Daca în teatru lucrurile raman doar interesante, atunci ma enerveaza

Un articol de Cristina Rusiecki

Bocsárdi László în dialog cu Cristina Rusiecki

Cu o întârziere de un an, datorata crizei economice, Bienala Internationala de Teatru „Reflex“ de la Sf. Gheorghe si-a încheiat de curând cea de-a doua editie. Acelasi festival serios ca si acum trei ani, aflat în topul celor de la noi daca e sa judecam dupa valoarea spectacolelor. Acelasi criteriu inteligent de organizare a programului, cu nu mai mult de doua reprezentatii pe zi, pentru ca publicului sa-i ramâna ragaz de reflectie, a gândit, si anul acesta, directorul teatrului „Tamási Áron“ si al Bienalei, Bocsárdi László. Festivalul a gazduit si evenimente conexe, întâlniri cu actorii, concerte, workshop-uri si, în general, tot ce face rangul unei asemenea manifestari. Toate programate, însa, dupa pincipiul sacrosanct al lui „nimic prea mult“.

Cristina Rusiecki: Îmi aduc aminte ca la prima editie „Reflex“ spuneati ca daca nu ar fi participat“Orestia“ de la Deutsches Theater din Berlin, pentru dumneavoastra Bienala n-ar mai fi avut nici un sens. În calitate de director si selectioner al festivalului, v-ati (auto)impus si la editia a doua un obligo estetic similar?

Bocsárdi László: Nu mai e aceeasi situatie pentru ca a doua editie sta pe un fundament mai solid. La prima editie, ideea fusese sa am un stâlp în jurul caruia sa construiesc festivalul. În perioada aceea eram îndragostit de teatrul din Berlin, mai ales de spectacolul lui Michael Thalheimer. Poate era ceva subiectiv. Acum m-am gândit ca trebuie sa schimb strategia pentru ca festivalul sa ramâna proaspat. Adica sa nu repet o idee din moment ce azi lucrurile obosesc foarte repede. Ne plictisim imediat de tot ce se repeta aflându-ne, astfel, într-o situatie imposibila. Paradoxal, traditiile devin, încet-încet, dusmanul nostru. Am vrea ca fiecare miscare sa fie nemaivazuta, ceea ce nu e cu putinta. În aceasta situatie, eu, care fac teatru, percep câteodata acut imposibilitatea de a ma concentra la ceea ce simt. Te vezi fortat sa cauti ceea ce digera spectatorii. De aceea simteam nevoia ca festivalul sa-si pastreze nota, dar totusi sa aiba o culoare surprinzatoare. Iata de ce am optat pentru spectacole importante, desi nu neaparat ale unor teatre consacrate. Sigur, au fost si acestea în festival. Din punctul meu de vedere, editia de acum este mult mai echilibrata. Am ales spectacole cu estetici foarte diferite, ceea ce înseamna multe culori specifice si, totodata, puternice. M-am axat pe ideea ca teatrul contemporan poate fi facut si de trupe tinere, dar si de autori consacrati care reusesc sa ramâna tineri, cum sunt Andrei Serban, Krystian Lupa sau Oskaras Korsunovas. Acesta, desi tânar înca, se afla de mult timp în topul celor mai buni regizori din lume, reusind cu fiecare nou spectacol sa faca altceva, cum a dovedit-o si perechea de spectacole prezente la Sf. Gheorghe, „Hamlet“ si „Azilul de noapte“, productii care par creatii ale unor regizori diferiti. Schimbarea de directie la Korsunovas sta marturie pentru încercarea sa continua de reînnoire a mijloacelor artistice, singura care poate garanta ramânerea în viata a teatrului.

C.R.: Dupa cum spuneti, de multa vreme Korsunovas se afla în topul celor mai buni regizori ai lumii. Este si în topul dumneavoastra personal?

B.L.: Într-un fel, da. I-am vazut câteva spectacole, am fost si la Vilnius. „Azilul de noapte“ m-a surprins total. Când am iesit, mi-am zis da, este un spectacol bun, dar nu m-a impresionat foarte mult. Dupa ce s-a terminat festivalul, mi-am dat seama ca a fost, clar, cel mai bun spectacol.

C.R.: Prin ce?

B.L.: Prin miezul de credinta care îi da putere. Stiu regizori ale caror opere mi-au placut mai mult, de exemplu Nekrosius, Ostermeier sau Thalheimer. Dar Korsunovas are o dibacie extraordinara în a gasi solutii si aceasta îl face extraordinar. Iar în „Azilul de noapte“ apare o alta cale de a face teatru.

C.R.: Înteleg ca ati încercat sa aduceti în festival un mozaic de estetici teatrale cât mai diverse, dar puternic individualizate. Ce alte directii teatrale au mai fost reprezentate în „Reflex“ 2?

B.L.: De exemplu „Radio Muezzin“ de la Rimini Protokoll din Berlin, teatru documentar foarte la moda în Vestul Europei, cu un drum destul de lung deja în spate. Acum genul a aparut si pe la noi. Dupa mine, nu reprezinta o directie care trebuie neaparat urmata, dar poate fi o încercare. Tinerii de la Rimini Protokoll construiesc spectacole fara actori profesionisti, ceea ce induce o puternica nota de veridicitate. În cazul lor, nu se mai pune problema lui „parca“: parca eu as fi nu stiu ce personaj si atunci hai sa ne prefacem ca am trait momentele acelea groaznice. Nu, e vorba de niste persoane care chiar au trait momentele respective. Niste muezini din Cairo, oras cu multe moschei, vorbesc despre soarta lor. La un moment dat, guvernul egiptean a luat decizia sa ramâna numai treizeci de muezini, asa ca multi au fost pusi pe drumuri. Acum chemarea credinciosilor la rugaciune se face prin radio. Un singur glas îi aduna cu difuzor. Situatia, desi pare specifica societatii din Cairo, are legatura cu lumea noastra care încearca sa simplifice tot, sa elimine diversitatea culturilor înlocuind-o cu o mentalitate comuna. Omul este aceeasi fiinta oriunde ar trai, gândeste la fel, are aceeasi relatie cu Dumnezeu, dupa cum ne-au dovedit muezinii. A fost un spectacol socant si foarte diferit de unul ca „Persona. Marilyn“ al lui Krystian Lupa de la Teatr Dramatyczny din Varsovia. Spectacolul are o estetica specifica polonezilor, teatru cu personalitati uriase, ca Grotowski, cu trairea lui intensa a problemelor si transformarea totala a actorulului. La Lupa actrita devine ea însasi Marilyn, suferind o transformare tragica. Timpul spectacolui, care concureaza timpul diurn, mi-a adus aminte de filmele lui Tarkovski. Timpul scenei dispare si intram într-un ritm atît de încetinit, încât rabdarea noastra se transforma. Nu mai suntem niste cetateni din 2012, ci unii ai eternitatii. Spectacolul nu e scurt, dar totusi tine publicul lipit de el de la început pâna la sfârsit. Difera extrem de tare de estetica teatrala din România tributara temperamentului si nervozitatii noastre care aduc o anumita furie în spectacole, dar în cele din urma, si o anumita poezie. Am adus în festival spectacole cu estetici diferite ca sa ne dam seama ca modul în care facem noi teatru constituie doar o posibilitate. Din aceasta cauza am invitat si spectacole pe care mie, de exemplu, nu mi-ar placea sa le fac; tot asa cum în natura exista o diversitate extraordinara de specii, chiar daca mie nu fiecare animal îmi place.

C.R.: Daca obosim atât de repede de orice modalitate teatrala, daca traditiile nu ne mai plac, atunci care se mai poate dovedi solutia viabila pentru un regizor de teatru?

B.L.: Nu stiu care e solutia, dar semnele arata clar ca ne aflam într-o criza spirituala si ca în curând urmeaza o transformare esentiala în lume. De aceea am ales spectacole la sfârsitul carora publicul sa simta o bucurie nascuta din diferite tipuri de teatru. Daca nu simt deschiderea unei dimensiuni transcendente în timpul spectacolului, atunci pe mine nu ma intereseaza. Daca lucrurile ramân doar interesante în teatru, atunci ma enerveaza. Un asemenea gen de teatru poate fi o întâlnire, un tip de pedagogie teatrala, orice altceva. Spectacolele de teatru documentar, pentru mine, reprezinta doar exercitii. Nu sunt neaparat opera de arta. Scopul în teatru nu e doar sa întelegem o situatie si sa-i facem pe altii sa o vada în modul în care o vedem noi, deci sa-i manipulam. Pentru aceasta ne folosim de alte mijloace. Scopul artei teatrale este sa plaseze spectatorul într-o stare în care numai dragostea, moartea sau poezia pot sa-l duca. Teatrul ar trebui sa aiba de-a face mai mult cu poezia decât cu evenimentul concret. Robert Lepage spune ca teatrul este un mijloc care ajuta oamenii sa ajunga în contact cu zeii. Fiecare cultura întelege prin zei ce vrea.

C.R.: Si totusi ati ales pentru aceasta editie mai multe spectacole cu dimensiune social-politica.

B.L.: Au fost spectacole din Ungaria care vorbesc, cu metode teatrale, destul de direct despre societatea noastra. Se ajunge la un tip de teatru grotesc, cu actori profesionisti, destul de conventional fata de cel practicat de Rimini Protokoll. Aerul productiilor din Ungaria era destul de proaspat, dar nu foarte diferit de ceea ce facem noi.

C.R.: Intuitia îmi spune ca formulele practicate de teatrul social-politic sunt oarecum incompatibile cu personalitatea artistica a lui Bocsárdi László. Si cu toate acestea…

B.L.: …le-am invitat. Pentru ca, daca sunt bine facute, sunt importante. Nu am adus spectacole care îmi convin mie, ci spectacole de estetici diferite pe care am dorit sa le prezint publicului si oamenilor din breasla. Am încercat sa fac o alegere organica, unde organicitatea vine din nivelul artistic al productiilor.

C.R.: Stiu ca festivalul a gazduit si workshop-uri, discutii cu artistii, tot felul de alte evenimente.

B.L.: Am încercat sa ramân consecvent si în ceea ce priveste evenimentele conexe ale festivalului. Am intentionat ca workshop-urile sa fie legate de aceasta estetica noua din teatrul european. De aceea am invitat studenti din acele tari din care au venit spectacolele, dar mai ales din România si Ungaria. Voiam ca tinerii sa le analizeze, sa scrie despre ele pe blogul festivalului si în acest scop am chemat specialisti care sa-i ajute. Tot în acest sens am facut proiectii cu filmul „Pina“ al lui Wim Wenders despre Pina Bausch, care pentru mine reprezinta una dintre cele mai interesante personalitati din teatrul european al secolului XX. Vizionând acest film de o sensibilitate extraordinara, oamenii se pot apropia de un fenomen tulburator. Ce facea aceasta artista tine de metafizica. Dupa mine, Pina Bausch este cea mai importanta regizoare contemporana din teatrul de miscare. Iar un regizor atât de mare ca Wim Wenders reuseste sa se retraga în umbra pentru a oferi prim-planul acestei artiste geniale. Filmul a avut doua proiectii în timpul festivalului iar în ultima zi am oferit o proiectie gratuita, atât de important mi s-a parut ca toata lumea sa-l poata vedea.

C.R.: Ce alte evenimente câstigatoare a mai numarat festivalul?

B.L.: Întâlnirea publicului cu o actrita extraordinara din Ungaria care a participat de opt ori la Cannes, câstigând si Premiul pentru cea mai buna actrita prin anii ’60, apoi Premiul pentru întreaga activitate. Este o doamna care acum trei ani a murit, a stat o luna sau doua în moarte clinica, dupa care si-a revenit. De atunci lucreaza continuu, de la spectacole ale Teatrului National din Budapesta pâna la cele mai surprinzatoare productii alternative, reusind sa lege traditia cu teatrul contemporan. Este un exemplu extraordinar pentru noi toti prin deschiderea sa fantastica si prin reînnoirea totala a mijloacelor. A avut sansa sa lucreze cu cei mai mari regizori, de la Yuri Lyubimov la Vasiliev, Andrzej Wajda sau Harag György, deci cu creatori foarte mari. De aceea mi s-a parut important sa fie aici pentru a ne explica din perspectiva ei ce e important în teatrul contemporan.

C.R.: Cum s-au desfasurat discutiile despre spectacole?

B.L.: Am încercat sa le dam un aer cât mai intim, dar cu toate acestea sa fie discutii de fond. Am avut câteva seri extraordinare, cum a fost cea în care Marcel Iures a vorbit cu spectatorii. Din discutia cu Krystian Lupa, a carui estetica se leaga de Tadeusz Kantor, am reusit sa desprindem multe lucuri interesante. Lupa a format multi alti regizori din Polonia. Or, teatrul polonez are o traditie bogata si o estetica speciala datorate legaturilor sale cu artele vizuale. Majoritatea regizorilor din Polonia au fost artisti plastici, din care cauza teatrul lor a ramas totdeauna legat de materie, pastrându-si, cu toate acestea, nota spirituala.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper