Doi candidati si o alegere fatala: liberal sau conservator?

Un articol de CATALIN STURZA

Pe aceasta pagina ar fi trebuit sa cititi o demonstratie convingatoare despre cum suntem predispusi pentru optiunile noastre politice chiar de la nastere – a fi conservator sau liberal nu e, conform jurnalistei americane Sasha Issenberg,  o chestiune de ideologie, ci una de temperament. Isenberg citeaza, intr-un articol din „New York Magazine“, o serie de studii circumscrise unei discipline emergente, intitulata „primal politics“, care demonstreaza ca suntem predispusi, inca din frageda pruncie, sa inclinam catre o parte a spectrului politic sau spre cealalta.
Optiunile noastre ideologice se reflecta in tot ceea ce facem: conservatorii ar fi, o demonstreaza niste cercetatori de la Universitatea Berkeley, scrupulosi si de incredere, pe când liberalii sunt impredictibili si greu de controlat; conservatorii sunt mai atasati de copii, pe când liberalii de profesori; femeile conservatoare sunt mai interesate de sex, pe când pentru barbatii conservatori, dimpotriva, sexul e un subiect cam plicticos. In copilarie, conservatorii sunt neincrezatori si anxiosi, atunci când se confrunta cu o situatie nesigura, se simt foarte usor jigniti si sunt mai sensibili in fata sentimentelor de vinovatie. Liberalii sunt mai increzatori in fortele proprii, sunt capabili sa relationeze mai bine cu ceilalti si sa lege prietenii mai strânse, si ies, mai usor, din rutina. Ca adulti, conservatorii prefera spatiile de lucru mai stilate si mai confortabile, pe când liberalii isi amenajeaza birouri mai vesele si colorate.
Toata splendida demonstratie a Sashei Issenberg s-a spulberat insa când am citit doua stiri din imediata proximitate dâmboviteana. Prima spune asa: la alegerile locale, eu, in calitate de cetatean cu acte in regula al Sectorului 4 din Bucuresti, România, voi avea de ales intre doi candidati la functia de primar: candidatul USL (adica al liberalilor?), Cristian Popescu-Piedone, si candidatul PDL (adica al conservatorilor?!), Sulfina Barbu. Liberalul, Cristian Popescu-Piedone, e actualul primar de sector. Pentru a-i descrie finul temperament liberal, nu e necesar sa insir, din nou, tot CV-ul domniei sale, atât de mediatizat, care include câteva clase absolvite, documente scrise (?) cu mâna sa care pun sub semnul intrebarii faptul ca le-a absolvit si pe acelea, scandaluri de coruptie, acuzatii de escrocherie si bisnita (nelipsite din palmaresul oricarui politician român respectabil), functia de inspector al pietelor, in care s-a remarcat si care i-a adus porecla „Piedone“, preluata apoi cu mândrie in buletin.  Voi trece sub tacere si migratia sa recenta la un soi de aripa a rivalilor conservatori, urmata de intoarcerea intempestiva la liberali si liberalism (prin reintegrarea in partidul care poarta, intâmplator, numele de „conservator“ – PC). Pentru a face, asadar, portretul vajnicului primar ma voi rezuma la a relata un singur episod, petrecut sub ochii mei sub cerul insorit de sector.
Una dintre cele mai importante realizari ale domnului Piedone este aceea ca a plantat palmieri in Sectorul 4 din Bucuresti. Da, in mijlocul Câmpiei Române, la intersectia viscolului cu crivatul, domnia sa a vrut sa faca un nou Malibu. Si nu oriunde in mijlocul Câmpiei Române: palmierii i-a plantat domnul primar la metroul de la Constantin Brâncoveanu, la intrarea intr-un mare canion de blocuri. Peisajul e ravisant: in stânga bloc cenusiu, in dreapta bloc cenusiu, deasupra cos mare de CET, cu fum. Pe jos beton cenusiu, cu multe coji de seminte pe el, scuipate de locuitorii relaxati, care se simt in sector ca intr-o eterna vacanta la Mamaia. Si, in mijloc, palmierii cei verzi (ce-i drept, inlocuiti timp de patru-cinci luni, iarna, cu niscaiva brazi danezi). Lânga palmieri, o bolta din arbusti, ca-n filmele americane, numai buna pentru facut poze la nunti, cu palmierii si cu blocurile cenusii pe fundal. Iar in fata palmierilor si a boltilor, pe marginea bulevardului, niste banci asezate in semicerc, cam ca tribunele oficiale, la Ziua Marinei.
Spre deosebire de tribunele oficiale, de la Ziua Marinei (sau de oricare alte tribune improvizate pentru ca niscaiva oficialitati sa asiste la o defilare/inaugurare de ctitorie), aceste banci sunt infipte in asfalt – adica sunt permanente. Eu le-am vazut in ziua inaugurarii si le-am inteles rostul. Le-am vazut si ulterior, când in spatele lor locuitorii si-au parcat masinile pe locurile de parcare acordate de primaria de sector. Intre tevile de esapament ale masinilor si trecatorii care se opresc sa admire palmierii nu e nici o jumatate de metru; detaliul e insa prea putin relevant, deoarece in ziua când domnul primar a venit sa-si vada dezvelita ctitoria nu se dadusera aprobari pentru a se parca acolo masini. Astfel incât domnul Piedone statea pe una din banci foarte relaxat, cu un zâmbet bonom intiparit pe toata fata, si privea visator spre palmierii cei verzi dintre blocuri. Din când in când se aseza, lânga domnia sa, câte un pensionar care ii acordase, poate, votul de incredere: „foarte frumos, domn’ primar, foarte frumos“. Daca pensionarii aceia nu-i acordasera votul de incredere, vor avea sansa sa o faca la alegerile din acest an.
Despre candidatul conservator, Sulfina Barbu, nu am prea multe de zis; nu pot decât sa citez zicerea unui prieten – cu un temperament excesiv de conservator: „O Elena Udrea un pic mai retinuta“. Liberal cum ma stiu, eram hotarât sa votez, in acest an, cu conservatorii – cât de rau ar putea sa fie candidatul lor? Când am vazut prima stire, am decis sa nu ma mai duc la vot deloc. Apoi am vazut cea de-a doua stire.
Pe scurt, ar putea fi o pacaleala de 1 aprilie, doar ca am depasit binisor data de 1 aprilie. Iata ce aflam din presa, la doua saptamâni dupa sezonul pacalelilor: Senatul României a adoptat tacit o lege care prevede amenzi de 1 000 de lei pentru cetatenii care nu se prezinta la vot. Daca persoana care a fost deja amendata nu se prezinta nici a doua oara la vot, va fi sanctionata cu taierea indemnizatiilor si ajutoarelor acordate de stat. In final, la a treia abatere, persoana respectiva va fi stearsa din listele electorale.
Nu comentez ca dreptul la vot este un drept constitutional, garantat si prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului – deci ca nu poate fi suspendat decât in cazuri exceptionale (o condamnare penala, prin hotarâre judecatoreasca definitiva).  Si nici ca exercitarea lui este optionala, nu obligatorie – in fond, a nu merge sa votezi sau a iti anula votul e o forma de a-ti exercita dreptul la vot, dând un avertisment clasei politice, in ansamblul ei. Iau partea buna a celor doua stiri, puse cap la cap: România a reusit sa prinda foarte repede din urma America, din moment ce am ajuns sa votam si noi, cam peste tot, doar intre doi candidati: liberalul si conservatorul. Si anul acesta vom depasi chiar America, unde prezenta la vot nu a devenit inca o obligatie, sub amenintarea cu anularea dreptului la vot! (Sunt sigur ca, invidiosi cum ii stim, americanii ne vor urma curând.)
Depasind America, românii vor trebui sa se decida, mai repede chiar ca americanii, care se tot decid in acest sens de 200 de ani, de care parte a acelui spectru politic se situeaza. Mai simplu spus: mai nene, ai o luna sa te decizi, ce esti, liberal sau conservator? Iti plac culorile vii, sau birourile sobre? Esti impredictibil si iesi usor din rutina, sau esti de incredere si anxios? Iti place sexul – mult sau putin?
Intr-un colt al mintii mi-a rasarit, timid, ideea ca ar mai exista o optiune: nu vreau sa votez nici cu unii, nici cu altii, nici cu domnul Piedone, nici cu doamna Sulfina. Vreau o a treia optiune: da, sa ma votez pe mine! Daca tot suntem atât de scrupulosi la datorie, pe baricada democratiei, de ce nu am readuce democratia la printipiile de baza – oricine sa aiba dreptul sa candideze si sa se voteze, daca vrea, pentru functia de domn’ primar, domn’ deputat, domn’ presedinte? Dar, si aici, România a ajuns din urma si a salutat din mers America, introducând restrictii drastice pentru potentialii candidati (cine poate sa strânga, cu fortele proprii, intr-o luna, doua, 20 000 de semnaturi pentru a candida la functia de primar?), care fac din politica un joc inaccesibil si inchis. Dar, in felul acesta, conservatorii din noi vor fi, cel putin, fericiti: vom conserva planeta si copacii, evitând sa tiparim, pe cheltuiala contribuabililor, liste electorale prea lungi. Un alt prieten imi sopteste ca salvatul planetei si alte prostii ecologiste sunt treaba liberalilor, nu a conservatorilor, insa, uitându-ma la el, il vad cam ezitant si anxios.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper