Fara orgolii, despre Colocviul Universitar de la Brasov

Ajuns la editia a VIII-a, Colocviul National Universitar de Literatura Româna Contemporana, organizat de Facultatea de Litere a Universitatii „Transilvania“ din Brasov (5-6 aprilie 2012), i-a avut ca invitati pe Ilie Constantin si pe Augustin Buzura. Ca în fiecare an, manifestarea poate fi socotita cea mai reusita din spatiul academic românesc. Ideea organizatorilor este singulara. Scriitorii-tema, propusi spre dezbatere, audiaza interventiile celor înscrisi la cuvânt. Astfel, au ocazia sa raspunda întrebarilor, comentariilor adecvate sau suprainterpretarilor. Nu oricine are rabdare, bunavointa si diplomatie în asemenea circumstante. Atât invitatii ale caror opere sunt discutate, cât si participantii resimt tracul întâlnirii. De altfel, Andrei Terian a observat foarte bine caracterul cordial si deferent al sedintelor în plen, ceea ce nu înseamna ca lucrarile s-au transformat în panegirice. Într-una din interventiile sale, Augustin Buzura a mentionat faptul ca a avut parte de lecturi dintre cele mai atente, de care a dus lipsa în genere (exceptiile fiind Mircea Iorgulescu si Valeriu Cristea), în vreme ce Ilie Constantin nu a ezitat sa indice abaterile de la sensurile pe care le-a gândit.
Prima zi a Colocviului a început cu prezentarea invitatilor de onoare. Întâi, Andrei Bodiu, Decanul Facultatii de Litere, a rostit laudatio pentru Ilie Constantin, care, a marturisit ca, în ceea ce îl priveste, „poezia este dicteu divin. Nu se poate vorbi de vointa în poezie“. Apoi, Virgil Podoaba a sintetizat activitatea lui Augustin Buzura, care, într-o scurt discurs, a mentionat ca lucreaza la Caietul al doilea din „Raport asupra singuratatii“ si ca se identifica „cu postura de romancier si de initiator, în calitate de director si apoi de redactor-sef al revistei «Cultura»“. În continuare, s-a derulat sesiunea studentilor. La sectiunea consacrata lui Ilie Constantin, laureatii au fost Mara Semenescu (Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj), cu lucrarea „Ilie Constantin – o lectura a poeziei“ si Vlad Sibechi (Universitatea „Stefan cel Mare“ din Suceava), pentru teza „Ilie Constantin, geometria sentimentelor. Între materie si vid“. La sectiunea dedicata lui Augustin Buzura, câstigatoarele premiului întâi au fost Oana Purice (Universitatea din Bucuresti), pentru tema „Proza lui Augustin Buzura: est-etica si estetica“ si Andreea Coroian (Universitatea „Babes-Bolyai“), cu o contributie despre „«Vocile noptii» – constructia vietii fictionale prin recursul la realitatea sociala“. Dupa-amiaza, a avut loc o întâlnire legata de „Cercetarea literaturii în mediul universitar“, la care au participat Alexandru Musina, Caius Dobrescu, Vasile Spiridon, Andrei Terian, Ion Simut, Gheorghe Ardelean, Dragos Varga, Adrian Lacatus, Rodica Ilie si Marius Mihet. Gheorghe Ardeleanu a semnalat învechirea instrumentelor de teorie literara, punctând nevoia imediata a finalizarii „Dictionarului de termeni culturali“ coordonat de Mircea Martin. În asentimentul preopinentului, Alexandru Musina si-a exprimat regretul ca limbajul criticii literare actuale a ramas la stadiul anilor ’60. Dragos Varga s-a referit la situatia revistelor filologice, la dificultatile întâmpinate pentru atingerea standardelor impuse de Consiliul National al Cercetarii Stiintifice, la eforturile depuse, în calitate de director al Centrului Cultural Interetnic Transilvania, pentru acreditarea publicatiei pe care o conduce si pentru mentinerea nivelului atins: „E o munca meschina!’“. Un moment interesant al discutiilor a fost scurta polemica între Vasile Spiridon si Andrei Terian despre „Lexiconul de la Buda“. Cel dintâi s-a îndoit ca respectivul volum mai prezinta astazi interes, primind replica infirmatoare ca, din contra, un proiect pe acea tema a câstigat un grant C.N.C.S.
A doua zi a fost destinata sesiunii cercetatorilor si profesorilor. Despre proza lui Augustin Buzura, cele mai substantiale interventii le-au apartinut, în ordinea citirii, Crinei Bud (despre umor si etosul democratic), Adrianei Stan (despre imposibilitatea instalarii ordinii individuale si colective), lui Andrei Terian (despre dictatura ca disfunctie clinica a societatii), lui Alex Goldis (despre imposibilitatea disocierii între estetica si est-etica) si lui Ion Simut (despre relatia cu existentialismul). Despre poezia lui Ilie Constantin, opinii dense au avut Emanuela Ilie (cu unele analize aplicate ale versurilor), Caius Dobrescu (despre aptitudinile de critic ale poetului) si Romulus Bucur (despre maiestria traducerilor din italiana). Spre seara, s-a derulat dezbaterea „Literatura româna 2000-2012. Evolutii“, moderata de Adrian Lacatus.
La închidere, publicul a avut placerea de a intrat în dialog cu Ilie Constantin si Augustin Buzura. Poetul a luat imediat microfonul ca sa corecteze o interpretare eronata despre romanul „Caderea spre zenit“: „Nu am rescris basmul lui Petre Ispirescu, „Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte“, cum a crezut Magdalena Popescu. Personajul meu nu are nimic de-a face cu Fat-Frumos. Este un iluminist ce nu-si accepta propria soarta. El vrea doar sa fie normal!“. Întrebat de Caius Dobrescu despre (dez)avantajele exilului francez, Ilie Constantin a specificat ca ,,niciodata nu am avut ideea de a ramâne peste hotare“. Dupa aceea, a vorbit despre situatia norocoasa a mai tuturor scriitorilor români care au scris în limba franceza si ca, într-un fel sau altul, domnia sa a încercat sa profite de aceasta sansa. Augustin Buzura a facut un scurt istoric al revistei „Cultura“, afirmând ca nasterea ei s-a datorat dorintei „de a difuza cultura româneasca în lume“ si ca independenta ideologica reprezinta principala calitate a periodicului. Libertatea colaboratorilor din sectiunea literara a dus „chiar la situatia în care membrii redactiei sa polemizeze între ei“. Întrebat de Andrei Bodiu de ce editorialele de atitudine politica sunt intransigente, Augustin Buzura a facut o analogie cu romanele pe care le-a scris înainte de 1989, în care a spus ceea ce a vazut si a auzit, pentru ca doar asa i se pare ca un individ îsi dovedeste respectul fata de sine si fata de tara: „Observ o tendinta de manelizare. La Revolutie, speram ca vom intra într-un secol intelectual, în secolul Blaga. Dupa mai bine de douazeci de ani, am ajuns în secolul Florin Salam: muschii mei minte nu are“. Rugat de acelasi interlocutor, romancierul a relatat traseul imprevizibil al publicarii „Fetelor tacerii“ (Editura Cartea Româneasca): „Pâna ajungea o carte de la tipografie în librarii, trecea mai mult decât timpul alocat redactarii propriu-zise. Ca sa intre în plan, trebuia ca redactorul sa accepte sa faca un referat fals, punând accentele pe cu totul altceva decât scria acolo: pe realizarile socialismului sau pe o poveste de dragoste. Marin Preda s-a cam îngrozit. Mi-a tinut-o sase luni la munte, sase luni la mare. Dupa ce a trecut pe la Directia Presei, prima etapa a cenzurii, manuscrisul a fost trimis la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. Seful de acolo m-a chemat, a adunat toata redactia, a scos un caiet A4 si a început sa citeasca toate frazele dure, anticomuniste. Când a ajuns la jumatate l-am întrerupt spunându-i legati-ma, ce mai pierdeti vremea? Mi-a zis cum poti sa scrii asta, cum poti sa faci asta? I-am spus ca m-am cam saturat sa traiesc în lei, se poate trai si în dolari. O trimit în strainatate. Va previn. La care el a zis, sa mai stam. Si am asteptat câteva luni. A venit apoi la mine cineva de la Consiliul Culturii si mi-a transmis ca directorul ma asteapta. M-a chemat la o discutie. Mi-a recomandat sa tai sfârsitul si sa adaug nu stiu câte pagini despre succesele colectivizarii. I-am spus ca fac ce îmi cere cu mare placere, dar ca scriu despre colectivizare cum o vad eu. Am luat cartea de acolo. Apoi m-am întâlnit cu el la o expozitie. Mi-a propus sa încercam din nou sa intre la tipar. A trimis volumul la câtiva membri din Biroul Politic, inclusiv la seful trupelor de rachete, care si-a spus parerea despre ea. Mi-au facut referate, întrebând ce roman e asta de 800 de pagini unde nu e nicio vorba buna despre colectivizare? A mai vazut-o înca o persoana din Biroul Politic, care a facut un referat groaznic. În paralel, un critic care a murit, nu-i dau numele, a scris un referat mai brutal decât cel al Securitatii pe care l-am vazut mai târziu. Am dat cartea la tipar. Faceam corecturi în spalturi. Mi se taia un cuvânt. Puneam un sinonim. Era taiat si acela. Reveneam la cuvântul initial. Pâna la urma, cartea a ajuns la Elena Ceausescu. Era atunci o regula. Daca nu primeai raspuns în 10 zile de la Cabinetul 2, cartea se publica. Eu am avut noroc ca n-am primit din doua motive. A venit în vizita Todor Jivkov, presedintele Consiliului de Stat al Bulgariei, si pe vremea aia stateau mai mult de o saptamâna. De asemenea, am facut rost de o lada de tuica si de alte produse, erau si niste bani, si m-am dus la tipografi. Mi-au tiparit câteva exemplare. I-am pus coperta si pâna sa soseasca raspunsul de la Cabinetul 2, l-am sunat pe responsabilul de acolo ca vreau sa-i dau un exemplar cu autograf. S-au îngrozit când au descoperit ca lumea o citeste. Asa ca au trimis-o la cooperativele de consum, sa stea la vânzare alaturi de ulei.“
Colocviul s-a încheiat într-o atmosfera destinsa, de refugiu intelectual. Absentii au avut de pierdut.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper