Filmul cu haiduci ca loc al memoriei (II). Aventuri, hoti si haiducie

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Haiducia ca lume referentiala a fost supralicitata si în filmul „pentru tineret“, de fapt în filmul de aventuri din Europa de Est, un gen prolific în anii ’70, care pastisa peliculele de „capa si spada“. Modelul nu e atât un „Fanfan la Tulipe“ (o istorie romantata, picaresca, ce-l are în centru pe husarul Fanfan) (1), cât, mai degraba, seria „Angelica“ (2), cuprinzând câteva filme populare; cel mai cunoscut lungmetraj a fost „Rose rosse per Angelica“/ „Trandafiri rosii pentru Angelica“ (o cooproductie italo-franco-spaniola, în regia lui Steno/ Stefano Vanzina; cu Raffaela Carrà, Jacques Perrin; 1966).
Relaxarea din Est
Aceste filme trezesc interesul pentru secolul al XVIII-lea ca epoca a aventurilor picaresti, a abuzului, frivolitatii, a schimbarilor radicale. În „Rose rosse per Angelica“, în Franta Vechiului Regim apare Le Marseillais (Il Marsigliese), un sef de banda, dusman al nobilimii din regiunea pariziana, protector al saracilor. Aceste personaje din filmele „de capa si spada“ – husarul Fanfan si Le Marseillais – sunt preluate ca tiplogie, dar suporta un fenomen de „autohtonizare“ în productiile cinematografice est-europene care au încercat sa reediteze succesul seriilor de aventuri din filmele amintite.
O alta pelicula care a avut succes datorita amestecului de genuri „la moda“ în secolul al XX-lea – film de aventuri si melodrama – a fost „Genoveva de Brabant“ (cooproductie hispano-italiana, în regia lui José Louis Moter;1966), transpunerea unei legende medievale, cu origini în secolul al VIII-lea, dar si în epoca cruciata. În naratiunea filmului, tâlharii sunt o prezenta radical antifeudala. Si „retetarul“ acestui film a influentat peliculele est-europene despre eroicitate.
Filmul de aventuri a avut succes si o anumita longevitate si în cinematografiile socialiste, mai ales în tarile cu un regim politic si de cenzura mai relaxat, unde filmele istorice ajunsesera sa fie abordate oarecum depreciativ. Excesul de discurs revendica parodierea. „Sebechlebski hudci“/ „Aventurile celor trei muzicanti“ (în regia lui Josef Zachar; studiorile slovace din Bratislava, 1975) este un film de acest gen, pelicula cu parti narative inspirate din povestiri populare despre rezistenta antiotomana. Naratiunea este tesuta în jurul lui Dóczy, erou din secolul al XVII-lea, care peregrineaza împreuna cu doi cântareti inofensivi; el cunoaste aventura si îndeplineste, fara furie si sânge, justitia. Cu multe elemente de comedie muzicala, filmul, desi ridiculizeaza dusmanul, modifica si imaginea traditionala a eroului.
Aventurile „made in Romania“ –
dupa experienta franceza
Filmul românesc de aventuri din anii ’60 a fost influentat, si datorita francofiliei traditionale acceptate inclusiv de regimul comunist, de filmul francez de gen. Foarte popular a fost, în rândul cinefililor români, „Sept hommes et une garce“/ „Sapte baieti si o strengarita“ (în regia lui Bernard Borderie; cu Jean Marais, Dem Radulescu, Florin Piersic, Sidney Chaplin; 1966), o poveste plina de episoade cu „nazdravanii“ petrecute la începutul secolului al XIX-lea, în timp ce trupele napoleoniene stationau într-un sat din Italia. Sapte grenadieri francezi, împreuna cu o nobila cam emancipata, sunt implicati în escapade amoroase, razboi si petreceri debordante (3). Ulterior, toate filmele românesti din anii ’70 si ’80, cele din seria despre haiducii lui Anghel Saptecai si a ispravilor lui Margelatu’, vor abunda în aventuri extravagante, episoade putin credibile, cascadorii, „lovituri“ inegalabile, iubiri pasagere si ilicite s.a.m.d., adica toate ingredientele preluate, mai ales, din experienta franceza a genului.
Filmul care, în general, combina genurile si face compromisuri estetice este cel de televiziune. În anii ’70 si ’80, din ratiuni comerciale si propagandistice, televiziunile nationale s-au orientat înspre producerea de seriale care sa promoveze figuri ale mitologiilor politice nationale din epoci istorice care favorizau eroicitatea si care presupuneau episoade de conflict militar menite sa asigure spectaculozitatea si exploatarea unor clisee ale unor filme-cult. Astfel, daca românii au realizat un serial bazat pe scenariul ciclului românesc al haiducilor? serialul „La Rèvolte des Haîdouks“/ „Revolta haiducilor“ (coproductie francezo-româna, în regia lui Claude Vernick si Dinu Cocea ; 1972) este complet neveridic, faptul istoric fiind eludat, iar naratiunea determinata de nevoia de exotism, – televiziunile nationale din Ungaria si Polonia, Cehoslovacia si Iugoslavia au lansat produse de televiziune mediocre ca realizare artistica, dar eficiente ca mijloc de raspândire a sensibilitatilor nationaliste si a satisfacerii loisirului.
Spaghetti-uri unguresti
În Ungaria, datorita specificitatii institutiei haiduciei si a rolului acesteia în momentele legate, în premodernitate si modernitate, de miscarea de emancipare nationala a ungurilor, exista un cult al haiducilor, ceea ce nu a împiedicat însa, în timp, asumarea critica a fenomenului haiduciei si parodierea cliseelor aferente. Unul dintre primele filme maghiare realizate în comunism si legate de tema aflata în discutie a fost „Rákóczi hadnagya“/ „Locotenentul Rákóczi“ (în regia lui Bán Frigyes; cu Bitskey Tibor, Vass Éva si Gyárfás Endre; 1954), o melodrama epica (în culori), cu multe elemente de comic de situatie, cu coregrafierea grosiera a scenelor de lupta si cu abundenta de cavalcade, de gesturi grandilocvente inspirate parca din prestatiile interbelice ale lui Errol Flynn. Actiunea se petrece în anul 1708, în plina rascoala a curutilor. Bornemissza János si Biro Anna traiesc, pe fondul evenimentelor miscarii antihabsburgice, o idila inocenta; acest episod este revendicat de nevoia de „condimentare“ a naratiunii, deoarece filmul se concentreaza asupra diferentei radicale dintre taranii gârbovi, îmbatrâniti de timpuriu, si nobilii aroganti si rapace. Maniheizarea este vizibila în identificarea eronata a curutilor cu luptatorii antifeudali.
Cu aceste antecedente, era de asteptat ca primul film serial maghiar din genul „filmelor cu haiduci“ sa reproduca si sa continue acest discurs. Astfel, „A Tenkes kapitánya“/ „Capitanul Tenkes“ (serial de aventuri pentru tineret; pelicula alb-negru, în regia lui Fejér Tamás; rolul principal e interpretat de Francisc Zenthe; 1964) este o productie cinematografica întesata de elemente de comedie, un film de capa si spada. Televiziunea maghiara a realizat si serialul tv „Rózsa Sándor“ (în regia lui Szinetár Miklós; 1971), un epic despre tineretea zbuciumata si glorioasa a haiducului. Serialul se încheie cu imaginea romantica a haiducului ce se îndeparteaza în zare, intrând astfel în legenda. Altfel, scenele sunt dramatice (a se vedea secventa incendiului, în stingerea caruia haiducul intervine prompt), imaginile traditionale „de capa si spada“ sunt mai bine gestionate, mai coerent legate de celelalte episoade; de asemenea, atmosfera de epoca este redata veridic.
În Polonia a fost produs serialul de televiziune „Janosik“ (în regia lui Jerzy Passendorfer; 1974). Lungmetrajul este un epic condimentat (excesiv) cu scene de încãierare, cavalcade, cascadorii, idile mai mult sau mai putin ilicite, cel putin din perspectiva epocii (a se vedea flirturile haiducului Janosik cu tinere nobile). În realizarea filmului este vizibila influenta westernurilor spaghetti. Actorul principal trece fulgerator de la statutul de pastor aratos, dotat cu o forta fizica supraomeneasca (ridica singur o trasura supraîncarcata), la cel de erou, si se misca prin medii sociale foarte diferite (e trimis la ocna, apoi participa la banchete s.a.m.d.). Comicul de situatie este prezent pe tot parcursul serialului, stereotipiile specifice genului abunda: lasitatea poterei, cuplul comic de haiduci tomnatici, prostia aristocratilor si a autoritatilor. Hilara ne pare însa scena executiei desfasurate pe o estrada prin fata careia trece o turma de oi, ce pare ca parcurge la nesfârsit planul imaginii. Haiducul fusese arestat la propria-i nunta, care decurgea sub auspiciile unui preot placid. Finalul filmului este departe de a fi dramatic, desi coloana sonora este asigurata de o muzica solemna; doi dintre tovarasii haiducului atârna în streang, dar Jurko pare ca ignora prezenta cârligului metalic în care va fi atârnat pâna la moarte. Actorul priveste undeva departe, adica înspre spectatori si istorie, cu calm si severitate. Desi eroul moare, precum un miel sacrificial (cel putin astfel ne-am putea explica prezenta turmei de oi!), finalul filmului este realizat în cheie stereotipa, caci pe un cer colorat intens (nu stim daca e rasarit sau apus) se profileaza cuplul de îndragostiti prinsi într-un sarut cast. Evident, filmelor realizate în perioada comunista le lipseste exploatarea dimensiunii mistice a problematicii în discutie.
„Vremea haiducilor“
Alte productii ale cinematografiei socialiste, chiar daca nu au fost concepute ca seriale, au ajuns cunoscute si datorita difuzarii prin televiziune. Astfel, unul dintre cele mai populare filme sârbesti a fost „Hajducka Vremena“/ „Vremea haiducilor“ (în regia lui Vladimir Tadej; în rolurile principale: Slavko Simic si Dino Dvornik; 1977), pelicula care, desi are ca eroi doi copii, insista asupra traditiei haiducesti, asupra exemplaritatii haiducului, asupra idilismului lumii satului. Alte filme amesteca în naratiuni cu scop pedagogic episoade cu hoti si haiduci, pentru a da coloratura si dinamism povestii. Astfel, pelicula bosniaca „Ljubav i bjes“/ „Dragoste si furie“ (film de aventuri, în regia lui Bakir Tanovic; 1978) este o ecranizare care vulgarizeaza romanul lui Novak Simic, „Zapis o Simeunovici i Ahmet Jusufu“, o poveste întortocheata în care toate personajele se întâlnesc într-un loc si într-un context dramatic, fiind captivele unei bande de tâlhari care jefuiau calatorii  si convoaiele cu marfa sau rapeau, pentru rascumparare, persoane cu statut social înalt. Ca într-un decameron balcanic petrecut însa într-o margine de codru, fiecare dintre prizonierii banditilor îsi spune povestea, naratiunile implicând, de altfel, aproape toate personajele. Filmul este încheiat în maniera „multiculturala“, morala orientala conservatoare, dar si ipocrita a povestirilor fiind anihilata de umorul cinic si modern al rapitorilor care, dupa ce îsi umilesc victimele, le elibereaza. Evident, la exotismul furnizat de elemente ale contextului istoric si mentalitar al începutului de secol al XIX-lea sunt adaugate scene specifice filmului de gen, secvente cu caracter etnografic (a se vedea casatoria si nunta negustorului vârstnic si bogat cu tânara care seduce; femeia este personajul absent si totodata ubicuu în povestirea fiecaruia dintre prizonieri).
Un alt film pentru tineret, o pelicula dramatica si didacticista, filmul albanez „Mesonjetorja“ (în regia lui Muharrem Fejzo; 1979), lungmetraj epic si drama istorica, prezinta maniera în care anumite institutii – haiducia si scoala – au influentat procesul de emancipare a societatii albaneze.
„Filme cu haiduci“ si
filme de reflectie
Desi cei mai multi dintre consumatorii de film considera ca filmul istoric si cel „cu haiduci“ apartin, prin definitie, si filmului de actiune, exista productii cinematografice din aceste genuri care se înscriu si în categoria filmelor care provoaca reflectia. Unul dintre cele mai cunoscute produse ale culturii bulgare din secolul XX, „Kozijat Rog“/ „Cornul de capra“ (în regia lui Metodi Andonov; în roluri principale: Katya Paskaleva, Anton Gorchev, Milen Penev; 1972) este o drama istorica si de familie, dar si, poate, ultimul film din seria experimentelor cinematografice din Europa de Est (4). Pelicula este unica si prin faptul ca, spre deosebire de alte filme cu subiect istoric, aceasta nu legitimeaza folosirea violentei, fiind o reflectie despre razbunare. Filmul ne trimite, la fel ca multe alte productii cinematografice, într-o dimensiune a trecutului istoric greu de identificat, în Bulgaria, într-un ev mediu prelungit. Patru turci patrund în casa pastorului Karaivan, îi violeaza si îi ucid sotia, în fata copilei lor, Marija. Altfel, filmul este auster, are dialoguri esentializate, poate si pentru ca doreste sa ofere tabloul unei lumi fruste, în care cuvântul e legat doar de universul violentei. Pâna si putinele fragmente muzicale care fac parte din coloana sonora sunt secvente desprinse din cântecele traditionale, din dansurile arhaice cu masti care, de altfel, au o agresivitate intrinseca. Pâna si tragedia este prezentata doar prin intermediul imaginii austere, melodrama fiind eludata. Chiar scenele de violenta, poate datorita faptului ca sunt încadrate în natura, au ceva firesc. Crimele se petrec în cadre naturale picturale, magnifice, patima fiind doar a omului.
Coloana sonora este asigurata, în general, de zgomotele naturii dominatoare si indiferente (episoadele de violenta, de omucidere se petrec având ca fond cântecul pasarilor); doar câteva pasaje sonore au valoare de presentiment – un schelalait de câine, vântul pustiitor, zgomote prevestitoare de rele si des, pe tot parcursul filmului, strigatul cucuvelei, cântecul imperturbabil al greierilor. Filmul debuteaza înselator, cu o dimineata din existenta fericita a pastorului de capre; sunetele vietii domestice creeaza iluzia ca locuinta semifortificata a pastorului este, de fapt, un cuib al idealului casnic. În acea dimineata, Karaivan a plecat la câmp, lasându-si femeia si fiica acasa, la discretia hazardului. Dupa ce pastorul se confrunta cu tragedia, el renunta la traiul tihnit, fiind condus, în tot ceea ce face, doar de dorinta de razbunare.
Mai întâi, îsi da foc casei, apoi îsi duce fata la stâna, în munti, unde o creste spartan, dorind sa o transforme într-o fiinta asexuata si agresiva, în instrument al rafuielii (a se vedea felul în care tatal, pentru a-si desensibiliza fiica, îi ucide mielul preferat). Dupa câtiva ani, cei doi îi cauta pe violatori si, rând pe rând, îi ucid. Arma crimelor este cornul de capra. Daca, într-un prim moment, fiica a ratat uciderea unuia dintre violatori, deoarece a sovait, în alte împrejurari reuseste, deoarece doi dintre ucigasii mamei sale erau indivizi abuzivi cu familiile lor, îi asupreau pe bulgari, le rapeau si le violau fetele. Doar interventia celor doi razbunatori zadarniceste un astfel de episod (cu acest prilej, fiica ucide ca sa îsi protejeze tatal); astfel, faradelegile turcilor legitimeaza, peste ani, actele justitiare uneori asimetrice (vezi cum fata ucide un turc care furase calul unui bulgar, iar apoi reda calul acestuia din urma).
Obsesia razbunarii, vânarea îndelungata a vinovatilor îl alieneaza, însa, pe pastor. Desi Maria, fiica lui, i-a ucis pe toti cei vinovati de moartea violenta a mamei sale, tatal nu accepta ca aceasta sa duca o existenta fireasca, sa se emancipeze, sa îsi redescopere feminitatea. De aceea, Karaivan îl ucide pe iubitul fiicei sale, provocând si sfârsitul Mariei, care, dupa ce si-a gasit amantul omorât, da foc casei care devine rug funerar pentru cei doi tineri. Filmul se încheie cu imaginea tatalui care, prada furiei sale înca neconsumate, arunca pietre într-o prapastie. Pelicula vorbeste astfel despre efectele neasteptate si ireversibile ale justitiei umane.
Filmele sârbesti despre haiduci apartin, aproape fara exceptie, genului epic (5), filmele artistice fiind mai putin afectate de retorica nationalista prezenta în peliculele documentare din anii ’80, precum si în filmele artistice despre istoria moderna a sârbilor (6). Filmul „Hajduk“ (în regia lui Aleksandar Petkovic; muzica: Vojislav Kostic; 1980) este o drama de razboi cu elemente de thriller. Doi tineri militari demobilizati dupa sfârsitul Primului Razboi Mondial, dupa ce servesc, în natura, ultimul prânz, se despart ca prieteni. Viata tulbure si dura din epoca de tranzitie spre structurile socio-institutionale ale regatului sârbo-croato-sloven le ofera fostilor camarazi de arme oportunitati (precum integrarea lui Kapitan Topolac în trupele de jandarmerie) sau saracie si frustrare (situatia lui Ivan Kondic e una dramatica, dupa ce acesta intra în slujba unui îmbogatit de razboi). Povestea demobilizatului sarac este scurta si beneficiaza de prefatarea episoadelor definitorii din naratiunea filmica prin fragmente baladesti cântate de un violonist orb. Din cauza unui conflict spontan si violent nascut pe fondul înselaciunilor savârsite de bogatasul la care lucra ca zilier, Kondic ajunge în arestul jandarmeriei, unde agresatului i se permite sa îl bata si sa îl umileasca pe fostul militar. Însa Kondic evadeaza din arest si, dornic de razbunare, ajunge, în noapte, în casa îmbogatitului, unde va arde, în fata ochilor acestuia, banii dositi, actiunile si actele de proprietate, precum si bunuri obtinute ilicit.
Dupa acest episod nesângeros, îl putem considera pe Kondic un haiduc autentic si solitar. Evadatul afla un adapost sigur si confortabil la frumoasa Jelena (interpretata de Danica Maksimovic), o femeie singura care locuia într-o casa aflata pe malul unei balti cu peste. Între cei doi se naste o idila. Între episoadele dramatice, filmul ofera o panorama a baltii rotunde si albastre aflate în inima stufarisului galbui ce pare fara margini. Jelena pescuieste, cu calm, pesti mici si rotunzi. Dar, dupa un intermezzo amoros, haiducul ajunge sa si ucida, în diverse conjuncturi, pentru a se apara. Confruntarea finala dintre Kondic si autoritatile reprezentate de Topolac, fostul sau camarad din razboi, ajuns acum capitan de jandarmi, este o confruntare simbolica, un fel de duel inegal. Fiind constient ca prinderea sa este doar o chestiune de timp, Ivan Kondic iese din ascunzisul din stufaris, în fata jandarmului, dar fara intentia de a se preda, iar Topolac îl împusca, din galopul calului. Sângele înfloreste camasa alba a haiducului. Descalecând, ofiterul constata ca haiducul simulase acceptarea provocarii, dar nu avea niciun cartus pe teava, îsi premeditase sfârsitul. Dramatismul scenei finale este însa amortizat de aparitia unei familii de tigani nomazi care îi cere, cu insistenta, de pomana ofiterului de jandarmi. Apreciem, pe lânga picturalitatea imaginii, îndepartarea de streotipurile despre haiducie. Filmul are un discurs sceptic, fatalist. În fata autoritatii opresive si a compromisului, sentimentele frumoase, precum camaraderia, palesc si dispar.
Au si grecii haiducii lor
Filme cu haiduci exista, era firesc, si în cultura elena. Remarcam, în special, în granitele acestui gen, filmul „Kapetan Meitanos, i eikona enos mythikou prosopou“/ „Capitanul Meitanos, imaginea mitica a personajului“ (scenariul si regia sunt semnate de Dimos Theos; 1987), productie cinematografica care valorifica traditia despre lupta antiotomana, dar încearca si sa evalueze critic mitologia populara si oficiala despre Meitanos, personalitate din secolul al XVII-lea, un luptator antiotoman (klepht) a carei figura a cunoscut un proces de mitificare (povestiri despre el circulau si în mediile monastice). În film, un diplomat scrie o carte dedicata acestui personaj, „ancheteaza“ datele existente, fiind obsedat de aflarea adevarului istoric despre Meitanos, despre personajul real. Pelicula este interesanta, dincolo de refacerea atmosferei istorice (filmul este, din acest punct de vedere, o pictograma), ca reflectie despre trecut.
Filmul „Dreptate în lanturi“ (în regia lui Dan Pita; în roluri principale: Ovidiu-Iuliu Moldovan, Claudiu Bleont, Petre Nicolae, Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern, Vasile Nitulescu; film alb-negru, uneori cu tonuri sepia; 1983), având în centru figura haiducului Toader Pantelimon, este o exceptie notabila în filmul românesc de gen, o drama, nu un film de actiune. Cenusiul existentei, neputinta împlinirii sociale, hilarul, cadrele sumare si paradoxale (la începutul filmului camera se apropie treptat, cadru cu cadru, de ceea ce însemna universul concentrationar – într-o sala cu pereti coscoviti, pe un pat de scânduri, cu lanturi la picioare sta apatic, aparent mort, haiducul Toader Pantelimon, acuzat de jaf, tâlharie si instigare la rebeliune; temnicerii sunt niste umbre, identitate având doar haiducul si personalul civil de la registratura penitenciarului). Eroul este apasat de procese de constiinta, obsedat de realizarea dreptatii sociale într-o lume urâtita de coruptie. Astfel, filmul nu este biografia clasica a unui outlaw care e necrutator cu ciocoii (victimele sale preferate sunt arendasii de mosii) si îi ajuta pe cei sarmani, ci devine o meditatie despre ideea de „dreptate înlantuita“. Îndeosebi, filmele „Hajduk“ si „Dreptate în lanturi“, excentrice în relatie cu ideologiile epocii, sunt reflectii despre opresiunea sistemului, complicitatea prin pasivism, singuratatea si alienarea justitiarului, despre relativitatea justitiei umane.

 

NOTE:
1. Film de aventuri francez cu trei productii – doua în 1952 (în regia lui René Leprince si a lui Christian-Jaque, cea de-a doua cu Gérard Philipe în rolul principal) si în 2003 (în regia lui Gérard Krawczyk, cu Vincent Perez în rolul principal). Actiunea se petrece în secolul al XVIII-lea, în timpul domniei lui Ludovic la XV-lea. Tiganca Adeline i-a prezis lui Fanfan ca se va casatori cu fiica regelui. Stimulat de o asemenea perspectiva, Fanfan are o viata tumultoasa, seduce fetiscane si femei, se înroleaza în armata ca sa fuga de responsabilitati, nu se adapteaza si dezerteaza, este arestat, dar evadeaza din închisoare.
2. Seria acestor filme o are ca personaj principal pe Angelique Sance de Monteloup, care, conform schemelor romantice propuse de romanul istoric picaresc si romantic (vezi Alexandre Dumas), trece prin medii diferite (de la manastre la curtea sultanului) si experimenteaza roluri si trairi diferite (de la inocenta la viclenie, de la ura la dragoste).
3. Si totusi, populare au fost, în anii ’60, si filmele care în perioada modei peliculelor de aventuri au parodiat acest gen, filmele de „capa si spada“. Cea mai reusita pelicula este, în acest sens, satira istorica „Serbarile galante“ (productie franco-româna, comedie istorica; actori: Jean Pierre Cassel, Geneviéve Casile, Jean Richard, Marie Dubois, Philippe Avron, Alfred Adam; 1965), o poveste petrecuta
într-un spatiu utopic, al soldatilor care devin pacifisti si refuza sa asedieze fortareata de la Monte Calvo. Unii dintre soldati refuza sa se lupte deoarece sunt prinsi în competitii mai placute si nesângeroase: iubiri ilicite, intrigi, petreceri, serbari galante prilejuite de încheierea conflictului.
4. Premiul special al juriului la Karlovy Vary (1972), Premiul Silver Hugo la Chicago (1973).
5. Primul film de gen a fost „Karadjordje“ (în regia lui Ilija Stanojevic; în rolurile principale: Jovan Antonijevic-Djedo si Teodora Arsenovic; 1911).
6. Un film des difuzat în Iugoslavia a fost „Timocka buna“/ „Rebeliunea din Timock“ (scenariu si regie: Zivorad ‘Zika’ Mitrovic; 1983), drama istorica inspirata din miscarea împotriva regimului despotic al lui Milan
al II-lea Obrenovic (1883); de fapt, propaganda epocii a impus accentul antimonarhic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper