preponderenta gogonata“, „cerul rosu aprins, de parca era mânjit cu pasta de tomate“. În plus, între toate problemele de artificialitate a discursului se mai strecoara si retorica goala: „perioada pe care o numim conventional „saptamâna“, desi, într-o atare arie culturala, nu putem invoca vreun sistem de referinta. Si mai avem o problema. Este posibil ca tu sa nu fi, totusi, posesorul a sapte spoturi, ceea ce ar presupune, teoretic, un alt orizont de ardere asistata“. Se întelege usor pe ce mizeaza Razvan Gheorghe, iar unul din principalele mecanisme prin care îsi construieste problematica este absurdul evenimential cu note de suprarealism. Faptul ca personajele se racordeaza greu, între sincope mari, unei „inteligente ordonatoare“ camusiene nu ar trebui sa fie deloc o problema, însa în poemele din „Metastazele luminii“ discretia si naturaletea nu sunt deloc calitatile principale ale scrisului, în ciuda afirmatiei lui Ion Muresan de pe coperta a patra: „Poemele curg. Prima senzatie la lectura este aceea de fluiditate“. Fluiditatea remarcabila e doar produsul inconsistentei poetice si a lipsei de fantezie autentica. Este normal ca volumul sa para usor de citit si lipsit de stridente secventiale atâta timp cât platitudinea este la ea acasa, iar singurele metode prin care autorul încearca sa rupa monotonia si banalitatea atmosferei sunt momentele-soc prost gestionate si exploatate. Iata un exemplu de sacrificiu tehnic, sau, mai bine spus, de formula prin care Razvan Gheorghe încearca sa salveze fadul si neinteresantul, reluând un motiv lipsit de consistenta în finalul poemului „Zodii de ciment“: „ai mei sunt zodii de ciment. Si ascendentul lor e fierul cornier al balcoanelor închise, cu geamuri rabatabile numite ferestre. s…t Ai mei au, însa, blocuri. Rau famate. Si ascendentul lor e fierul cornier“.
Cosmarescul ridicol
Tehnicile de revitalizare atmosferica par în volum masuri disperate si fortari ale naturalului. Apropierea tematica de o literatura riscanta, a mitologicului si fantasticului (dupa modelul lui Michel Tournier sau Adolfo Bioy Casares) poate fi la un moment dat o gaselnita buna, însa reduce radical sansele de receptare serioasa în contextul poeziei actuale, mai ales când poetul aglomereaza atâtea nume de personaje de desene animate sau de povesti pentru copii. Cât despre faptul ca „trucul mitologic“ poate da sau nu randament, este foarte clar ca Razvan Gheorghe nu detine ustensilele potrivite pentru a-si construi spatiul credibil, unde cosmarescul ajunge ridicol, de exemplu, prin mistificarea excesiva sau prin personificarea inutila: „cumplit era acel pomelo care îl urmarea, uneori, noaptea! Blestemat sa fie el! Uriasul! Hulite fie senilele lui!“, „orasul s…tcu blocuri în ruina s…t ar tresari beteag s…t cu scâncetul metalic al pasarelelor hulpav pravalite din tariile înnegurate si reci peste oameni“, – iar uneori problema apare chiar în titluri – „Noaptea care sta pe vine“.
Într-un interviu acordat Agentiei de Carte, Razvan Gheorghe ne dezvaluie faptul ca, de fapt, el nu este total constient de ceea ce scrie sau carei rigori se supune. Dincolo de nesiguranta (care ar fi putut deveni atu-ul perfect daca scria poezie uimitor) pe care o arata de altfel si poezia sa în mod indirect, autorul recunoaste faptul ca a mai avut câteva tentative de a scrie în decursul ultimilor zece ani. Nu putem decât sa ne multumim ca poetul a decis sa nu publice prematur, desi nici acum nu reuseste sa produca o surpriza placuta: „Mereu mi-am dorit sa scriu o carte. Am început-o de vreo 10 ori. Si, cam tot de atâtea am lasat-o moarta. Se întâmpla acum vreo 10 ani. Pe atunci, încercam sa fac poezie desi am cochetat întotdeauna cu ideea de a scrie proza. Ca sa fiu sincer, unele lucruri nu se schimba niciodata. Si acum resimt aceeasi tentatie. În fine, au trecut ani de atunci. Apoi, într-o zi, am reînceput sa scriu. Si am facut-o cu o pofta pe care o cunoscusem odinioara dar, cumva, o credeam uitata. Si m-am oprit cu greu, într-o noapte. Am pus totul cap la cap. Rezultatul a fost «Metastazele luminii»“. Nu îmi dau seama câta poezie este acolo, între cele doua coperti. Nu stiu nici câta proza respira, înca, acolo. Pesemne ca uneltele sunt mai putin importante“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper