La Rascruci

Cu siguranta, mult mai putin cunoscut contemporanilor nostri, decât celebrul sat Rachitele, din comuna clujeana Margau (datorita unui recent fost prim ministru al României, nascut acolo), satul Rascruci are parte, în schimb, de un prestigiu legat, mai degraba, de istoria sa culturala. Pe de o parte, este un sat care face parte din comuna Bontida, unde se afla celebrul castel Bánffy, unul dintre cele mai frumoase edificii de acest fel din Transilvania (nu întâmplator, ales de Liviu Ciulei drept platou de filmare, pentru Padurea spânzuratilor) – distrus, din pacate, în mod intentionat, de armata germana, aflata în retragere, în 1944, drept razbunare pentru predarea Clujului (de catre maghiari) fara lupta, catre trupele române. Nu despre acest faimos castel (cunoscut si pentru faptul ca, în prezent, serveste drept loc de scolarizare pentru cei interesati în mestesugurile traditionale, sub obladuirea unui centru britanic pentru pregatirea personalului interesat în aceste meserii, fapt care i-a adus un foarte râvnit premiu Europa Nostra) vreau sa discut azi, în paginile Culturii, mai ales ca este de presupus ca opera de restaurare, sustinuta, pâna la sfârsitul lui 2008, de Ministerul Culturii, va dura mult mai mult decât se prefigurase initial, ca urmare a restituirii ansamblului catre Katalin Banffy, mostenitoarea ultimului conte de Losoncz, Bánffy Miklós (cel care fusese chiar ministru de Externe al Ungariei, în guvernul condus de un alt conte de origine transilvaneana, Bethlen István, în perioada 1921 – 1922; daca Bánffy a fost lasat sa plece din România, în 1949, ca sa moara la Budapesta, în patul lui, un an mai târziu, Bethlen, în schimb – care se nascuse tot în România, într-o comuna din judetul Mures – a fost asasinat la Moscova, în 1946, de sovietici: probabil ca din asemenea motive se spune despre istorie ca este ingrata!), si care nu pare sa fie interesata de o foarte rapida restaurare a castelului. Oricum ar fi, important este faptul ca acolo se întâmpla ceva semnificativ pentru domeniul patrimoniului cultural din România si ca vechiul edificiu are locul sau, bine asezat, pe harta culturala a judetului Cluj. Dar comuna Bontida mai este importanta si pentru alte lucruri, legate de patrimoniul cultural. Pe de-o parte, fara îndoiala, este vorba despre conacul (pretentios numit, prin partea locului, „castel“) în care s-a nascut Wass Albert, conte de Czege si Szentegyed, cunoscut nu pentru calitatile sale de inginer forestier, ci pentru literatura sa profund rasista (în principal, românofoba) si, mai ales, pentru ca a fost condamnat la moarte, în contumacie, drept criminal de razboi. Evident, cladirea nu poarta nici o vina pentru faptul ca acolo s-a nascut un criminal. Monumentul ar trebui restaurat, dar, pâna acum, nu s-a gasit nici un investitor interesat, dupa ce proprietarul de drept (Consiliul Judetean Cluj) a evacuat internatul scolar pentru copii cu deficiente mintale, gazduit acolo, pâna spre sfârsitul secolului trecut. Nu ne ramâne decât sa speram ca se va gasi cineva interesat sa scoata la lumina frumusetea micului palat din Rascruci! Pâna atunci, însa, avem alte lucruri de admirat în stravechea asezare clujeana (amintita în documente înca din 1325!). Este vorba despre o institutie foarte vie, în acest sat, somnolent, de pe valea Somesului: un muzeu.
Când luati drumul Dejului, prin Rascruci, o sa vedeti, undeva, pe stânga, o parcare generoasa, în fata unui mic restaurant si a unei case proaspat vopsite, cu o firma vizibila, în maghiara, româna si engleza: este Muzeul si Centrul Etnografic Kallós Zoltán. Zoli bácsi, dupa cum îl stie toata lumea, din sat, a împlinit, saptamâna trecuta, respectabila vârsta de 86 de ani si pare sa fie la fel de pasionat, si acum, de ceea ce l-a interesat toata viata. Fara sa fi reusit sa absolve Academia de Muzica (a si fost întemnitat, pentru scurta vreme, în 1958, ca multi altii, de vârsta lui), desi, formal, a ramas doar un învatator, Kallós Zoltán si-a urmat, întreaga-i viata, pasiunea de colectionar, de care pare sa se fi „îmbolnavit“ cu exact sapte decenii în urma, devenind un profesionist adevarat, capabil sa discute de la egal la egal (mai ales, în domeniul folclorului muzical), cu cei mai buni cunoscatori ai domeniului. A avut norocul sa beneficieze de oarece avere, pe care a cheltuit-o, aproape integral, pe colectia sa, fiind, mai ales, mistuit de pasiunea pentru obiectele frumoase. Este adevarat, a reusit sa colectioneze multe ore de înregistrari sonore, publicate pe LP-uri si pe casete (deocamdata, nu si pe CD-uri), dar, în pofida specializarii sale în muzica, ceea ce impresioneaza, astazi, vizitatorul obisnuit, este exceptionala sa colectie etnografica.
Dupa ce a înfiintat, la sfatul unor colegi de breasla, o fundatie care îi poarta numele, în 1992, Zoli bácsi a lucrat pentru zidirea unei case potrivite pentru colectia sa. Pentru prima oara, colectia lui a devenit publica în 1998, dar, cu adevarat, visul i-a fost îndeplinit odata cu deschiderea oficiala a muzeului, în mai 2010. Doar vreo 2500 de piese sunt expuse, pentru public, în vreme ce altele, înca vreo 8000, sunt depozitate. În mod evident, Kallós, ungur fiind, a adunat, mai ales, marturii ale culturii maghiare din România, dar nu s-a limitat, deloc, la aceasta. În colectia sa si-au aflat locul obiecte din culturile românilor, sasilor, secuilor, ceangailor, landlerilor si tipterilor. Ceea ce este, cu adevarat interesant, însa, este faptul ca, în realitate, colectia sa este, mai putin, una „etnografica“, fiind, mai ales, una „de arta“. Într-adevar, folcloristul clujean nu a fost interesat, fundamental, decât de doua criterii, în ceea ce priveste colectionarea pieselor: autenticitatea si frumusetea. Nu exista, în colectia sa, obiect care sa nu corespunda, simultan, celor doua criterii. Din acest motiv, muzeul a avut de înfruntat si o multime de critici, din partea etnografilor profesionisti, care i-au reprosat selectivitatea excesiva în alegerea pieselor si nerespectarea criteriului reprezentativitatii. Putin atins de aceste critici, Kallós Zoltán a fost mândru sa îi primeasca, în locuinta sa, pe Göncz Árpád, Mádl Ferenc si Sólyom Laszló (presedintii Ungariei, în perioada 1990 – 2010), fiind decorat de Ungaria, în 1996, cu prestigiosul Premiu Kossuth. Se ocupa, în continuare, de predarea dansurilor traditionale, pe o scena special amenajata, în vecinatatea muzeului. Tineri (mai ales, din Ungaria, dar nu numai), vin sa învete, de la Zoli bácsi, cum se danseaza, cu adevarat, dansurile populare…
Ascultându-l pe Kallós Zoltán istorisind povesti de pe vremea când icoana se cumpara si cu 20 de lei, din casa taranului ademenit de visurile industrializarii comuniste (si de pe când lautarii mai stiau sa cânte muzica traditionala), chiar si aflându-te sub aroma de palinca din mere – servita cu generozitate în micul restaurant de lânga muzeu –, este greu sa nu îti ramâna gândul la o întrebare pusa (asa cum mi-a fost pusa si mie) de contabilul Fundatiei, energica Nagy Ildikó: „Oare, cum se face ca tocmai noi, ungurii din Bontida, am ajuns sa îi convingem pe toti oamenii din lumea asta, ca cea mai frumoasa muzica de joc din Transilvania este un dans românesc: Învârtita din Rascruci?“. Eu, ca român din Bucuresti, vrajit de frumusetea muzicii interpretate de trei tineri scoliti în sat, aveam în minte diverse raspunsuri legate de multiculturalitate, interculturalitate, Europa creativa, mondializare, postmodernitate, angajament civic si comunitar, aplicarea principiului libertatii de creatie si utilizarea culturii drept vector pentru dezvoltarea durabila… dar, pâna la urma, am preferat sa zâmbesc si sa tac, leganându-ma în iluzoria speranta a unor fonduri mai mari pentru achizitii de bunuri culturale pentru Muzeul Taranului. Macar acum, în 2012, ca tot e an electoral!

Un comentariu pentru “La Rascruci”

  1. Ce mai mare teapa Complexul Turistic Valahia http://www.pensiuneavalahia.ro/

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper