Frunza verde de albastru

Un articol de EUSEBIU STEFANESCU

Îmi amintesc întâlnirea mea cu Nichita Stanescu, în vremea când puneam la cale împreuna un spectacol cu poezia lui la teatrul din Ploiesti. Era ultimul ianuarie al vietii sale, în sfânta zi de 15, în care s-a nascut cel care a fost în mod miraculos si parintele, si copilul limbii române: pentru ca din limba româna s-a nascut ca sa devina parintele limbii române, Mihai Eminescu. În intimitatea sa de poet, Nichita îi spunea „Misu“, cu gândul mai ales de a-1 coborî de pe soclul pe care pretuirea noastra l-a urcat definitiv si cu ambitia „de a-1 pune între vii, caci este viu, batrâne“.
Eram lânga Ateneul Român, într-o cârciumioara modesta, împreuna cu prietenii mei, actori de diferite vârste si simpatizanti ai poetului. Primisem banii de la ultimul film si aveam linistea omului care poate sa-si rezolve pentru un timp angaralele si datoriile acumulate. Îi purtam într-o geanta de umar, improvizata dintr-un port-hart militar din pânza kaki, la moda în vremea aceea. Am agatat-o neglijent pe speteaza scaunului, dupa ce am scos din teanc câteva sute, pe care m-am hotarât sa le sacrific la masa. Sacrificiul era la apogeu când a intrat pe usa, ca o lumina, Nichita, însotit de doi prozeliti mai tineri. Ne-am ridicat în picioare, sa-1 salutam pe poet.
– Batrâne, mi-a zis! Vezi, mi-am potrivit un ghips cochet (în iarna aceea era tintuit la pat, în urma unei fracturi) si am luat-o la picior prin zapada sa-i duc o floare lui Misu, de ziua lui. E ziua lui Misu, batrâne, si i-am facut o plecaciune la statuie, în curtea Ateneu lui! Acum as bea si un strop de vodca în cinstea lui! Am baut câte un strop de vodca, pe care l-am îm partit crestineste cu Misu, apoi Nichita mi-a zis:
– Batrâne, hai sa iesim afara, pentru ca ninge ca un omagiu ceresc si vreau aici, lânga statuie, de fata cu El, sa dau nume spectacolului.
Am iesit afara. Ningea infernal si Nichita, cu fata spre cer, cu ochii închisi, ca sa vada lumina nasterii unui spectacol, 1-a botezat:
– Se va chema „Frunza verde de albastru“! Acum, daca i-am dat nume, are dreptul sa fie, batrâne! E ca un legamânt facut într-un ceas binecuvântat de mine si de Misu, aici, în fata Ateneului Român!
– Asa sa ne ajute Dumnezeu, Nichita, i-am raspuns eu si i-am întins mâna. El mi-a luat-o, a îndoit-o dupa bratul lui si a zis:
– Batrâne, sprijina-mi pasii putin, ca n-o sa-ti para rau. Am sa-ti arat unde a scris Misu „Kamadeva“.
Am trecut pe lânga fostul „Caviar“, în drumul spre Piata Amzei si într-un scuar cu banci si leagane pentru copii, dupa un gard de lemn, se vedea o casa veche, vopsita într-o culoare roscata cu prispa si ferestre oblonite – era casa lui Slavici.
– Vezi, a zis Nichita, într-un entuziasm de vizionar. Aici, pe prispa, a scris Misu „Kamadeva“. Tii minte „Kamadeva“?
Poemul nu era în repertoriul meu, dar îmi suna fa miliar în memorie, cum suna orice vers eminescian. Pentru Nichita era un exercitiu de adoratie. A spus primele doua versuri:
„Cu durerile iubirii, voind sufletu-mi sa-1 vindec…“
Eu trebuia sa continuu:
„L-am chemat în somn pe Kama, Kamadeva, zeul indic…“
Ningea si eu eram alb de emotie.
„El veni copilul mândru, calarind pe-un papagal…“
Eu, cu inima cât un purice:
„Având zâmbetul fatarnic pe-a lui buze de coral…“
…si asa pâna la capat când am spus:
„…Fiul cerului albastru si al iluziei deserte…“
Aveam sentimentul celui care participa la o sedinta de spiritism si intra în rezonanta cu spiritul celui invocat. Nichita mi-a strâns mâna cu emotie, ca dupa un turnir pe care l-am câstigat amândoi.
– Batrâne, am fost buni. Ai simtit privirea lui Misu din prispa? Hai sa urcam la mine, sa bem un vinut pri etenos! Sunt martor ca meriti.
Am urcat la Nichita. El ne-a tinut o lectie de Eminescu tulburatoare, dovedind cu probe ca Misu îsi con struia poemele pe versuri esentiale. E vorba de un singur vers pus la temelie: „Nu credeam sa învat a muri vreodata“ sau „Adormind de armonia codrului batut de gânduri…“
– Restul, batrâne, e versificatie. Un vers în care sunt decantate toate caratele structureaza poemul.
Unul din prozeliti a cerut permisiunea sa citeasca un poem original. Mi s-a parut deplasata dorinta lui într-un moment în care Nichita era cotropit de Eminescu – toti eram –, si recita la nesfârsit versuri eminesciene.
I-am marturisit cu duritate parerea mea, drept pen tru care Nichita s-a suparat.
– Lasa-1 batrâne, e dreptul lui.
„Prozelitul“ a citit un poem lung, as zice labartat, dupa care Nichita a luat un creion si a început sa lucreze pe text: a sters câteva versuri, a oprit doua cuvinte colo, un vers, apoi trei cuvinte dincolo si a construit un poem format din sapte versuri. Era perfect. I-am spus:
– Nichita, asta e poemul tau!
– Nu batrâne, n-am smintit nici un cuvânt, sunt cuvintele lui.
– Nichita, ai creat un poem al tau cu materialul clientului. Poemul lui era prost.
Nichita s-a suparat:
– Draga Eusebiu, eu tin la tine ca actor, te respect, ti-am dedicat poezie, dar nu-ti permit sa dai verdicte, n-ai criterii axiologice!
– Nichita, eu am criteriul meu si nu gresesc.
– N-ai cum sa ai un criteriu al tau, pentru ca eu le am pe toate.
– Am criteriul meu, Nichita, care tine de bunul-simt al limbii si atât: daca atunci când citesc sau aud un poem mi se pare ca e traducere din alta limba e o dovada ca poemul nu a trecut prin inima celui care 1-a creat. E un surogat.
Nichita s-a ridicat de pe scaun, mi-a întins mâna si a zis:
– Batrâne, îti validez criteriul. Nu-1 stiam! Si pen tru asta mai dau doua sticle de vin. Dar trebuie sa le apropii tu, batrâne, ca sunt sontorog.
– Nichita, zic, pentru ca mi-ai validat criteriul, dau eu cinci sticle de vin.
În clipa aceea am realizat ca banii mei erau închisi de patru ore în gentuta din bodeguta, agatata de spa tarul unui scaun.
M-am facut alb de emotie si am alergat sa-mi re cuperez averea. În cârciuma nu mai erau prietenii mei, plecasera suparati pe mine, dar nu definitiv. L-am întrebat pe barman daca a gasit geanta. Nu o gasise, nu o vazuse. Am cerut permisiunea sa sun la prieteni. Toti s-au jurat ca nu stiu nimic de spre geanta. Atunci, dezolat, am scos din buzunar ultimii bani si am cerut un pahar cu vin. M-am urcat pe scaunul de bar si cu vinul în fata am derulat filmul întâlnirii cu Nichita: am baut cu el de ziua lui Misu, mi-a botezat spectacolul, am tinut cu el „Kamadeva“, mi-a validat criteriul… pierderea banilor era un pret prea mic pen tru sentimentul conectarii la cosmos pe care numai spiritele alese îl ating.
– Asa a fost sa fie, am zis în gândul meu, ca o închinare. Am ridicat paharul cu vin si l-am dat peste cap. Atunci ochii mei s-au oprit pe geanta agatata în cuierul pom, într-un colt al barului, aruncata acolo ca un lucru inutil, fara valoare. Am ramas pe scaun si am cerut înca un pahar cu vin. Ma uitam la geanta: mi se parea jalnica si înstrai nata. Am baut vinul pâna la jumatate, m-am îndreptat încet spre ea, am desprins-o din cuier, am cântarit-o în mâna – mi s-a parut mai usoara. M-am urcat din nou pe scaun, am asezat-o pe ge nunchi si mi-am furisat încet mâna sa-i pipai interi orul. Am simtit un val de caldura la atingerea teancului intact, o usurare imensa, dar în aceeasi clipa mi-a cazut o umbra pe suflet pe care o simt si astazi: mi-am dat seama ca, de fapt, sunt iremediabil un biet pamântean, nu sunt eu cel ales sa stau alaturi de marile spirite conectate: in tristetia hilaris, in hilaritate tristis, râsu’-plânsu’ lui Nichita.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper